duminică, 11 ianuarie 2009

PREZENTĂRI ÎN PRESA RUSĂ

AVANT-KNIZHNOSTI

http://drugpolushar.narod.ru/07_Avant_Knizhnosti.htm


2008-й год у нас все-таки год столетия русского авангарда.
Русский авангард начинался скромно, без манифестов, просто публикацией Велимира Хлебникова в журнальчике ''Весна'' осенью 1908 года.
Ну и вот в 2008 году тоже произошли некоторые события, связанные с авангардом, иногда даже и без особой акцентировки, так подоспело, так совпало.
Например, вышел целый ряд книг, на которые следует обратить внимание заинтересованных.
В этих изданиях принимают участие в том числе авторы нашего журнала, мы также укажем и на собственно авторские книги. Особо следует сказать, что этот год оказался весьма урожайным на более объемное представление ряда имен, имеющих важное значение в русском и мировом искусстве. Это значительные шаги к восстановлению подлинной картины русского авангарда.

Итак:

Leo Butnaru. 100 De poeţi ai Avangardei Ruse /Antologie, traducere, prefaţă, note/ Ed. "Ex Ponto", Constanţa, 2008, 366 pag.
Новая масштабная работа известного поэта, писателя и переводчика Лео Бутнару, в течение уже длительного времени воссоздающего на румынском языке произведения русского авангарда. В Переводах Лео Бутнару уже вышел целый ряд книг выдающихся русских авнагардных авторов, несколько антологий. В новой антологии Бутнару представляет румынскому читателю панораму русского поэтического авангарда.

* * *

Vladimir Maiakovski. Eu si Napoleon. Traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU Editura "Ideea Europeană", Bucureşti, 2008.
Новая книга Владимира Маяковского на румынском языке в переводе Лео Бутнару озаглавлена названием стихотворения поэта „Я и Наполеон“. Хотя Маяковский, конечно, переводился на румынский, новые переводы такого знатока русского авангарда, каким является Лео Бутнару, безусловно вызовут интерес литературного сообщества (весьма развитого в Румынии) и читающей публики.

Сергей Бирюков

miercuri, 24 decembrie 2008

MAIAKOVSKI ÎN ROMÂNEŞTE



Traducere, prefaţă şi note de

Leo BUTNARU

Editura "Ideea Europeană", Bucureşti, 2008.


„IATĂ – EU, PE DE-A-NTREGUL, SUNT DURERE, CONTUZIE ŞI URLET”
/fragment/

Încă de la fulminantul său debut, ca poet şi teoretician al futurismului, Vladimir Maiakovski s-a dovedit a fi un năvalnic emanator de energii artistice, ideatice, un generos, potopitor izvoditor de metafore surprinzătoare, încât, prin atare nemaiîntâlnită capacitate de furnizare de fluizi ai spiritului în mare diversitate, copleşea, de-a dreptul... hipnotiza o parte a publicului; el, genuinul sui generis, lăsa cu gura căscată sute şi sute de ingenui ce veneau la serile de poezie ale celor care le promitea cea palmă – dintr-o dată ajunsă... celebră, pe buzele mutrora – cea palmă menită gustului public. Era un adevărat retor (cu „glas de arhidiacon”, cum scria Pasternak) al noii literaturi, al futurismului rus; retor clamând „În gura mare!” (acest poem pe care de asemenea Pasternak l-a definit ca: „nemuritor document din preclipele morţii”), spre deosebire de un alt poet şi el atins – incontestabil – de geniu, Velimir Hlebnikov, a cărui voce abia de plusa, colea, o zecime de decibel peste surdina şoaptei. Maiakovski fascina chiar şi atunci, când – frumos, dezinvolt, ingenios, în sfidătoarea sa vestă glabenă, absolut conştient de ce pune la cale – debita-săpa „prăpăstii” în şiruri de secole, peste veacuri, spaţii, continente, susţinând, spre exemplu (după cum îşi amintea Benedikt Livşiţ), că – în contextul genealogiei futurismului! – egiptenii şi elinii care mângâiaseră, în adânci antichităţi, pisicile negre fuseseră, de fapt (şi – pur şi simplu), primii pământeni care au descoperit... electricitatea, de unde superb-agresivul întru jocul spiritului poet Maiakovski trăgea concluzia despre multimilenara, deja, tradiţie urbanistică a... futurismului! Iar poemul lui „Dar voi aţi putea?”, care se încheie, interogator: „Dar voi / nocturne aţi putea cânta / la flautul / înaltelor burlane?” sugera că l-ar filia încă din jgheaburile grădinilor suspendate ale Semiramidei, care îl şi interpretau berceuse (legănat). Astfel, budetleanismul (futurismul) apăruse aproape concomitent cu crearea generală a lumii... Acest lucru, acest mod de a ieşi şi a combate, spiritualiceşte, în lume – în gura mare, ar fi putut să-l încânte-mulţumească nespus pe David Burliuk care, nu chiar cu mult timp înainte, întâlnise un june abia sosit de pe tărâmurile transcaucaziene, văzând în el o variantă fiziologică şi spirituală a tânărului Jack London. La o întâlnire, Maiakovski-London cuteză să-i citeasă lui Burliuk nişte versuri, ţinând să sublinieze că „le-a comis” un cunscut de-al său. Cu intuiţia lui extrem de sensibilă, Burliuk trage imediat lozul câştigător, râzând, bătându-l pe umăr pe declamator şi exclamând: „Las-o naibii cu explicaţiile. Recunoaşte că tu însuţi ai scris aceste versuri. Şi, zău, eşti un poet genial!” A doua zi, întâlnindu-se cu un vechi cunoscut, Burliuk aşa i-l şi prezentă pe noul său amic: „Nu-l cunoaşteţi? E genialul meu prieten, celebrul poet Maiakovski!” Fireşte, junele nu putu reacţiona altcum, decât printr-o evidentă intimidare, numai că Burliuk ţinu una şi bună: „Ei, Voldecika, de-acu înainte scrie, în caz contrar mă pui într-o situaţie idioată de tot. Nu ai frică de nimic. O să-ţi dau câte 50 de copeici pe zi. De azi înainte eşti un om asigurat”. Da, Burliuk se putea bucura că prietenul său confirma. Pentru că, de la acele prime întlniri şi 50 de copeici, Maikovski începu să scrie cu adevărat, având o extraordinară capacitate de muncă şi inventivitate metaforică. Şi dacă „sosia” sa americană, Jack London, povesteşte despre căutarea şi extragerea aurului, Maiakovski avea să scrie despre acele miligrame de uraniu poetic, obţinute cu mare trudă din zecile de tone de rocă lingvistică. („Bogăţia lexicului poetului înseamnă omologarea acestuia”, precum se accentua în unul din manifestele futuriştilor, „Juvelnicul juzilor, II (1913)”, al cărui coautor a fost şi V. Maiakovski.)

* * *

Vladimir Maiakovski e din spiţa nu prea numeroşilor poeţi cărora li se potriveşte cu adevărat calificativul de URIAŞ. Chiar dacă unora dintre noi, în anumite ipostaze ale sale (să zicem, ultimul deceniu de creaţie, 1920-1930), el ni se pare asemeni fantasticului şarpe Uroboros care, făcându-se inel, cerc, muşcă din propriul său trup (creaţie, destin, şansă, glorie etc.). Da, pare a se autodevora, autoîmpuţina, dar, în esenţă, rămâne integru, cu toate ale sale, bune şi rele, genialitate şi conjunctură pre-realist socialistă. Astfel că Maiakovski nu e cel care trebuie apărat, îndreptăţit din anumite considerente. El ar ieşi ca şi „disculpat”, dacă, pur şi simplu, ar fi readus la lumina adevărului deplin, scos din mrejele prejudecăţilor, uneori de-a dreptul frivole, ce îl încurajează pe oricine-fiticine să spună cu aplomb: „Da, dar ştiţi... vă amintiţi?... Stângismul, începutul proletcultismului... poemul „V. I. Lenin”, cel depre paşaportul sovietic ş. a. m. d.” Sigur, şi astea (cu părerea de rău; în caz contrar, poetul ar fi trebuit să se sinucidă (sau să fie... sinucis!) mai înainte de vârsta-i de 37 de ani). Însă Vladimir Maiakovski cel de până la sfârşitul anilor 20 e Poetul Autentic. Pentru că, se ştie, dânsul avu cohorte întregi de epigoni, imitatori – da, unii jalnici – pe mai multe continente. Însă deplorabila lor prestaţie (benevol-grafomană) nu avea nimic în comun cu tălăzuirile poetice ale lui Maiakovski care, după Puşkin, se afirma drept un alt mare novator, structural şi conceptual, al prozodiei ruse. Cu o temeritate surprinzătoare, el dărâmă sistemul tradiţional al versificaţiei silabo-tonice, instituit – se părea pentru totdeauna – încă în secolul XVIII. (Precum se spunea în sus-citatul manifest „Juvelnicul juzilor, II (1913): „Am distrus ritmurile… Hlebnikov a promovat o metrică prozodică a limbii orale, vii. Am încetat de a mai căuta cadenţe prin manuale – orice mişcare îi naşte poetului un nou ritm liber”.) Astfel că versul maiakovskian nu mai mizează pe muzica ritmului, ci pe accentul semantic, pe intonaţia de o fascinantă descătuşare şi fecunditate sugestivă. Pentru Maiakovski, numărul de silabe în vers şi-a pierdut poziţia de căpetenie, s-a modificat calitativ rolul şi a crescut importanţa organizatorică ale rimei, evidenţiindu-se expresiv caracterul oral (vorbit) al textului poetic. (Punctul 9 din acelaşi manifest menţionează: „Rima de la începutul versurilor (David Burliuk), cea medie, rima inversă (Vladimir Maiakovski)”.) Prin urmare, versul citit (cu privirea) şi cel auzit fuzionau într-un (altfel de) tot întreg. (Ilya Ehrenburg remarca sagace: „Când citeşti versurile Ahmatovei, dându-le glas, nu că într-o sală imensă, ci chiar într-un dormitor(aş) strâmt, – asta mai că ar însemna o insultă, pentru că ele nu trebuie vorbite, ci şoptite. Iar un „Maiakovski cameral” – n-ar fi decât o absurditate. Versurile sale trebuie urlate, împroşcate în pieţe... Cu o colosală insistenţă, inventivitate, agerime el lărgeşte baza îngustă a poeziei ruse contemporane”.) Iar peste câteva decenii, ecourile tumultului maiakovskian avea să declanşeze, cred, fenomenul numit „poezia stadioanelor”, ai căror protagonişti fuseseră Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko, Bella Ahmadulina, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski. Şi din nou, acel ecou maiakovskian, deja prin intermediari, ca şi cum, parcă încuraja tot alţi şi alţi prozeliţi în insignifiantă postură de epigoni care, de cum apar în număr covârşitor, compromit ceea ce părea să fie fascinant, autentic, irepetabil, chiar... inimitabil. Pentru că, deja în 1914, în una din declaraţiile programatice ale budetlenilor, „Duceţi-vă dracului!”, se atrăgea atenţia la dintâile impulsuri epigonice:
„Ca de obicei, Vasili Briusov rumega dimpreună cu paginile ziarului Russkaia mâsl’ poezia lui Maiakovski.
Las-o baltă, Vasia, asta nu ţi-i plută!...
Oare bătrâneii nu ne-au mângâiat pe căpşor din motivul, ca din scânteia poeziei noastre sfidătoare să-şi croiască în grabă un electro-brâu pentru a comunica cu muzele?...
Aceste subiecte au provocat o întreagă herghelie de tineri, ca mai ieri fără ocupaţii concrete, să se arunce asupra literaturii şi să-şi arate chipul schimonosit de grimase: şuieratele de vânt „Mezaninul poeziei”, „Vestitorul petersburghez” ş. a.”
(E drept, în perioada interbelică şi nu numai, Maiakovski avu şi „discipoli” demni de tot respectul – Johannes Becher, Louis Aragon, Pablo Neruda, Nazim Hikmet şi, poate, Iannis Ritsos – poeţi importanţi, nu numai ai secoluli XX.) Maiakovski a lărgit mult registrul ideatic şi cel tematic, precum se înţelege, implicit, şi din poemul „Fraţilor scriitori” (1917):

Domnilor poeţi,
oare chiar să nu vă fi plictisit deja
pajii,
palatele,
amorul,
boschetul de liliac
înflorind ca altădată?
Dacă
cei ca voi
sunt creatori –
eu scuip pe oricare artă.

În exegetica românească, repunerea în „drepturi depline” ale Poetului Maiakovski, prin dezavuarea unor prejudecăţi şi clişee pseudoaxiologice, porni de la A. E. Bakonsky, acum 35 de ani, în inegalabilul volum „Panorama poeziei universale contemporane”, apărut la editura „Albatros” (cu părere de rău, nici până astăzi reeditat...): „Dacă în mod obişnuit poeţii pot fi multă vreme vitregiţi prin uitare, soarta lui Vladimir Maiakovski l-a nedreptăţit oarecum tocmai prin gloria lui, îndeosebi postumă, care l-a redus la una singură din multiplele-i înfăţişări, exacerbând-o la proxim şi multiplicând astfel portretul stereotip, menit în cele din urmă să obosească şi să deconcerteze. Complexitatea fenomenului Maiakovski s-a estompat astfel în faţa cititorului din noile generaţii, ispitit adesea, din necunoaştere, să vadă în figura marelui poet un posibil emul al lui Demian Bednîi sau al lui Bezîmenski. Adevărul e însă cu totul altul: poezia rusă contemporană, mergând de la Blok şi Hlebnikov la Esenin, Pasternak sau Mandelyştam, nu poate fi imaginată fără prezenţa acelui personaj halucinant şi frenetic care a fost Vladimir Maiakovski. Mai mult chiar, însuşi limbajul de azi al poeziei, arsenalul expresiei moderne, nu e de conceput fără altoiul său. E suficient să ne gândim la spaţiul imens pe care îl închid cei doi poli ai existenţei sale, atât de tragic opuşi: viaţa şi moartea poetului, pentru a realiza dimensiunile personalităţii lui”.
Cred că unul din cele mai convingătoare argumente pentru renunţarea la „portretul stereotip”, la prejudecăţi, clişee de către unii potenţiali cititori (neofiţi, să zicem, în ale creaţiei acestui mare autor) este aflarea (!), că Vladimir Maiakovski se înfăţişează şi ca unul din excepţionalii poeţi ai dragostei: Iată poemul „programatic”, „Concluzie” (1922):

Iubirea nu o vor ruina
nici certurile şi
nici orice depărtări.
Ea e împlinită
cumpănită
verificată.
Rostind solemn versu-ntraripat
jur –
iubesc neabătut
şi cu adevărat!

Da, acesta e un cu totul altfel de poet al erosului. E cu adevărat şi convingător cel anume de la rupturi-sfâşieri de epoci, de la răscrucile filozofiei şi eticii, de la neliniştitoarea, înviforata, tranşanta schimbare de registru şi game ale modernităţii începutului de secol XX. („Cunoaştem sentimente care nu au existat până la noi”, se spunea în „Juvenicul juzilor, II”.) Ceea ce-l făcu pe Pasternak (care se aflase pe un alt versant al reformelor prozodice) să mărturisească: „Eu iubesc foarte mult lirica de tinereţe a lui Maiakovski. Pe fundalul dezmăţului de atunci, seriozitatea ei, grea, tânguitoare, era atât de neobişnuită. E o poezie modelată măiestrit, demnă, demonică şi, concomitent, infinit condamnată, pierind, aproape că implorând ajutor”.
Leo Butnaru
**************************
*****************************
*******************
Vladimir MAIAKOVSKI
EU ŞI NAPOLEON

Eu locuiesc pe strada Presnia Mare,
36, 24.
Loc destul de liniştit.
De-a dreptul netulburat.
Ei şi?
Se pare – ce mi-ar fi mie
că undeva
în lumea-furtună
ca din senin unii războiul l-au inventat?

Se lăsă noaptea.
Bună.
Insinuantă.
Şi din ce motiv oare domnişoarele
tremură înfrigurate, sperios
întorcându-şi ochii enormi, cât proiectoarele?
Gloatele stradale şi-au afundat
buzele-ncinse-n apele cereştilor uluce,
iar oraşul, scămoşindu-şi mânuţele-drapele,
se roagă şi se macină cu roşia cruce.
O bisericuţă simplă la ale sale căzu la căpătâiul bulevardului
ca un sac de rogojină plin cu lacrimi, –
răzoarele florale ale bulevardelor sângerează
precum inima sfâşiată de degetele gloanţelor
şuierând în lugubru extaz.
Alarma se îngraşă şi se tot îngraşă,
mănâncă din mintea tot mai aspră azi.
Cei de lângă oranjeria lui Noe deja
au fost acoperiţi de un palid-mortificator gaz!

Spuneţi-i Moscovei –
să reziste cât poate!
Nu trebuie!
Nu care cuma să cadă în panică!
Vedeţi!
În cer steagurile şi le clăteşte.
Iată-l pe el,
gras şi roşcovan.
Cu copitele-i roşii bubuind pe caldarâmul pieţelor,
intră peste cadavrele acoperişurilor,
nimeni nu-l opreşte.

Ţie,
urlătorului:
„Distruge-voi,
distruge!”,
ce-ai decupat noaptea din însângerate pervazuri
care înrămau fereastra, uşa,
eu,
păstrându-mi sufletul neînfricat,
îţi arunc mănuşa!

Plecaţi, voi, devoraţilor de insomnie,
puneţi-vă feţele pe foc!
Nu contează!
Acesta e ultimul nostru soare –
soarele de la Austerlitz1
în cea din urmă amiază!

Duceţi-vă, demenţilor, din Rusia, Polonia.
Astăzi eu însumi – sunt Napoleon, rebel!
Sunt conducătorul, ba ceva mai mult.
Haideţi, comparaţi:
eu – şi el.

Odată ce dânsul de ciumă şi-a apropiat tronul,
cu vitejia pre moarte călcând, –
când te gândeşti
că eu zi de zi mă tot duc
la mii de chinuite Jaffe2 ruseşti!

Dânsul o dată, curajos, se ridică sub gloanţe
şi iată-l slăvit peste sute de secole, –
pe când eu numai în acest iulie trecui
peste o sută de poduri de Arcole3.
Strigătul meu în granit e-ncrustat
şi detuna-va, precum detună şi desfide,
pentru că în inima arsă
ca marele Egipt
există o sută de piramide!
Desfiguraţilor de insomnie, – după mine!
Mai sus!
Feţele – în foc!
Salut,
soarele meu premortal,
soare de Austerlitz, – noroc!

Lume!
Ajunge!
Spre soare!
Înainte!
Soarele chiar se va ghemui, arămiu.
Mai tare, mai tare din biserica cea
cu nodul în gât
hârcâie răguşit, marşule de doliu!
Lume!
Când sunt canonizate numele
celor răpuşi,
mie cunoscuţi, –
e cazul aminte a lua, se pare:
încă pe unul l-a omorât războiul –
pe poetul de pe Presnia Mare.

(1915)
­­­­­­­­­­­_______
1. Austerlitz – numele german al localităţii Slavkov, Cehia, unde, la 2 dec. 1805, armata franceză condusă de Napoleon I a zdrobit oştirile ruseşti şi austriece.
2. Jaffa – oraş inclus (1950) în aglomeraţia urbană Tel Aviv. Ocupat de Napoleon I în 1799. 3. Arcole – localiate în nordul Italiei unde, în noiembrie 1796, armata condusă de Napoleon I a învins oştirea austriacă.
Trad. de Leo Butnaru

marți, 23 decembrie 2008

ANTOLOGIA MAGNA



Leo BUTNARU

1oo DE POEŢI AI AVANGARDEI RUSE
/antologie, traducere, prefaţă, note/

Ed. "Ex Ponto", Constanţa, 2008, 366 pag.

AVANGARDĂ – VERSUS POSTMODERNISM
/fragment din prefaţă/

Motto:
„Deja se poate vorbi despre o perioadă clasică a avangardei poetice ruse, cuprinsă între anii 1908–1930. Astfel că, luând în consideraţie perspectiva ei (ceea ce se resimte până în zilele noastre), este posibil a o aborda şi sub aspectul vectorial al retrospecţiei istorice. Întâi de toate, comparând avangarda rusă cu fenomenele afine din cultura europeană a acelor timpuri”.
Ghennadi Ayghi

Astăzi, se poate spune cu certitudine că, („exact!”) după o sută de ani trecuţi, şi în Estul Europei a venit, în fine, timpul valorificării neconstrânse, necenzurate şi istoricizării serioase a fascinantei fenomenologii de reînnoire a discursului literaturocreator, numit avangardă (avangardism) care este mereu supusă discernerii, reevaluărilor, abordărilor din multiple unghiuri de apreciere pe care „le sugerează”, să zicem, permanentul proces de contemporaneizare a concepţiilor estetice, artistice al(e) lumii, ca civilizaţie.
Astfel, în ce priveşte futurismul rus, acea „palmă dată gustului public”, la 1912, astăzi ar fi ca şi cum cvasiautonomizată de contextul său general de proclamaţie pe-alocuri extrem de radicală. Timpul, ca decantare ideatică şi de atitudine, dar mai ales opera, activitatea ulterioară a semnatarilor ei parcă ar fi „dezis-o” de excese, cum ar fi (fost), spre exemplu, îndemnul de a-i arunca „de pe Nava contemporaneităţii” pe marii înaintaşi (Puşkin, Dostoievski, Tolstoi etc.). Implicit, acelaşi lucru îl presupuneau şi radicalismul avangardiştilor români: Ion Vinea – „Jos Arta,/ căci s-a prostituat!” (Contimporanul; Nr. 49, 1924) sau jubilaţia lui Saşa Pană – „uraa uraaa uraaaa/ arde maculatura bibliotecilor” („unu”, Nr. 1, 1928). Apoi, în linii mari, „Proclamaţia Preşedinţilor Globului Pământesc” (1917) a lui Velimir Hlebnikov poate fi pusă (sau: adusă) în raport cu ideaţia unuia din manifestele dada (7 de toate), cel vizat aici lansat la Zürich, în martie 1918, şi în care era exprimat regretul că încă nu se cunoaşte o „bază psihică comună întregii umanităţi”, pentru a se pune în aplicare deplină programul... destructiv-reînnoitor dada.
Prin urmare, dincolo de experimentul radical, de renunţări la forme, stiluri, metode sau de căutarea cu orice preţ a elementului novator, avangarda, în constantele sale deja „clasicizate”, rămâne a fi arta propriu-zisă, care confirmă că, de cele mai multe ori, adevărata poezie e „dincolo” de principiile declarate în diverse manifeste şi chiar e creată în afara lor de însăşi semnatarii respectivelor proclamaţii. În poezia adevărată totdeauna a existat ceva care nu se lasă supus analizelor literaturologice de un raţionalism sui generis. Plus faptul că cititorul, de multe ori chiar şi cel mai avizat, citeşte literatura fără a cunoaşte principiile care, chipurile, ar fi stat la baza ei; principii declarate de autori şi nicidecum respectate orbeşte de ei înşişi.
Astăzi nu mai e general-necesar ca literatura sau muzica simfonică, filosofia sau teoria relativităţii să fie (deschise) vraişte ca semnificaţie. Unde mai punem că, presupunând tripla natură a cuvântului – sonoră, raţională şi – atenţie! – cea a căii destinului, modernistul (ca şi postmodernistul cult, inteligent, doct) le-ar asemăna (şi) unor defileuri ale imposibilului în care genialul avangardist Velimir Hlebnikov se considera „un alergător neobosit”, nerenunţând la fascinaţia ineditului, indicibilului (deocamdată), pentru care, de altfel, purcese la fermecătoarea, hipnotizanta şi, concomitent, delicioasa creare de cuvinte. Verbocreaţia (slovotvorcestvo) ca o logotehnie debordantă. Spre exemplu, din verbul liubit’ = a iubi prolificul verbocreator a derivat circa 500 (!) de noţiuni afine. De aici şi explorarea în profunzime a rădăcinilor, a surselor vocabulei; un fel de „descoperire a stării lichide a limbii” (B. Livşiţ) în foarte multe zone ale creaţiei sale, în care protagonistul autoritar şi autotelic este însuşi limbajul. Tangenţial, o atare ideaţie şi preocupare le sunt caracteristice şi anumitor autori români sau născuţi în România. Spre exemplu, trăind şi creând în tumultul literaturii europene de avangardă, Tristan Tzara este oarecum afin lui V. Hlebnikov care, la rândul său, nu era străin de suflul general-continental de frământări estetice de la începutul secolului trecut. Astfel, poetul şi teoreticianul ce plecă din România în Germania trăia în arta sa, precum remarca Marcel Raymon, elanul unei tinereţi revoltate, obsesia catastrofei, accentul discursuli său, ca şi a nordicului confrate, fiind uşor profetic. Precum la Hlebnikov, textele lui Tzara învederează o abundentă declanşare lingvistică plăsmuitoare de asonanţe insolite, de armonii elaborate cu bune şi „încrâncenate” intenţii-proiecte de creaţie ce „schiţează mereu o alchimie verbală întemeiată parţial pe modulaţii subtile sau brutale discordanţe vocalice şi consonantice.” (Marcel Raymiond). Ambii poeţi caută fondurile lingvistice ancestrale, primare, însă prin ele însele poetice şi în stare să sugereze noi perspective metaforice. Tzara spunea: „Sub fiecare piatră se află un cuib de cuvinte (sub. mea, L.B.), iar substanţa lumii e formată din rotirea lor rapidă”, ceea ce, când traduceam eseul lui Hlebnikov Despre poezia contemporană, mă făcu să citesc-recitesc cu atenţie sporită chiar dintâia şi a doua frază din respectivul text: „Cuvântul trăieşte o viaţă dublă. El ori creşte pur şi simplu ca o plantă, plodind o întreagă druză de pietre sonore (sub. mea, L.B.), învecinate lui, şi atunci începutul sunetului are o existenţă pură, iar partea de raţiune exprimată de cuvânt rămâne în umbră etc”. Am pus alături „pietrele” lui Tzara şi ale lui Hlebnikov, „găsite-identificate-colectate” cam din aceeaşi perioadă (1916-1919), înţelegându-le drept material de construcţie întru pregnanţa modernităţii literaturii lumii, care s-a declanşat cu atâta fervoare în Europa primordiului de secol trecut. Şi încă o analogie: preocuparea pentru giratoriu în lingvistică, să-i zic aşa, e caracteristică ambilor poeţi, pentru că aceleiaşi substanţe formate din rotirea rapidă a cuvintelor, la Tzara, îi aparţin şi constituientele lingvistice care îi oferiseră lui Hlebnikov prilejul să constate că: „În toate limbile, V înseamnă rotaţia unui punct în jurul altuia, fie pe o circumferinţă deplină, fie doar pe un segment al ei”, iar K „simbolizează absenţa mişcării, repaosul unei reţele de n puncte care-şi păstrează mutual poziţiile; sfârşitul mişcării”.
Din alt unghi de cercetare şi apreciere, ar fi îndreptăţit să ne întrebăm dacă nu care cumva procedeul expresiv-asociativ piatră-cuvânt să fi fost unul predilect (şi) în primele decenii ale secolului XX, familiar mai multor poeţi, indiferent de şcoala şi orientarea lor. Deoarece să vedeţi unde ajungem: la... Alexei Mateevici, la imnicul său „şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată”, distih plăsmuit exact în aceeaşi perioadă (anul 1917) cu „cuibul de cuvinte” ce s-ar afla sub fiece piatră al lui Tzara şi cu cuvântul hlebnikovian care poate plodi „o întreagă druză de pietre sonore”. Nu trebuie să ni se pară incompatible sau, mai mult, hazardate atare apropieri, analogii, afinităţi, deoarece avangarda nu detesta spaţiul mitologic, folcloric (din care venea şi A. Mateevici). În acest caz, pentru a înţelege mai explicit unele idei şi principii ale lui V. Hlebnikov care, precum în vrăji şi descântece, uneori utiliza (şi) cele mai ciudate „combinaţii libere, ca un joc al vocii dincolo de cuvintele propriu-zis” („Io ia ţolk, / Kopoţamo, minogamo, pinţo, pinţo, pinţo!”; „Şagadam, magadam, vâkadam. / Ciuh, ciuh, ciuh” etc.), să apelăm la eseul lui A. E. Baconsky Schiţă de fenomenologie poetică (1968) ce se referea la exemple general-similare şi relaţii de reductibilitate specifică unidirecţională, când „Poetul situează limbajul într-un orizont ontologic şi opereză o reducţie a funcţiei sale revelatoare în direcţia graiului (şi gradului! – L.B.) primitiv originar (Ursprache), pentru că numai astfel el poate deveni o „materie” pentru poezie. Cuvântul trebuie să-şi piardă într-o măsură cât mai mare valoarea lui curentă de semn convenţional pentru indicarea elementelor realului şi să revină la menirea lui primordială de a întemeia realitatea, descoperind-o şi transpunând-o în plan existenţial. Acest cuvânt primordial este deci anterior limbajului care devine posibil, după cum remarca Heidegger, numai datorită preexistenţei poeziei”. Iar mostrele reproduse mai sus, extrase din poemul lui Hlebnikov O noapte în Galiţia, sunt din acelaşi spaţiu prozodic în care se situează, să zicem, versurile din Marele tilipic ale lui Christian Morgernstern: „Culitarcă? Palagună... / Cheremie – ţiricuc: / Machi, lachi; ţârnăcună: / Apud, hapud, ţuc” (trad. de Nina Cassian), text care, după remarca lui Umberto Eco (eseul Lector in fabula), „se prezintă drept manifestare lineară, căreia nu-i poate corespunde nici un conţinut actualizabil, întrucât autorul nu s-a referit la nici un cod existent (excludem din motive de simplitate haloul evident de „literaritate” pe care o contează aceste versuri şi pe care conta autorul; o excludem nu pentru că ea nu ar fi un conţinut posibil, ci pentru că nebuloasa imprecisă de conţinut nu ne permite în acest caz să vorbim de text, deşi se poate vorbi într-un fel de mesaj emis în scopuri comunicative). Sau un alt text al lui Morgernstern, „românizat” de regretatul Mihai Ursachi – „Marele Lalula”: „Kroklokwefzi? Lememeni!/ Lelokrontro-profriplo:/ Bifzi, bofzi, hulalemi:/ Quasti besti bo.../ Lalu lalu lalu lalu la!// Hontraruru miromente/ Zesku zes ru ru?/ Entepente, leolente/ Klekwaputzi lu?/ Lalu lalu lalu lalu la!// Limarer kos malzipemptu/ Silzuzankumkrei (:)!/ Morgomar dos: Quemplu Lempu/ Liri Luri Lei [ ]!/ Lalu lalu lalu lau la!” – iată, aşadar, una din mostrele relevante ale „regelui grotescului”, precum a fost numit Morgenstern, care crea concomitent, dar paralel cu transraţionaliştii ruşi Hlebnikov, Krucionîh, Tufanov, Zdanevici ş. a. (poetul neamţ muri în 1914). Aici şi în alte texte, zaum’-ul german scoate în evidenţă laturile monstruoase, absurde, caricaturale ale existenţei, precum sugerează chiar titlul unui volum al lui Morgenstern – „Toate cântecele spânzurătorilor”. Pe când transraţionalismul lui Aleksei Krucionâh, să zicem, pare a fi mult mai... luminos, iar hlebnikovianul „O, râdeţi râzătorilor” e de-a dreptul reconfortant.
În ce priveşte modernismul şi folclorul (ca să revenim), să invocăm şi un alt text din Toto-Vaca de Tristan Tzara: „ka tangi te kivi / kivi / ka rangi te moho / moho...” este doar aparent asemănător cu cele reproduse mai sus. Teoretic vorbind, ar putea sau ar trebui să aibă un conţinut, pentru că se pare că la origine ar fi o poezie maori. În orice caz, a fost probabil emis cu aceleaşi intenţii ca şi mai multe texte ale cubofuturiştilor ruşi ce râvneau un limbaj universal. Doar dacă nu cumva revelarea extratextuală a lui Tzara face parte, în mod fraudulos, din textul global (aşa cum un titlu poate fi considerat parte a operei): în acest caz, conotaţiei de literaritate i s-ar adăuga alte condiţii de exotism.
Este sigur că şi textele de acest gen, ca şi textele glosolalice, al căror conţinut îl ignoră chiar emitentul însuşi, pot fi supuse interpretării fonetice (pot fi recitate), fiind în stare să dezlănţuie multiple asociaţii elementare şi de natură fono-simbolică. Prin urmare, principiul simbolist La musique avant toutes les choses (muzica înainte de toate), lansat de Verlaine, avangardiştii l-au înlocuit, implicit, cu „limbajul înainte de toate”, prin care s-ar exprima generala intuiţie metafizică, în accepţia căreia nu noi dominăm/ posedăm limbajul, ci limbajul ne domină/ posedă pe noi.
(Să ne înţelegem cu suficientă luciditate: subsemnatul nu pune la cale o exaltată apologie a transraţionalismului, ci doar încearcă să înţeleagă cu anumită claritate motivaţiile care au predispus avangardiştii la astfel de demersuri radicale, ciudate, exotice, să mai zic, nici pe departe agreate de o „bună” parte a celor preocupaţi de artă. Precum scria Mircea Eliade, referindu-se la fenomenologiile paradoxale – la alchimie, spre exemplu, – „înainte de a le judeca, este important să le înţelegem bine, să le asimilăm ideologia, oricare ar fi mijloacele lor de expresie: mituri, simboluri, ritualuri, comportamente sociale...” Dar în textele zaum’ (transraţionale) parcă ar fi anume încifrate unele simbolisme iniţiatice care, ca şi în cazul şamanismului, „acţionează direct asupra psiché-ului auditoriului, chiar dacă la modul conştient acesta nu-şi dă seama de semnificaţia primară a unui simbol sau altul”, mai remarca Eliade în eseul amintit. În ce priveşte textele celor 100 de poeţi ruşi incluşi în prezenta antologie, ele foarte rar sunt cele care au atingere cu zaumy-ul/ transraţionalismul, de regulă comportând mesaje mai mult sau mai puţin explicite.)
Susţinând că verbocreaţia înseamnă detonarea tăcerii straturilor surdomute ale limbajului, Hlebnikov tinde să-i re-dea vocabulei nu doar graiul şi... auzul, ci şi... văzul! Explicaţia o formulase plastic Jerzy Faryno, pornind de la repetatele paralele între Ra – zeul soarelui la egiptenii antici şi Ra – numele arhaic al fluviului Volga. („Ra văzându-şi ochii în ruginiu-sângeria apă (...)/ O Volgă de ochi,/ Puzderie de ochi privesc spre el, mii de zări şi sori: Ra şi Razin”.) Să amintim că reprezentarea simbolică a lui Ra-zeul era cea a unei guri ce avea în ea un ochi – ochiul vorbitor, mărturisitor, creator de limbaj ca sinteză a văzului cu rostirea în procesul plăsmuirii inteligenţei umane. („Există cuvinte cu care se poate vedea, cuvinte-ochi”, Ka-1.) De unde şi excepţionala metaforă Ra văzându-şi ochii, dar văzând şi „lumea ca vers” prin care şi pentru care creează (luminează). Nu e deloc întâmplătoare nici obsesia pentru ochii pictorului, cum e în poemul Burliuk, acesta, artist plastic şi poet, „văzător doar cu un singur ochi,/ Ochiul celălalt – de sticlă, apos-întunecat –/ Ştergându-l cu batista”, apoi reaşezând „în orbita goală nevăzătorul ochi, ochiul lui lucios”; „Desperecheatul tău ochi sănătos/ Îţi oferea impetuoasă energie. Însă tu/ Nu-ţi divulgai secretul că bila cea de sticlă îţi era/ Tovarăş bun de viaţă, complice în tainică solomonie/ În mrejele căreia, înfermecaţi, cădeau/ Oricare adversari, seduşi irezistibil/ De-o tulbure, prăpăstioasă adâncime“. (De altfel, şi în literatura română s-au scris „Tratate despre ochiul orb“, ca să ne amintim barem de Zahei Orbul al lui Vasile Voiculescu.) Deci ni-l putem imagina pe Zeul Ra având în gură nu numai ochiul vorbitor/verbocreator al poetului, ci şi ochiul alchimistului culorilor, al pictorului, căruia îi oferă „impetuoasă energie”.
Fireşte că nu doar de mit şi folclor erau preocupaţi novatorii artei poetice. Unii, precum acelaşi V. Hlebnikov, se credeau a fi, împlicit, emulii lui Aristotel, la rândul lor considerându-l, fiecare, pe Pitagora „discipolul meu” (dinspre viitor spre trecut sau, viceversa, ca în extraordinarul vers al lui Nichita Stănescu: Draga mea antichitate dintr-un secol viitor). Aidoma primului, împărtăşeau convingerea că, în principiu, ideile au o structură matematică şi pot fi asemănate numerelor sau chiar sunt numere prin care este exprimată în mod ideal activitatea sintetică a spiritului ce ne deschide accesul spre un univers pitagoreic; astea cu „ascunsul” gând că există, de fapt, o matematică transcendentă celei a numerelor ca atare; o matematică a calităţii. Şi graţie sugestiilor matematice, în alternanţa binelui sau răului, alias – superiorului sau josnicului, Hlebnikov vedea o lege a scrânciobului, conform căreia „stăpânirea pământului i-i menită/ ba omului/ ba rinocerului”. Această idee-vers din 1912 e una din cele care avea să traseze o vectorialitate negativ-emblematică, să zic aşa, în perspectivele socio-politice mondiale. Oarecum, rinocerul lui Hlebnikov avea să-i anticipeze pe cei – ceva mai... jucăuşi! – ai lui Salvador Dali care, în Jurnalul unui geniu, în 1953 visa să toarne un film într-o scenă a căruia, prin geamul unei case din piaţa romană Tavi, în bazinul fântânii arteziene sar şase rinoceri. Într-adevăr, de la un moment încolo, lumea prea începuse a fi bântuită de ideile ameninţătorilor rinoceri, expresia simbolico-ideologică sui generis având a o plăsmui magistral Eugen Ionescu în celebra lui piesă din 1959. (În poemul lui Hlebnikov Menajeria, prima variantă a căruia datează din 1909, „în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă nestinsa furie a ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se tăinuieşte un nou Ivan cel Groaznic”. Ce... esenţializare, parcă, a unuia din posibilele mesaje implicite ale Rinocerilor dramaturgului româno-francez! Ar veni oarecum în context şi următoarele versuri ale transraţionalistului I. Terentyev: „Răul de bine se deosebeşte foarte puţin/ Nu-i a mirării că uneori totul pare limpede”, deoarece „în jurul baghetei dirijorului plutesc hipopotamii”...)
Precum se va înţelege şi din cele mai reprezentative texte ale unora din cei 100 de autori incluşi în prezenta selecţie, în pluralitatea-i de opţiuni şi nuanţe avangardismul rus se înscrie perfect în albia mişcării artistice radical-înnoitoare europene, chiar dacă unii din protagoniştii săi avuseseră polemici aprinse cu Filippo Tommaso Marinetti, când italianul le vizitase ţara (1914). În fine, verbocreatorul Velimir Hlebnikov a propus şi o denumire autohtonă pentru futurism: budetleanstvo (de la buduşcee = viitor, aidcă – viitoriştii, cum ar ieşi). Patria creaţiei este viitorul, zic cubofuturiştii. „Dintr-acolo adie vântul zeilor cuvântului”. În atare mod, budetlenii purceseră la sintezele (şi alchimiile!) dintre spiritul/ specificul autohton rusesc şi spiritul timpului general-european convertit artisticeşte. Ei se racordau la şi deja făceau parte din metabolismul cultural al contemporaneităţii transfrontaliere din primele decenii ale secolului trecut, creează în conformitate cu paradigma acelor vremi, ceea ce învederează, spre exemplu, şi următoarelor versuri ale lui Mihail Semenko: „S-a dizolvat ecuatorul artificial, / La pragul meu deja creşte bambus. /...Orice îngrădituri doborâţi-le sonor – / Internaţionalizaţi stepele”. Plus faptul că însuşi Semenko-autorul e un reprezentat „pur-sânge” (şi cerneală!) al spititului transfrontalier al avangardei, scriind atât în limba rusă, cât şi în cea ucraineană. În acelaşi context, dar deja românesc, remarca şi Corneliu Ungureanu în poemele tânătului Tristan Tzara dintâiele „tipare ale globalizării din literatura română”. (Vitraliu, 2006, Nr. 1-2, p. 5.)
Dar, în principiu, ca şi focarele sale europene de rezonanţă, avangarda nordică (re)structură câmpul literar, proclamând victoria prezentului asupra trecutului şi propunând noi programe sau metafore canonice expresive, caracteristice modernităţii. În mare, budetleanismul cade sub incidenţa remarcei lui George Uscătescu, conform căreia „prin complicatele şi consumatele experienţe renovatoare ale secolului a existat, poate, o singură permanenţă: acea a futurismului”. Pentru că, dacă tot restul experienţelor şi tendinţelor avangardismului din acea perioadă „s-a consumat sau dăinuieşte în activităţile epigonice ale unor imitatori sau în revenirile fără profiluri proprii, futurismul constituie, în schimb... poate că unica permanenţă, firul roşu, subţire şi rezistent în acelaşi timp, în largă proliferare avangardistă”. Ceea ce se referă perfect şi la prolificul avangardism românesc, destul de prezent, consider eu, şi în substraturile postmodernismului de la noi care trece de la limbajul iconic, liricoidal sau politizat-versificat-trâmbiţat – la expresia „cinetică” (iconoclastă!) a dinamicii spirituale panromâneştiti (ca nivel elevat de cultură şi estetică), europene, universale.
Leo BUTNARU

O carte de dialoguri

Leo BUTNARU

RĂSPUND, DECI EXIST

/DIALOGURI/

Editura "Ex Ponto", Constanţa, 2008

* * *

Leo Butnaru, poet remarcabil, prozator şi, nu în ultimul rând, eseist cultivat, mişcându-se dezinvolt în lumea literară, de astă dată (este un) convorbitor antrenant... Multe din confesiunile notate de Leo Butnaru ademenesc şi lasă urme. Multe altele aduc informaţii preţioase şi date de ordin documentar.

Constantin CIOPRAGA

* * *
...ceea ce îl deosebeşte pe acest coleg al nostru de alţi scriitori din stânga Prutului... este capacitatea de a-şi domina puseurile ego-ului în beneficiul dialogului cultural, pe care îl practică la propriu, publicând de-a lungul timpului interviuri cu personalităţi de marcă ale culturii române, texte reunite până acum în mai multe volume demne de interes.


Vitalie CIOBANU

C U P R I N S

Sorin Alexandrescu
Eu sunt încrezător în valorile româneşti

Lucian Alexiu
Conştiinţa şi percepţia umană par să ia o cu totul altă direcţie

Nicolae Breban
Ideile majore, trăite cu intensitate şi tenacitate, formează caractere

Matei Călinescu
Orice adevărtă operă de artă e implicit şi o operă critică

Magda Cârneci
Din fericire, trăim timpuri în care scriitorul nu mai trebuie să se exileze

Barbu Cioculescu
Trebuie să ai talentul experienţei

Gheorghe Crăciun /1950-2007/
Ostentaţiile mele vin din voinţa de a concilia trupul cu limbajul

Gabriel Dimisianu
Un maiorescian „în lături!” trebuie rostit din timp în timp în cultura noastră

Paul Goma
Mi-a căzut cartea de istorie în cap încă de când eram de cinci ani

Gheorghe Grigurcu
Combativitatea celor marginalizaţi prin naştere

Ion Horea
Dacă nu am căldura din afară, trebuie să am combustia mea interioară

Rodica Iulian
Ne-am regăsit, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna

Victor Ivanovici
Nu, eu nu mă simt singur

Marin Mincu
... Un punct de sprijin al efortului întregii colectivităţi

Marin Mincu
Sunt unul dintre scriitorii care se opun globalizării”

Octavian Paler
Sunt răstignit între contradicţii

Nicolae Prelipceanu
Ironia înţeleasă în cea mai politicoasă formă a disperării

Adrian Popescu
Cei care nu simt poezia sunt nişte oameni bolnavi sau pe cale de a se îmbolnăvi

Adam Puslojić
Este excepţional să ai un sfânt sau pe Ovidiu la începuturile poeziei poporului tău


Mircea Sântimbreanu /1926-1999/
Firea este greu de corectat, dar nu imposibil. Ea trebuie totuşi supravegheată

Radu G. Ţeposu /1954-1999/
Printre personajele literaturii amestec personajele propriei mele vieţi

George Vulturescu
De oriunde se poate vorbi lumii şi lui Dumnezeu

C.D. Zeletin
Reprezentarea binelui cere un efort de elevare spirituală...

Leo Butnaru
Refuz subterfugiul concluziilor. Viaţa şi creaţia sunt fenomene mereu deschise, în devenire

Poeme japoneze de acum 1000 de ani

Ruboko Sho

Libelula ce-a-nvaţat zeii iubirea

/tanka erotice/

Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2008

Traducere de Leo BUTNARU

POEME DE ACUM 1000 DE ANI

Cititorul are în faţă un florilegiu de poeme laconice, tanka, peste ale căror cinci rânduri (formă fixă, tradiţională în lirica niponă) debordează delicat-pasional, cvasieufemistic trăirea erotică a îndrăgostiţilor de acum un mileniu care, se dovedeşte, nu se deosebeşte de frământările intime ale Adamului şi Evei secolului XXI. Volumul lui Ruboko Sho (980-1020?), intitulat Nopţile Komachii sau Timpul Cicadelor, e alcătuit din 99 de texte, unul din ele fiind incomplet – doar două versuri –, motivul excepţiei nefiind cunoscut – să fi lăsat însuşi autorul neterminată această tanka sau, poate, sincopa vine de la copişti? În genere, poemele lui Ruboko Sho au fost transcrise/ transmise de pe un pergament pe altul, drept dovadă a înaltei aprecieri de care se bucurau printre copiştii medievali, deoarece pielea argăsită e un material mult mai rezistent decât hârtia şi se utiliza, pergamentul, doar la scrierea textelor importante.
Bineînţeles, aproape ca folclor... cult (!), din mână în mână – manuscrisele, şi, din gură în gură, neoficial sau poate... „pudibond”-ilegal, – textele în cauză au tot circulat sute de ani prin spaţiul insulelor nipone, însă, legal, modern-editorial, să zic aşa, văd lumina tiparului (în confruntare cu, uneori, obscuritatea prejudecăţilor) abia în anul de graţie 1985, la Tōkyō, declanşând un nemaiauzit scandal, înainte de toate în cercurile academice şi literare (din – irezistibilă ispită-a potrivirii de rimă! – Ţara Soarelui Răsare). Povestea, devenită realitate, este interesantă prin norocosul hazard care a propulsat-o în atenţia lumii şi porneşte dintr-o altă capitală (fostă, până în 1868) a Japoniei, Kyōto, unde, într-un anticariat improvizat, într-un vălmăşag de cărţi „oarecare”, un Cititor-Bibliofil-Mecenat foarte bogat, multimilionar – precizez fără pic de invidie, dovadă că-i dau şi numele – Ki-no Kawabaki, procură un sul de pergament argăsit-încondeiat – de fapt împensulat, dat fiind că hieroglifele sunt „ctitorite” caligraficeşte cu pensula muiată în tuş –, aşadar, achiziţionă un manscript din secolul X.
Respectivul gen de tanka – erotic(ă) – fusese necunoscut(ă) în literatura japoneză medievală. Aceasta nu înseamnă însă, că ceea ce presupune erotismul (nu chiar... sui generis...) în artă nu le-ar fi fost familiar niponilor: teatrul No (vechi şi el, considerat a fi întemeiat cam prin sec. XIV) a delectat generaţii şi generaţii de insulari cu piese, mai mult sau mai puţin frivole, în special cu farsele gen keyen, în care scenele senzual-(uşor-obscene, fie şi aluzive, doar) nu sunt o raritate, uneori – fără perdea (şi... cortină!). Indiscreţia simţualismului (sinonimizez niţel arhaic, pentru a „racorda” noţiunea la epoca de acum un mileniu...) se regăseşte şi în operele mai multor pictori, printre care Moronobu, Kitagawa Utamaro sau Andō Hiroshige. În acest/ acel caz, de ce ar fi fost întâmpinate cu ostilitate poemele lui Ruboko Sho? Nu e de crezut să fi existat motive serioase pentru aţâţare de tevatură dusă spre paroxismul scandalului, precum se va convinge şi cititorul subtil, care va reuşi să decodifice subtextele aluzive, vibraţia sentiment-trup, pasiunea erotico-lirică, nuanţele psiho-fiziologice etc. Ca şi cum în continuarea happy-end-icului deznodământ al poveştii reactualizării creaţiei lui Ruboko Sho, eu unul consider că „scandalul” (haideţi să-l punem totuşi între ghilimele), declanşat cu bună (sau...rea) ştiinţă, „revolta” contra respectivului florilegiu de tanka i-a făcut acestuia un serviciu nemaipomenit, îndrumând spre el foarte multă lume cititoare (cu, fireşte, inerenta ei componentă de doar curioşi).
Cele mai multe poeme din Nopţile Komachii sunt rodul unei dragoste dramatice dintre doi amanţi răzleţi, aflaţi unul de celălat la, aproape, o sută de ani (crono-distanţă)! Vorba e că poetul Ruboko Sho (se mai presupune că numele ar constitui anagrama cognomenului unui alt autor, misterul rocadei de hieroglife rămâne a fi dezvăluit, totuşi) fusese cuprins de o pasiune mistică (de altfel, nu atât de rară şi în spaţiile europene, nu doar în cele orientale) faţă de colega sa Ono-no Komachi (834 – 880), poetă şi doamnă de curte care, – precum menţionam –, un veac şi ceva până la el fondase tradiţia poemului din cinci rânduri, tanka. Dânsa a fost şi a rămas o personalitate cvasilegendară, celebritatea căreia, dimpreună cu lirica pe care a scris-o, i-a adus-o frumuseţea, gustul fin manifestat în diverse ritualuri şi ceremonii socio-etico-estetice, nenumărate la japonezi, precum şi pasionalitatea-i amoroasă (risc niţel tautologia). Este considerată unul din „cele şase genii” ale antologiei Kokinshu (Poeme alese din trecut şi de astăzi), conţinând 1111 de texte (inclusiv din sec. X). Se presupune/ spune (mă rog, inerentul melanj de realitate, istorie şi mit...) că dintâiul ei amant ar fi fost prinţul Fu-ka-Kesi, zis Nuta-bur, căruia dânsa i-ar fi pretins ca, în locul unei nopţi de dragoste (prezentă), progenitura împărătească să-i ofere alte 99 de nopţi similare (viitoare). (Aici am putea să ne amintim de acea metaforă rămasă de la elena Sappho: „cât ale mării fire de nisip – numărul săruturilor noastre”). Dar se spune că, în penultima noapte de dezmierdări şi pasiune, adică în cea de-a 98-a din cele cu care îi era „dator” iubitei sale, nefericitul prinţ ar fi murit din cauza că i-a plesnit aorta, precum povestea, încă în sec. X, Sey Senagon în Notiţe la căpătâi. Gingaşul, delicatul prinţ ar fi putut avea de epitaf chiar unul din poemele doamnei inimii sale Ono-no Komachi: „Fără să se vadă/ Zi de zi se ofileşte:/ În această lume/ Iată ce soartă are/ Floarea inimii de om!” (Şi nu e exclus ca cele 99 de tanka Ruboko Sho să le fi conceput „exact” ca pe 99 de nopţi de dragoste mistică transtemporală cu aleasa inimii şi fanteziei sale psihoexaltate – Ono-no Komachi.)
Datele despre autorul acestor poeme sunt de asemenea puţine şi simililegendare, cu certitudine ştiindu-se doar că, în epoca Heian (794 – 1185), Ruboko Sho ocupase o înaltă funcţie la curtea împărătească, însă, de la un moment încolo, căzu în dizgraţie, găsindu-şi obştescul sfârşit departe de capitală, pe insula Tsukusi, la mănăstirea ce avea de protector spiritul leonin. (Cât despre alt protagonist al acestor note, mecenatul şi bibliofilul Ki-no Kawabaki, după trei ani de la publicarea poemelor descoperite într-un anticariat improvizat, dânsul muri la Lisabona în condiţii neelucidate, într-o casă „cu felinar roşu la poartă”, cum se spune, semn că rămăsese fidel dulcilor desfătări poeticeşti până în ultima clipă a vieţii...)
Ar mai fi de menţionat că aceste poeme din cinci versuri sublimau, în literatura veche, însăşi noţiunea de frumos, subiectele lor ţinând de misterul sufletului uman în indisolubilă comunicare cu natura, cu cosmosul. Chiar şi în această tematică delicată a prozodiei lui Ruboko Sho (s-ar traduce ca: luna ieşind din negură) se poate identifica influenţa budismului cu ideea lui de derizoriu, repede trecere a tuturor celor omeneşti/ pământeşti, cu interesul său pentru ceea ce reprezintă existenţa, cu momentele ei înălţătoare sau de prăbuşire, de unde şi subtilitatea simţului rizibilului, uneori ­ până la grotesc. E aici un amplu registru de nuanţe legat de dragostea dintre bărbat şi femeie.
Dar dat fiind că ar putea să se pară (oarecum) dezechilibrat ca un florilegiu de poeme laconice să fie precedat de o prolegomene cam întinsă, voi încheia chiar peste un pasaj-două, însă nu înainte de a-mi exprima regretul (de rigoare) că nu mi-a fost dat să învăţ (şi) limba japoneză (aşa se întâmplă, când Ţara Soarelui Răsare e ceva mai departe decât Rusia; sau, de URSS, ţara... „soarelui” apus, deja! sau mai departe de Franţa şi Italia...); aşadar, încerc această părere de rău care, însă, din câte se poate înţelege/ vedea, nu m-a dezarmat totalmente, încât, prin intermediul unei terţe limbi, am transpus în româneşte aceste perle (ori: corali, mărgeanuri care, în prezentul gen de poezie erotică, simbolizează ceva foarte delicat...) ale liricii nipone ce nu admite indelicateţea, cinismul, mocofănismul, vulgaritatea. Din contră, cristalele lirice sunt de o rară fineţe în surprinderea şi convertirea artistică a celor mai subtile nuanţe psihologice a ceea ce, scria Dante, „mişcă sori şi stele” – a dragostei.
Cu titlu de notă, ar fi de precizat şi următoarele: dintâia opţiune pentru una din denumirile posibile ale volumului a fost Pe culmile Asama, având chezăşie faptul că poemul ce începe cu această sintagmă (de altfel, întâlnită şi în alte tanka) e considerat emblematic nu numai pentru creaţia lui Ruboko Sho, ci pentru întreaga poezie niponă medievală, bucurându-se de o permanentă popularitate la generaţii şi generaţii de cititori în succesiune („Pe culmile Asama/ Călugării ne tot pândeau cu jind,/ Fără barem a închide-un ochi./ Peste-al Întâlnirilor Pichet/ Dăinuiau ca străji neadormite”.). Dar poate şi din motivul că aminteşte de Culmile disperării (nu numai din dragoste!) ale lui Emil Cioran. (De altfel, această sugestie mi-o amiti, într-o scrisoare, şi Oleg Boruşkov, traducătorul în ruseşte al celor 99 de texte, în prezent stabilit în SUA, de unde îmi trimite, din vreme în vreme, câte un mail-mesaj.) În contextul şi sugestiile organice (erotice, fireşte) ale florilegiului nu ar fi fost exclusă nici influenţa implicită a ceea ce, în anatomia doamnelor, se numeşte Muntele Venerei. Iar unele poeme mai au de protagonistă şi surata niponă a celei pe care francezul o numeşte une vénus de carrefour (vezi nota 38). În fine, în „lupta pentru titluri” a învins Libelula ce-a-nvăţat zeii iubirea, pornindu-se de la o altă tanka ce invocă această mică întraripată, profesoară de amor a zeului Izanagi şi zeiţei Izanami, personaje din religia şintoistă, la care apelează frecvent sistemul metaforic al lui Ruboko Sho.
Încolo – Ave, lector, interpretis te saluta!

Leo BUTNARU

luni, 24 noiembrie 2008

UN ECOU / CONTEMPORANUL - IDEEA EUROPEANA, 2008, Nr. 11.

Despre "Copil la ruşi"

Am început să citesc Copil la ruşi, de Leo Butnaru (Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2008) dintr-un preliminat interes documentar, fiindcă o carte despre Basarabia anilor '50, cum scrie în subtitlu, nu poate fi decât extrem de interesantă, însă, perseverând în lectura volumului, care-şi propune o rechemare aproape magică a copilăriei pe care autorul a trăit-o în mahalaua lui Papuc din Negurenii Vechi (la 35 km de Orhei), mi s-a deschis gustul unei abordări participative, fiindcă, dincolo de a fi o „retro-utopie”, aşa cum autorul o numeşte la pagina 119, cartea îi propune lectorului să se implice în universul ei, să-l folosească drept pretext pentru propria anamneză. „...îndrăznesc să cred – scrie el în finalul volumului, într-un moment când şi acesta nu mai este decât amintire – că şi prezenta [...] carte îi va ajuta pe mai mulţi oameni, din diferite generaţii şi, cum e posibil astăzi, din mai multe secole (XX, XXI) să citească în propriile lor copilării, să le invoce şi să le jure că vor face acest lucru cât mai des, întru nedespărţirea lor vreodată (ca niciodată, cât o mai fi să fie pe lume).” Mi-am zis atunci că o paralelă între copilăria autorului şi copilăria mea, petrecută la Făgăraş, la poalele munţilor, nu e chiar imposibil de făcut, fiind chiar în spiritul şi litera cărţii: Leo Butnaru s-a născut în ianuarie '49, eu cu puţin peste patru ani mai târziu, şi am fost surprins să găsesc în carte similitudini de mentalitate care ne apropie, deşi între cele două localităţi sunt aproape o mie de kilometri. Faptul e surprinzător, fiindcă ţine de o paradigmă comună a copilăriei, pe care arealul spiritual românesc a întreţinut-o indferent de zonarea geografică.
De pildă, scrie Leo Butnaru ca o „cheie” a întregului său volum rememorativ, „copilăria noastră a fost destul de glumeaţă, isteaţă, veselă, chiar când îi clănţăneau dinţii de frig şi de...lozinci!” Aşadar, cei care vor căuta cu tot dinadinsul atrocităţi ideologice în volum, forme de înregimentare politică brutală, forţată, vor fi dezamăgiţi, deşi epoca se preta la aşa ceva. Să ne reamintim: ne aflăm imediat după foamete şi după război, în plină penurie, isteria politică a lui Stalin ajunge la apogeu, culminând în omoruri nejustificate, apoi dictatorul moare în martie 1953 (prilej de doliu în URSS şi în toate statele satelite ale Moscovei), urmează Hruşciov cu Discursul secret din februarie '56, de la cel de-al 20-lea congres al partidului, şi debarcarea noului lider în octombrie 1964, pe când era în vacanţă în Abhazia. Aceasta este perioada politică pe care o trăieşte Leo Butnaru în calitate de copil, ferit de atrocităţi prin surdinizarea violentă întreţinută de către părinţi şi oamenii din sat şi de privilegiul de a trăi la marginea geografică a colosului rus, unde atrocităţile ajungeau mai greu, învelite uneori în detalii la care nu te aştepţi.
Copilul îşi aminteşte, de pildă, de foametea din anii trecuţi, a căror consecinţă era naveta de 35 de km până la Orhei, pe care unii săteni o făceau pentru un sac de pâine de secară, îşi aminteşte de interzicerea poveştilor Fraţilor Grimm – pe motiv că autorii sunt germani -, sau de psihoza surmontării economice şi politice a Statelor Unite, care sosea în sat sub forma unor înscrisuri pe capota maşinilor ornate cu Serp i Molot (secera şi ciocanul), îşi aduce aminte – nu se putea altfel – de hotărârea familiei sale de a vinde pe bucăţi una dintre cele trei case pe care le aveau, pentru a putea supravieţui, însă, în rest, copilăria sa e ludică şi relativ luminoasă, în ciuda penuriei generale în care se desfăşoară. Privind în urmă, descopăr acelaşi fenomen de protecţionism discret pe care o asigurau părinţii şi la mine: eu am prins, la Făgăraş, dictatura lui Dej până în 1965, când el moare (înmormântarea fiind, cred, prima transmisie de televiziune la care am asistat, în casa unor evrei înstăriţi care aveau aparatul) şi, mai ales, psihoza exacerbată a „partizanilor” din munţi, pentru izolarea cărora Făgăraşul se transformase într-o redută a vigilenţei şi delaţiunii. Mai era un detaliu, la fel de relevant, a cărui atrocitate nu aveam s-o conştientizez decât mai târziu, la maturitate: am crescut literalmente în umbra Cetăţii Făgăraşului, care era închisoare politică până în 1973, dar nu ştiam nimic despre ce anume se întâmpla înăuntru, deşi imi dau seama retroactiv că fusesem marcaţi de interdicţii specifice în ceea de priveşte spaţiul: cetatea era înconjurată de un superb şanţ de apă, care îngheţa iarna formând, de jur-împrejurul zidurilor, un foarte lung patinoar, îl şi foloseam până la epuizare, dar ştiam că n-avem voie să trecem de linia imaginară care proteja zidurile, fiindcă s-ar putea „trage” în noi de sus (ceea ce, acum, cred că era puţin probabil să se întâmple).
Însumând: candoarea care ne înconjura copilăria – şi pe care Leo Butnaru o reconstituie admirabil şi foarte precis în volumul său memorialistic – ne-a împiedicat să dobândim de timpuriu o conştiinţă politică, prin care n-am fi făcut decât să ne traumatizăm copilăria, transformând-o în anxietate şi spaimă. Geo-social, lucrurile se asemănau: Leo Butnaru povesteşte despre „coloniile agricole” realizate prin transplant social care s-au ridicat la marginea Negurenilor săi dragi (Chersac, Dobruşa, Lebedina), fie de către regimul ţarist, fie, mai târziu, de câtre sovietici. Locuite preponderent de ruşi şi de naţii neromâneşti, alogene, ele confereau, prin reflex, o criză identitară, rezolvată cel mai adesea prin orgoliu retractil sau ironie ofensivă. La Făgăraş, rolul „alogenilor” (în conştiinţa noastră infantilă, fiindcă nu erau câtuşi de puţin venetici, dar asta noi nu aveam de unde s-o ştim, fiindcă nimeni nu ne învăţase istoria zonei, tot aşa cum nici azi nimeni nu are interesul să instituţionalizeze şcolar istoria reală a Transilvaniei) era jucat de saşi, care trăiau relativ închis (dar pilduitor socialmente şi economic), fără să comunice cu cei din jur, recluziune care a generat spontan, la ceilalţi locuitori ai Făgăraşului, un resentiment difuz şi neputincios, grotesc decantat în orgoliul de a fi „superiori” acestor „germani care au declanşat războiul”. Leo Butnaru povesteşte, în cartea sa, că orgoliul românesc al regiunii, combinat cu presiunea pe care o exercitau „alogenii”, s-a convertit, printr-un aliaj psiho-istoric şi ideologic ciudat, într-un anticomunism congenital în sat, sincron cu ura faţă de „străinul” sovietic, ocupant, stare de spirit pe care şi copiii o resimţeau în mod difuz, fără să ştie, de fapt, de unde bate vântul.
Istoria şi prezentul – aceasta este unul dintre aspectele cele mai tulburătoare pe care le relatează Leo Butnaru – soseau în sat sub identitatea morţii: kolhozurile „ucideau” economia spontană, de supravieţuire, câte un flăcău pleca în armată şi se întorcea între patru scânduri, alţii, tot plecaţi, mureau iradiaţi în condiţii neelucidate, sau se scufundau pentru totdeauna cu câte un submarin. Altădată, erau desantate chimicale în sat, pe post de îngrăşăminte, făcând victime colaterale, fiindcă nimeni nu le explica utilizatorilor efectele lor secundare, nu o dată letale. A fost şi un moment în care a venit porunca de a se scoate troiţele de la răspântii şi din faţa caselor, cele „norocoase” fiind mutate în cimitir, pe fondul unor soluţii de expedient pe care le încearcă în disperare unii săteni, depozitându-le provizoriu în spatele ogrăzilor sau în locuri mai ferite de privirile purpurii ale intruşilor. Am reamrcat, în toate aceste relatări impresionante, şi un detaliu oarecum neaşteptat: răul prezentat de către Leo Butnaru este întotdeauna difuz, nepersonalizat. În alte texte de acest fel, răul se personalizează, ţine de câte o fizionomie anume, de câte un activist sau câte un zelos care vrea să obţină puncte, dovedindu-se din cale-afară de vigilent. În cartea lui Butnaru, răul – atât cât există – e oarecum suprapersonal, neparticularizat.
Constat, însă, că distorsionez spiritul cărţii, cad şi eu în tentaţia de a-i releva detaliile atroce, în dauna înregistrării bucuriei cu care Leo Butnaru a scris-o, ca pe o feerie retroactivă, echivalentă cu o regăsire de sine. Sub acest aspect, volumul are o lumină aparte, foarte frumoasă, accentuată şi de limba extrem de plastică, spumoasă, în care a fost scrisă cartea: autorul caută nu numai ingenuitatea imaginilor de odinioară, ci, mai ales, capacitatea de a le reconstitui prin intermediul unui limbaj de o plasticitate superbă, unde se simte mâna unui scriitor autentic. Proiecţiile sale imaginare – pe pereţii de var ai casei, pe ecranul afectiv al copilului care nu a încetat niciodată să fie – ţin de capacitatea unui poet sensibil de a crea demiurgic universuri compensative, de a li se abandona cu totul, dând frâu liber ingenuităţii dantelate care le animă. Am văzut, aici, cu bucurie – dar şi cu o implicită surprindere – că am trăit, copiii fiind în acelaşi timp, dar la o mare distanţă în spaţiu, aceleaşi mituri fabuloase, ca de pildă acela al maimuţei care stă în poarta echipei de fotbal a Braziliei, oprind în chip redutabil absolut toate mingile şutate spre plasă.
Copil la ruşi nu este un proiect personal închis, ci, aşa cum i s-ar putea spune, un proiect etern reluabil, un work in progress. Spre sfârşitul volumului, există o imagine, asupra căreia merită să medităm: doritor de lecturi, aplecat spre carte, simţind în el chemarea poetului şi a scriitorului care urmează să fie, Leo Butnaru constată că toate acestea au un singur preţ existenţial, şi anume însingurarea, izolarea de ceilalţi, recluziunea. Ca atare, volumul reprezintă şi un pariu recuperativ, echivalent cu construcţia unei totalităţi mirifice pe care, altminteri, scriitorul nu o mai poate atinge. Acesta e marele câştig intelectual şi uman al volumului: de a demonstra că şi copilăria poate fi construită, că nu putem redeveni copilul din noi decât prin intermediul unui exerciţiu voluntar de candoare. Să ne mirăm, atunci, că geniul tutelar al cărţii este Creangă?

duminică, 16 noiembrie 2008

(ŞI) DESPRE ENCICLOPEDIA SUFLETULUI ROMÂNESC



Editura "Timpul", Iaşi 2008, 196 p.

C U P R I N S

I. Românii şi enciclopedia sufletului rus

– Despre posibila contaminare
– Două moduri de a-l citi pe Viktor Erofeev
– Spiegel in spiegel
– Cu nodu-n gât, deconstruind mitologii
– Atavismul rus
– Serâi: realitate şi fantomatic
– Serâi şi oaia
– Formula, sau – ruleta românească
– Aşadar (aşa... dar!) ruleta românească
– Despre absenţa „Enciclopediei sufletului românesc”

II. Gombrowicz: idei (şi) pentru realitatea românească

III. Leo Butnaru: „Viaţa şi creaţia sunt fenomene mereu deschise, în devenire”

Ultimul capitol din partea I a cărţii

DESPRE ABSENŢA ENCICLOPEDIEI
SUFLETULUI ROMÂNESC

În eseul deja citat, Oleg Garaz constată că: „Nimeni dintre români nu s-a dumerit a scrie ceva similar cu cărţile lui Erofeev. Ceva cu titlul Enciclopedia sufletului de român. Mă gândesc că orice ar fi scris, ar fi ieşit ceva asemănător cu un tratat de psihanaliză cu tentă istorico-naţionalistă, care ar încerca să explice promiscuitatea prezentului prin necunoscuta şi nerecunoscuta de nimeni glorie a trecutului. Poate chiar mai mult. Din acest tratat ar fi reieşit cu claritate că la români individul nu poate avea ceva asemănător cu un suflet, deoarece acesta este proprietatea exclusivă a unei entităţi aglutinate care poartă denumirea de Neam. Deci, aparţinând unui Neam, românii, toţi grămadă, se înrudesc între ei şi, în final, sfârşesc prin a fi, cum se spune în Basarabia, neamuri. Undeva între individualismul occidental şi sobornicia ruşilor. Nici egoişti, nici comunişti, nici frumoşi, nici deştepţi, ci pur şi simplu români”. Constatarea cu absenţa unei enciclopedii a sufletului românescă e întemeiată pe emoţie (adumbrită – regretul că nu...), iluzie, dar nu – fondată pe – spre a ţine cont de – atuurile pe care le are un autor bun sau de prim-plan rus faţă de un autor foarte bun sau – pardon! – chiar genial român. De secole, rusul are mereu mingea în teren, la discreţie, fapt de care a ştiut întreaga Europă, apoi America şi, în fine, lumea. Cu toate că un rus, „se plângea” şi el de ceva nenoroc: „Noi dintru început suntem culpabili de ereditatea rusească; ca şi înainte, trăim după cortina de fier a apartenenţei la această ţară”. La ce s-ar mai lamenta şi bietul român de nenumărate ori mai dezavantajat, se pare?... Poţi să scrii înzecit mai cu talent o „Enciclopedie a sufletului românesc” şi fii sigur că ea nu va avea nici a mia parte din succesul „Enciclopediei...” lui Erofeev, în dimensiunile universale amintite. Pentru că, dacă spune românul ceva despre vecinii săi, foşti aliaţi sau adversari, în istorie, aceştia nici că bagă în seamă... Ce spune românul despre rus, pe acest din urmă nu-l prea interesează. Dar ce spune rusul despre român... – o-ho-ho! cum să vă spun? – ne (cam) interesează astăzi, cum ne-a intresat de când ne ştim... Pe neamţ, francez, chinez, polonez, hindus, tătar, american, african etc. – ăştia cam toţi apar în cartea lui Erofeev – îi interesează dublu: ce spune rusul despre el, dar şi despre ceilalţi. „Enciclopedia sufletului românesc” ar fi să rămână pentru români. Şi nu e deloc rău să avem o atare carte! Însă ea nu va prea trece hotarele noastre, nu va prea interesa editurile din lume... Fără a ne lamenta, să fim realişti şi curajoşi de a recunoaşte că România, românul, istoria, literatura noastră (...) nu au atuurile în mână. Mingea nu le stă, ca vrăjită, ridicată la fileu, de secole, aşteptând jucătorul, cum e în cazul „mingii” fostelor imperii, marilor puteri, ba chiar doar şi mingii popoarelor numeroase... Bineînţeles că scriitorul român (bun, de prim-plan, foarte bun, genial...) nu e un fatalist, ca să renunţe a scrie marea sa carte şi a poporului său. Chiar dacă atuurile... precum ziceam...Dar să nu dezarmăm. Ci să cutezăm, totuşi. Credeţi că Irlanda (cu o populaţie de doar 3,6 milioane de suflete) are mult mai multe avantaje, în istorie, în destin decât România?... Să amintim de celebrii ei scriitori cunoscuţi în lumea întregă, prin care au croit albii de mari fluvii literare (ca să ne ţinem în ideaţia celor „Cinci fluvii ale vieţii”). Iar Erofeev – dacă ne interesează părerea lui – şi ne interesează, totuşi, din câte se vede (se traduce, se citeşte şi la noi), conchide că: „Irlanda e o ţară ideală pentru a continua literatura”… Mda, în cele două cărţi are şi câteva referinţe la România şi români. Prima – ajuns la aeroport, colegul său Saşa refuză să intre în ţara noastră. Vine numai Viktor. Şi care ar fi unele impresii demne să le pună în carte?... „N-am văzut nicăieri mai mulţi câini vagabonzi decât în România! Alergau chiar şi pe pista de decolare a aeroportului internaţional din Bucureşti şi lătrau la avionul meu, când îmi luam zborul spre Moscova. I-am mai văzut şi la cimitirul militar. Mi s-a părut că sunt spiritele (duhurile) geniului militar românesc. M-a inspirat (entuziasmat) clădirea interminabilă a parlamentului, construită de Ceausescu. În delta Dunării, Gabi, pe când era în patru labe (cursivul e dat în original – n..m.), mi-a spus că România e o ţară terminată.(...) Delta Dunării. Prin stufărişuri cu (lipoveni) de rit vechi în veşminte ţigăneşti. Cam prostănacii (ţicniţii; în original – pridurkovatâe) români cu feţe folclorice (folykliornâmi liţami).Ei, de ce ar fi aşa: puţin-puţin într-o parte de canoanele Europei, şi... (te pomeneşti în) stufăriş!” (Chiar dacă operei lui Erofeev îi este caracteristică estetica negaţiei, contestaţiei şi epatării, în ce ne priveşte – şi – pe noi, românii, să ţinem cont chiar de una din opiniile emise în „Cinci râuri...”: „Cu mâna pe inimă, trebuie spus că Rusia este cea mai rasistă ţară din lume”.)
(a)Normal, atare atitudini nu sunt o noutate pentru noi. Cel puţin basarabenii nu se prea sfiesc şi încearcă să le răspundă pe potrivă cinicilor slavoni. Însă conaţionalii noştri din vestul Prutului par oarecum mai timizi, mai răbdători... Ceva mai spăsiţi în faţa rusului. Ca prezenţă fizică, istorie, ex-imperiu etc.
(De altfel, în ceva ne asemănăm, totuşi, cu ruşii, Erofeev susţinând că... Dar mai bine să dau un pasaj din polemica în jurul versiunii româneşti a „Enciclopediei...”, în „Observatorul cutural” Iulian Ciocan, traducătorul, scriind: „Margaretei Sipoş nu-i place propoziţia „Nu există printre oamenii albi ai lumii (cu excepţia românilor) nişte anti-cool mai îndârjiţi decât ruşii”. Ea minte spunând că nu traduc corect, pentru că în text e „(inclusiv românii)”. Se face a nu observa că am modificat topica şi că ceea ce spun este că ruşii şi românii sunt cei mai anti-cool. În original: „Net sredi belâh liudei v mire bolişih anti-cool (vkliuceaia rumânov), cem russkie”.)
Iar dacă românul nu prea e predispus (din lipsă de curaj?) să-i spună rusului, Rusiei de la obraz, alţii o fac. Polonezii, spre exemplu. Prin pana lui Mihail Bogun care consideră că Rusia nu e decât „un lanţ de reforme eşuate”, astfel că ea „va rămâne o ficţiune. Transformările contemporane, aceste efortui nemaipomenite de-a face o ţară obişnuită conformă modelului european, – e de asemenea o iluzie. Cercul vicios al destinului rusesc – absenţa istoriei. Transformările se dovedesc a fi cele de trecere de la o orânduire socială, care nu a existat („socialismul – înseamnă Suedia”), într-o direcţie destul de incertă, iar, în general, nu se ştie încotro şi de ce. Însă în Rusia nu trebuie să pui o atare întrebare, deoarece, când va fi să apară răspunsul, însăşi ţara deja nu va mai exista. Şi aceasta se referă nu doar la anii ’90. Istoria Rusiei reprezintă neobosite transformări, rupere de trecutul, care nu există, şi reînceperea povestioarei de la capăt în numele viitorului, care nu va exista.”
Să sperăm că, odată cu trecere timpului, se mai schimbă şi atitudinile noastre, ale românilor... (Spre mai multă demnitate...) Pentru că, de fapt, ce se întâmplă, ce s-a întâmlat cu noi, în istorie, existenţă, atitudini transfrontaliere (când a fost să avem şi din astea)? Da, lucrurile se cunosc mai bine în comparaţie. Iar pentru a ajunge la raportul // paralelismul... rus-român, s-o luăm de ceva mai departe, întrebându-ne: Să existe oare vreun raport sau vreo alternativă între greşit atribuita lui Dostoievski zisă-scrisă că „Frumuseţea va salva lumea” (operele sale complete nu atestă acest adagiu, constată şi Erofeev) şi opinia filozofului Serghei Bulgakov conform căreia „Răul este starea de spirit a lumii, nu însă şi esenţa ei”? Deocamdată, doar constatarea că ruşii, scriitori, gânditori sau, dimpreună, scriitori-cugetători-filozofi, merg spre extremele ideii, care sunt coarnele de taur ale acesteia. Noi, românii, suntem mai potoliţi, mai blânzi, nu înşfăcăm, ci încercăm să, doar, apucăm, cumva, mai precauţi, mai ne-categorici în categorii existenţiale, filozofice. A zis ceva Blaga, cu veşnicia, care s-ar fi născut la sat. Însă aceasta e foarte departe de (presupusul, în fraza amintită) Dostoievski şi de Bulgakov care încearcă să definească o stare a lumii în relaţiile ei cu răul. Blaga, în eternitate etc., e un liric, un poetic, un visător cuminte care nici nu-şi pune problema, dacă are sau ba dreptate în esenţa metaforei; pentru că el, de fapt, rămâne la suprafaţa (şi frumuseţea, cuminţenia) sensului. Ruşii sunt dramatici, înverşunaţi, neliniştiţi. Spun... abisuri (uneori, poate, şi... prăpăstii), ştiind că acestea, în spus-scris, nu sunt periculoase. Poţi să spui orice! – ar fi crezul lor, al ruşilor, doar să pară cât mai aproape de un posibil adevăr şi, obligatoriu, cât mai dur să fie spus-scris. Iar jumătăţile de măsură şi de insinuare, jumătăţile, întru căutare – de adevăr, fireşte, sunt caracteristice reprezentanţilor naţiunilor mici sau obidite în trecutul lor istoric; memoria le joacă rolul de atenţionare, de „fii-atent, fii cuminte, fii”... „Fii” ca – supravieţuieşte; vei supravieţui-fi, dacă te vei arăta atent, cumite, potolit... Aceasta se poate înţelege – odată cu referinţa, deloc mângâioasă, la raportul român (sadea) – român (basarabean) – dintr-o mărturisire a tânărului (oricum, e la 36 de ani!) Mitoş Micleuşanu într-un interviu din ziarul „Timpul” începutului de an 2008 – matură, sagace, dureroasă, dar şi dătătoare de speranţă confesiune, opinie, spunere de noi: „Românii iubesc vorbăria. Aici conduce analiza excesivă, promisiunile şi eterna amânare. Basarabenii, însă, au preluat de la rusofoni felul mai tăios şi minimalist de exprimare şi acţiune. Din acest punct de vedere, românilor li se par basarabenii mai din topor, iar basarabenilor nu le plac unduielile şi modul prea de bonton românesc. De fapt, este vorba despre o neîncredere reciprocă cu rădăcini vechi. Boala româno-basarabeană este, cât ar părea de contradictoriu, orgoliul şi alergia reciprocă. Dacă săpăm prea adânc, ne murdărim de rahat, fiindcă e vorba de trădare şi abandon, de o bubă care poate fi tratată doar prin acceptare şi iertare. Este uşor să găseşti ţapi ispăşitori, dar e mai greu să accepţi că porţi, ca şi toţi cei din jur, vina pentru ceea ce se întâmplă. Eu nu mă ascund după degete – sunt un om cu identitatea sfâşiată în bucăţi. De fapt, unirea dintre basarabeni şi români se produce continuu, fiind un proces de atracţie-respingere. Dar ea nu trebuie înţeleasă numai din perspectivă politică, ci, mai degrabă, din perspectivă spirituală. Nici nu ştiu ce anume trebuie să se unească, atunci când sângele ne este unit”. Bineînţeles, societatea noastră sau, hai să zicem, cele două societăţi ale noastre ce respiră mai mult sau mai puţin româneşte, trebuie să fie atente la ceea ce cred tinerii lor cetăţeni de pe ambele maluri ale Prutului sau din alte ţări, unde studiază ori deja s-au şi stabilit, deoarece aceştia, ca filozofie civilă, înseamnă, în fond, postumitatea generaţiilor mai în vârstă, dar şi perspectiva generală – mai tristă sau mai optimistă – a românismului, în general.
În timp ce, referitor, în sens mai larg, la aspectul poziţionării româneşti în istorie, un alt mai tânăr coleg, Oleg Garaz, îl vede în felul următor: „Românii însă şi-au asumat întru totul rolul de inconştient şi istoria lor glorioasă, cu numeroşi domnitori care au apărat ţara de nesfârşitele invazii culturalizante, este în fapt o istorie a împotrivirii şi rezistenţei la modele culturale mai avansate, dar şi la tentativele de înrâurire venite din partea unor culturi mai stabile şi consistente în sens valoric. Câte ceva totuşi s-a putut realiza atâta timp cât cele trei „landuri” ale „Elveţiei” noastre româneşti poartă o amprentă de neşters a influenţelor germano-maghiare, turco-fanariote şi slave”. E aici şi o parte din răspunsurile la problema pe care o anunţasem la începutul eseului: a pune faţă în faţă oglinda sufletului rusesc cu oglinda sufletului basarabean/ românesc, pentru a vedea dacă anumite carenţe se regăsesc şi în una şi în cealaltă, emiţătoarea lor fiind prima, cea rusească, în care privi atât de adânc şi necruţător Erofeev. Barem atât, comparaţia, dacă nu... creaţia; crearea unei enciclopedii a sufletului românesc. Sigur, spunând adevărul. Spre pilduire şi autocorijare de popor, naţiune. Adevăr care, natural, nu va fi nici de această dată – ... al „Enciclopediei sufletului românesc” – pe placul celor non-stop înregimentaţi patriotismului clamoros, conduşi de comandamente mesianice pe care le terfelesc în replicuţe, politicianism de doi bani, scârboşenii pseudopoeticeşti, cântecele împeliţate de rime, din care una, obligatorie, e amore-popor(e). Pentru că „mesianicii” de gaşcă nu ar admite nici în ruptul capului şi vârfului de pix replicar că noi toţi suntem egali, prin botez, în faţa aceluiaşi Dumnezeu Răscumpărător (ca să revenim la exemplele citate din Biblie). Anume plângăcioşii şi poltronii „mesianici” certăreţi umblă cu supravieţuirea prin oportunism, pliere pe orice idee a oricărui regim politic, prin slugărnicie, cântându-l ba pe Ceauşescu, ba pe Lenin/Ilyici, ba pe... Azi, pe cine?... Pe ei înşişi... În găşcuţe, unde se aude: „Noi mi cântă, noi mi joc şi pe nime nu mi rog!”...
Însă, aproape fără de ghilimele, mesianicii ce se trag din popoarele mari, numeroase, strubulatice, cu un destin imperialist, evită „supravieţuirea”, preferând – suprafiinţarea. Fie doar şi în idee, întru idee. Dacă aceasta pare posibilă, în dublă ipostază, – suprafiinţarea şi ideea. Poate că şi supra-ideea.
Posibil că anume în numele unei supreme supra-idei nici Viktor Erofeev nu-şi menajează, „în chip biblic”, propriul Neam. Nu eşti deloc sigur că s-ar găsi un autor de la noi care să spună despre români ce spune „Enciclopedia...” despre ruşi: „De regulă, ruşii sunt inestetici. Murdari. Cu pete”; „Anecdota e unica formă de autocunoaştere a ruşilor”; „Purtătorul de dumnezeu (bogonoseţ) e un fel de animal, cum ar fi porcul”; „În genere, rusoaicele sunt cam curve”... (Dar – vă amintiţi? – Gabi... a noastră, ce stătea în patru labe, în stufărişul Deltei?...) În România lucruri spuse... nespus mai... lejer mai că declanşează procese judiciare contra unor scriitori, acuzaţi de satanism, ca să nu mai vorbim de simplisima pornografie...
Dar, spre final, să revenim la începutul textului, unde invocam spiritul – unii zic: demoni(a)c – lermontovian, care „bântuie” în creaţia, în ideaţia, estetica negaţiei mai multor scriitori ruşi, ce-şi văd poporul ca pe unul „infirm/calic moraliceşte”. O astfel de atitudine-viziune caracterizează unele opere ale lui Goncearov, Turgeniev, Gogol, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Pasternak, Platonov, Zoşcenko, Ilf şi Petrov, Voinovici, Aksionov, Erofeev (Venedikt), ale unor avangardişti – Dobîcin, spre exemplu. Să ne amintim de „suflete moarte”, „demoni”, „idioţi”, „ţicniţi”, „monştri”... La Victor Erofeev netrebniciile bestiarului uman se extind cu mult, înfăţişate mai radical, necruţător, ca „un atac cerebral”.
De fapt, scriitorii ruşi nu au făcut decât să-şi însuşească „metodologia Bibliei”, constată exegetul culturolog A. Davîdov, amintind că în „Vechiul testament” poporul nu are vreodată dreptate... Glasul poporului nicicând nu înseamnă şi glasul dumnezeiesc. Este o evidentă discrepanţă între cuvântul biblic şi adagiul latin Vox populi, vox Dei (de la Hesiodus cetire). Prin vocea prorocului Ieremia, Dumnezeu zice: „...poporul Meu e fără minte şi nu Mă cunoaşte... sânt pricepuţi numai la rele, iar binele nu ştiu să-l facă” (Ieremia, 4/22); de-aţi cutreiera întreg Ierusalimul, „nu... veţi găsi vreun om, măcar unul, care păzeşte dreptatea şi caută adevărul” (Ibidem, 5/1), după care prorocul face propria constatare: „căci cu toţii sânt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (Ibidem, 9/2). A. Davîdov mai aminteşte că în Biblie prorocii nu se sfiesc să folosească expresii, calificative foarte dure la adresa poporului evreu (ales), precum ar fi – „mincinos”, „viclean”, „mişel”, „lacom”, „nedrept”, „rău”, potopit de păcate, dedându-se clevetirii, asasinatelor, jefuirii aproapelui, asupririi acestuia etc. „În capacitatea de a desfăşura critica la adresa poporului şi constă netrecătoarea semnificaţie a metodologiei biblice”, conchide exegetul.
În ce ne priveşte, ar trebui să recunoaştem că nu s-au prea găsit autori români, care să fi urmat metodologia testamentelor, vechi şi nou... Nu încape îndoială că nu e uşor, ci... cutremurător (!!) e să iai de model spiritul necruţător al Domnului Savaot, ce-i spune poporului Său: „...veţi fi blestem şi grozăvie, ocară şi râs, şi nu veţi mai vedea locul acesta”. (Ieremia, 42/18). Fireşte, proporţiile, decalajul... icomensurabil trebuie păstrate: Dumnezeu e Dumnezeu, bietul om e biet (şi, uneori… beat) om... Dar poate că aici e un caz aparte, irepetabil în alte situaţii: când, în faţa Adevărului şi întru Binele poporului, Creatorul şi creatura Lui sunt egali?...
În fine, să aducem termenii, noţiunile la propriile lor proporţii care, se ştie, în literatură ori pot fi supradimensionate (conştient) ori pot fi înţelese astfel. Pentru că, de fapt, „Enciclopedia...” lui Viktor Erofeev e o carte de beletristică şi nicidecum una cu pretenţii academice, riguroase, simandicoase etc. Precum observa şi exegetul polon Mihail Bogun: „Chiar titlul cărţii lui Erofeev se arată drept ceva imposibil. „Enciclopedia sufletului rus. Roman cu enciclopedie” – în câteva cuvinte ni se oferă promisiunea nefinalizatului, paradoxalului, problemelor deschise vraişte, de la care nu poţi fugi. În ce mod să uneşti respectabila enciclopedie cu marea ei pondere – un monument al educaţiei generale – cu ceva amorf, volatilizant şi care nu se lasă perceput de raţiune, precum e sufletul? Plus la toate, sufletul rusesc”.
Prin urmare, şi „Enciclopedia sufletului românesc” ar fi totuşi altceva decât cum e numită aici. Am citi de asemenea un „Roman cu enciclopedie”.
Dar poate că sufletul unui popor este, în genere, de ne-enciclopedizat?... Astfel că imposibilele enciclopedii sunt substituite (totdeauna – parţial, însă antrenant) de beletristică, studiu eseistic. În fine, chiar şi de anecdote. Aceasta (acestea) însă nu trebuie să ne facă a nu visa frumos (fructuos) la un superb „hiperproiect românesc”: Enciclopedia Sufletului. Paradoxul, plăcuta surpriză e că un atare proiect academic irealizabil are inestimabilul merit de a-i oferi propulsie, vitalitate literaturii!

August-septembrie 2007


P.S. Pe când supuneam emendaţiei finale acest text, primesc încă o confirmare că, în raport cu ei înşişi, ruşii sunt mult mai... degajaţi, mai ne-automăgulitori, mai... cum?... Iată mesajul (din 26.09.2007) de la administraţia reţelei mail.ru, în forumul căreia, acum un timp, mă interesam de anumite opinii posibile: „Vă anunţăm că s-a încheiat votarea referitoare la întrebarea Dumneavoastră: „Găsiţi oportună trecerea limbii ruse la alfabetul latin?”
Utilizatorii mail.ru au ales cel mai bun răspuns: „Orice şi oricum ar considera oaricine, e tot un drac (odin hren), deoarece urmaşii noştri, peste 200 de ani, vor bombăni (lopotaty) în chinezească”.
În acest context, îmi amintesc ce revoltă (sfântă, de vox maris!) degajă, acum un an, poate, o afirmaţie a lui Alex. Ştefănescu, conform căreia, peste un anumit număr de decenii, limba română ar putea să nu mai aibă o utilizare practică (pentru a nu zice – dramatic! – că va dispărea). Şi nu-mi pot imagina un patriotus maximus de pe la noi, care să aibă suficientă îngăduinţă în a citi şi a înţelege în felul său o astfel de părere. (Ca să nu mai vorbim de „cel mai bun răspuns”...)