marți, 29 ianuarie 2008

Vox populi / Opinia unui exeget




DESPRE ANTOLOGIILE AVANGARDEI RUSE
„...în primul rând vor rămâne... „Antologia avangardei ruse“, în două volume, realizată de poetul Leo Butnaru din Chişinău, probabil cel mai important cunoscător al domeniului din întreg spaţiul românesc de cultură”.
Liviu ANTONESEI,
Lumina,
19.XII.2006

luni, 28 ianuarie 2008


Ian SATUNOVSKI. LUPII DE-NE-VORBIT:

[poezie] // – Nădlak: „Ivan Krasko”, 2007. – 120 p. – (Punţi).
Traducere de
Leo BUTNARU


SENSURI DIN EPOCA REPRESANS
Sub aspect axiologic, dar şi tipologic, Ian Satunovski este unul din cei mai importanţi poeţi ruşi contemporani, opera sa constituind un model sui generis de sinteză a tendinţelor avangardei începutului de secol trecut şi cele ale aşa-numitei a doua avangardă, care se manifesta în clandestinitatea perioadei postbelice şi poststaliniste, pe fundalul pseudoliteraturii oficioase, înfeudate ideologiei realismului socialist, didacticismului, optimismului de operetă şi, preum se spunea în surdina epocii, – necruţătorului „optimism”.Născut în 1913 la Ekaterinoslav (Dnepropetrovskul de azi), spre sfârşitul anilor ’20 Ian Satunovski studiază într-o şcoală tehnică din Moscova, apoi la Facultatea de Chimie a Universităţii din oraşul unde văzu lumina zilei. Scrie versuri încă din fragedă preadolescenţă, însă consideră că adevăratul botez poetic l-ar fi avut pe la 25 de ani. La vârstă înaintată, în pofida timpurilor sumbre pe care avu să le trăiască şi să le înfrunte, mărturisea că, în viaţă, încercă sentimentul de fericire cam de vreo mie de ori, – câte poeme reuşite considera că rezistă din tot ce a scris. Primul din ele e datat cu anul 1938.


l.b.


* * *
Întrebai santinela:
– Aş putea să merg pe baraj?
– Du-te! răspunse înarmatul,
scuipând peste parmalâc.

Scoţându-mi chipiul,
pornii pe înaltul zăgaz,
celebru, din câte se spune, faimos,
de pe malul stâng păşind spre cel drept,
din mers citind un paragraf din constituţie.

Aşadar, ăsta e barajul de pe Nipru.
Văd simbolul muncii convertite,
iar jos, sub mine, stă ţeapănă apa
cu o parte a suprafeţei mai ridicată,
cu cealaltă – lăsată în pantă.

(1938, Zaporojie)


* * *
Fii cu băgare de seamă, să nu luneci.
Fii atent, să nu te împiedici.
Atenţie.
O luăm la dreapta.
Şi tot la dreapta.
În sfârşit, la stânga.

A, zici că-ţi miroase?
Dar tu ce te gândeai – de-o rublă
fetică din clasele de jos
şi să nu-ţi miroase?

Bine, fie,
culcă-te!

Se dezbrăcă. Gălbenuşul pielei.
Se dezbrăcă, îşi scoase şi ciorapii.
Se dezbrăcă.

(1964)
* * *
Lasă-mă odată,
încetează odată,
jidan vienez ce eşti tu,
Sigmund Freud.
Nu eu sunt cel aiurit,
ea aiureşte.
Inconştient – dezmăţată.
E ca şi hotărât, zici?
Minţi!
Eu – nu sunt ucigaş de tată!

(1965)

* * *
Al meu e – nu ar fi al meu – cerul.
Ale mele sunt – n-ar fi ale mele – stelele.
Deja toate – sunt reabilitate –
nenumărate – post-mortem.

Primeşte-mă şi pe mine, fiul tău rătăcitor;
sărut, prosternându-mă, coapsele, pulpele picioarelor,
aşa cum sunt, în cămaşă de culoarea hrişcăi,
mama mea, vitrega mea, Ucraina!

(1965)


ZI DE NAŞTERE

A venit şi primăvara.
Copleşii joacă ţurca.
Iar în dreapta, iar în stânga –
ce de-a fetişcane!
Fetelor, priviţi,
Veni, vidi, vici.
Eu, Ivanul-căpitanul
cucerit-am orice fată.
Cucă, ciucă, nea măciucă,
tu, Ivane-căpitane,
cam josuţ, să zici, –
un metru nouăzeci.

Iar în lume veni primăvara,
trotuarele zvântatu-s-au.
Curând vor izbucni frunzuliţele
din toţi mugurii mamelelor,
din toate ţâţele.
(1967)


* * *
E bărbăteşte: să bei, dis-de-dimineaţă, vodcă
pe stomacul gol (preferând-o cafelei).
Bărbăteşte e: să fii, cel puţin, consilierul
viceministrului.
Iată-aşa. Aşa şi iată.
Pe când eu intru cu sacoşa – sare, săpun, ceapă.
Hai, înţeapă-mă cu atotvăzătorii tăi,
cu atotdesfiinţătorii.

(1970)

* * *
Hai să vorbim cu tine ca
un magnetofon cu alt magnetofon,
suflet semeţ,
Nekrasov Nikolaevici Vsevolod*,
rus japonez ce eşti dumneata.

(1970)

____
*Vsevolod Nekrasov (n. 1934) – poet, reprezentant al avangardei contemporane, a activat la postul de radio „Vocea Americii”; în 1989 revine în Rusia.

PICTORUL VOLODIA IAKOVLEV

Adică, să vezi ce
uimitor e:
în loc de o exactitate aproximativă –
o aproximitivitate exactă.

(1970)

CREŞTINUL

Îi voi da totul lui Iuda.
Dar eu?
Eu voi pleca în ce mi-a dat Dumnezeu – în
câteva sfoare scămoşite.

(1970)

* * *
Priveşte în această oglindă
ca într-o traducere juxtalineară.
Sumara apreciere din ochi a vieţii
înviorează pupila.

Da, bătrânul Driz
a rămas copil. Doar că
s-a camuflat,
acoperit de licheni.

(1970)
* * *
Crimeea. Ialta.
Fumoar.
Luptă pentru pace.
Piatră pe piatră.
Numai planul, şi putreziciunea
televizoarelor.

(1970)

Avangarda rusă. Antologie de poezie.


O palmă dată gustului public

Cine a asimilat lecţia stiintifica prestată... se poate bucura din plin de talmăcirile, nu lipsite de har poetic, ale lui Leo Butnaru. Multe dintre acestea apar pentru prima oară în limba română, ceea ce le sporeşte însemnătatea. Masivul volum se citeşte, altfel, cu un câştig evident, fiind de recomandat oricărui iubitor de poezie. De altfel, am impresia că cititorului obişnuit, mai puţin pretenţios, pur şi simplu doritor de a cunoaşte şi textele-reper ale avangardei ruse, i se adresează acest proiect editorial demn, dacă îl interpretam astfel, de toată lauda (...)În orice caz, este prima şansa care li se acordă cercetătorilor autohtoni de a adânci cercetarea domeniului încă generos al avangardelor, punând în dialog experienţe similare, sincrone, dar evidenţiind şi diferenţele de rigoare. Teamă mi-e că cine nu a asimilat experienţa avangardei nu poate gusta poezia (post)modernă, cu atât mai puţin pe cea strict actuală. Nici verva contestatară a tinerilor autori de azi nu e nouă, dar acest lucru îl pricepe doar cel pe care lectura matură a marii poezii a lumii l-a întărit în convingerea că originalitatea absolută este doar semn de incultură a receptorului. Rezonanţele trebuie percepute, tocmai de aceea lucrările semnate de Livia Cotorcea si Leo Butnaru pot constitui adevarate îndemnuri la revizuire faţă de poncifele cu prea mare uşurinţă aruncate asupra poeziei de astăzi. Două noi palme date gustului public. Spre a-l trezi din rigida-i moleşeală, nu de alta…

Bogdan CREŢU,

Observatorul cultural, Nr. 326, 22-28.VI.2006


O PALMĂ DATĂ GUSTULUI PUBLIC

Cititorilor – Noul Dintâiul Surprinzătorul nostru manifest.
Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului.
Trecutul e sufocant. Academia şi Puşkin – mai neînţeleşi ca hieroglifele.
Să-i aruncăm pe Puşkin, Dostoievski, Tolstoi ş.a., ş.a. de pe Nava contemporaneităţii.
Cel ce nu-şi va uita prima dragoste, nu o va cunoaşte pe ultima. Cine dintre lesne credulii şi-ar transforma ultima Dragoste în împarfumatul desfrâu al lui Balmont? Oare în aşa ceva să se oglindească cutezătorul suflet al zilei de azi? Care fricos, înspăimântat, nu ar cuteza să smulgă platoşa de mucava de pe fracul negru al cătanei Briusov?
Dânşii să fie cei luminaţi de înzorirea nemaivăzutelor frumuseţi?
Spălaţi-vă mâinile ce s-au atins de slinul cărţilor scrise de aceşti nenumăraţi Leonid Andreev.
Toţi ăşti Maksim Gorki, Kuprin, Blok, Sologub, Avercenko, Ciornîi, Kuzmin, Bunin şi atâţi alţii alde ei nu au nevoie decât de o vilă pe un mal de râu. De obicei, o atare recompensă destinul le-o oferă croitorilor.
De pe înălţimile zgârie-norilor privim spre nimicnicia lor!...
Noi ordonăm să se respecte drepturile poeţilor:
1. – De a-şi amplifica vocabularul prin cuvinte libere, spontane, şi derivate (cuvântul-noutate).
2. – La o irezistibilă ură faţă de limbajul de până la ei.
3. – Îngroziţi, să îndepărteze de demna lor frunte Coroana meschinei glorii de doi bani, împletită din măturicele folosite pentru masaj la baie.
4. – Să stea pe stânca cuvântului „Noi” din mijlocul unui ocean de fluierături şi revolte.
Iar dacă deocamdată şi în rândurile noastre se mai întâlnesc murdarele stigmate ale „bun-simţ”-ului şi „bonton”-ului vostru, peste ele deja tremură pentru prima oară fulguraţia Noii Frumuseţi Viitoare a Cuvântului Autotelic (suficient sieşi).

Moscova, a. 1912, decembrie.

David Burliuk, Aleksandr* Krucionîh,
Vladimir Maiakovski, Viktor** Hlebnikov.
________
*Anume aşa e semnat: Aleksandr, şi nu, ca mai târziu: Aleksei.
**Viktor, peste un timp devenit: Velimir.

O PALMĂ DATĂ GUSTULUI PUBLIC

(Variantă: proclamaţie, 1913)

În anul 1908 a apărut Juvelnicul juzilor. În el genialul – marele poet al contemporaneităţii – Velimir Hlebnikov a fost editat pentru prima oară. Belferii petersburghezi insinuau că „Hlebnikov e un nebun”. Bineînţels, dânşii nu au publicat nici una din lucrările celuia care reprezenta prin sine Renaşterea Literaturii Ruse. Ruşine şi dezonoare lor!...
Timpul trecea... În anul 1913, V. Hlebnikov, A. Krucionîh, V. Maiakovski, B. Livşiţ. V. Kandinski, Nikolai Burliuk şi David Burliuk au publicat cartea: O Palmă Dată Gustului Public.
Deja Hlebnikov nu mai era singur. În jurul său se adunase o pleiadă de scriitori care, chiar dacă mergeau pe căi diferite, erau uniţi de o singură lozincă: „Jos cu slova-mijloc, trăiască Cuvântul autotelic, suficient sieşi!” Criticii ruşi, aceşti negustoraşi, aceşti plozi mucoşi născuţi de şapte luni, care suflă zi de zi în ţurluiecele lor, groşi de obraz şi fără a fi în stare să înţeleagă frumuseţea, se revărsară într-o mare întreagă de indignare şi ură. Nimic a mirării! – Oare chiar ei, cei educaţi încă pe băncile şcolii în spiritul poeziei descriptive, să înţeleagă Marile revelaţii ale Contemporaneităţii?
Toţi ăşti Izmailovy sâsâitori, Homunculuşi ce se hrănesc cu resturi de la masa realismului, – dezlănţuiţii ăştia Andreevy, Bloki, Sologuby, Voloşiny şi cei asemănători lor susţin (ce învinuire imundă!) că noi am fi ultimii dintre „decadenţi” – şi că nu am fi adus nimic nou în prozodie – nici măsuri, ritmuri, nici rime, nici ceva ce s-ar referi la prospeţimea cuvântului.
Parcă au fost îndreptăţite în literatura rusă ordinile noastre – de a respecta Drepturile poeţilor:
– de a-şi amplifica lexicul prin cuvinte libere, spontane, şi derivate! – la o irezistibilă ură faţă de limbajul de până la ei!
– de a îndepărta, îngroziţi, de demna lor frunte coroana meschinei glorii de doi bani, pe care voi o înjghebaţi din măturici folosite pentru masaj la baie!
– de a sta pe stânca cuvântului „Noi” din mijlocul unui ocean de fluierături şi revolte!”

Pe verso au fost plasate textele:
contra lui A. Puşkin – al lui Hlebnikov,
M. Lermontov – al lui Maiakovski,
S. Nadson – al lui Burliuk,
N. Gogol – al lui A. Krucionîh.


Traducere de Leo BUTNARU

Antologia TRADUCERI DIN POEZIA UNIVERSALĂ



Atologie de Leo BUTNARU /selecţie, studiu introductiv, note biobibliografice/.





Cu lupa critică

Constatăm cu satisfacţie că dl. Leo Butnaru, poetul, criticul, istoricul literar care a selectat traducerile pentru această amplă antologie, nu a ignorat nici unul din pericolele care pasc o asemenea întreprindere, prin materia ei gingaşă şi supusă lupei critice. A fi rămas la o înaltă clasă a criteriilor, în ordinea posibilului, favorabil în cazul prezent, este un merit ce nu îi poate fi retras. Altcum, totul în această antologie de traduceri efectuate din dinferite epoci ale liricii universale de poeţi basarabeni este nou pentru cititorul de dincoace de Prut, inclusiv savoarea unor termeni mai frecvenţi dincolo, pierduţi sau uitaţi aici, ori generaţi de geniul neobosit al graiului [...] antologia ar trebui să figureze în librăriile, bibliotecile publice ale întregii suflări de grai românesc.

Barbu Cioculescu,
Postfaţă la antologia Traduceri din poezia universală (Ed. Arc/Ştiinţa, Ch., 2004)

joi, 24 ianuarie 2008

Două ediţii Hlebnikov: Chişinău, 2003; Bucureşti, 2007.



Velimir HLEBNIKOV


Despre versuri

Se spune că versurile trebuie să fie lesne de înţeles. Totuşi (firma de pe) stradă pe care stă scris într-o limbă clară şi simplă: „Aici se vând (...)” încă nu înseamnă versuri, chiar dacă e pe înţelesul tuturor. Pe de altă parte, de ce oare vrăjile şi descântecele aşa-numitului limbaj al farmecelor, sacramentala limbă a păgânismului cu acele „sagadam, magadam, vâgadam, piţ, paţ” ale ei reprezintă esenţa unor înşiruiri de silabe asupra cărora raţiunea nu se poate edifica, dar reprezentând ca şi cum limbajul transraţional al cuvântului din popor? Printre altele, se consideră că aceste cuvinte au cea mai mare forţă de influenţă asupra omului, ca nişte farmece ale vrajei ce acţionează nemijlocit destinul uman. În atare vocabule este concentrată cea mai eficientă vrajă. Lor li se atribuie forţa de a cârmui răul şi binele şi de a călăuzi inima inşilor galeşi. Rugăciunile multor popoare sunt elaborate într-un limbaj necunoscut celor care se roagă. Parcă hindusul de rând înţelege Vedele? Slavona veche este incomprehensibilă rusului din zilele noastre. Polonezul şi cehul nu mai înţeleg limba latină. Însă o rugăciune scrisă în latină acţionează nu cu mai puţină intensitate, decât sus-amintita firmă de pe stradă. Astfel, seducţia limbajului magic al descântecelor şi vrăjilor refuză să aibă de arbitru raţiunea uzuală a cotidianului.
Strania sa înţelepciune se divizează în adevărurile pe care le conţin anumite sunete luate aparte: ş, m, b ş.a.m.d. Deocamdată, noi nu le înţelegem. O recunoaştem deschis, cu toată onestitatea. Însă nu încape îndoială că atare serii fonetice reprezintă perindarea cu repeziciune a unor adevăruri universale prin faţa sufletului nostru crepuscular. Dacă ar fi să identificăm în suflet un guvern al raţiunii şi un tumultuos popor al sentimentelor, în acest caz descântecele şi limbajul transraţional ar constitui o adresare nemijlocită (peste autoritatea guvernului) către poporul simţămintelor, un apel adresat direct amurgului sufletului sau cea mai pregnantă manifestare a puterii poporului în viaţa cuvântului şi a raţiunii – procedeu juridic, aplicat în cazuri extreme. Pe de altă parte, precum o mărturiseşte în memoriile sale, Sofia Kovalevskaia îşi datorează vocaţia pentru lumea numerelor faptului că, în copilărie, pereţii dormitorului ei erau acoperiţi cu nişte tapete neobişnuite, şi anume – cu file din caietele de algebră superioară ale unchiului său. E de remarcat că lumea numerelor este domeniul gen rezervaţie cel mai inaccesibil jumătăţii feminine a omenirii. Kovalevskaia e una din puţinele pământene care au reuşit să pătrundă în acest univers. Putea oare un copil de doar şapte ani să înţeleagă semnele de egalitate, de grad, parantezele şi diversele compuneri fermecate ale totalizărilor şi scăderilor? Bineînţeles, nu. Şi totuşi ele au exercitat o influenţă decisivă asupra destinului Sofiei Kovalevskaia care, graţie impulsului resimţit în copilărie din partea misterioaselor tapete, a devenit un matematician celebru.
Prin urmare până şi vraja celui mai neînţeles cuvânt rămâne ca atare, fără a-şi pierde din măreţie. Versurile pot fi sau nu înţelese, însă ele trebuie să fie autentice. Exemplele cu semnele algebrice de pe tapetele din dormitorul de copil al Sofiei Kovalevskaia, ce i-au influenţat decisiv destinul, precum şi cele criptice ale descântecelor ne demonstrează că nicidecum nu i se poate cere, imperativ, cuvântului: „Fii clar ca o firmă”. Chiar şi neînţeles, limbajul raţiunii superioare îşi lasă seminţele în cernoziomul spiritului uman şi, ulterior, într-un mod de-a dreptul enigmatic, ele vor încolţi şi vor răsări. Oare pământul înţelege scrisul boabelor pe care plugarul le aruncă în brazde? Nu. Dar totuşi pârgul holdei autumnale constituie anume răspunsul referitor la aceste boabe. De altminteri, nicidecum nu vreau să susţin că orice operă incomprehensibilă este şi minunată. Ţin să spun doar că nu trebuie să respingem o creaţie sau alta, dacă ea nu e pe înţelesul unei anumite categorii de cititori...
Se crede că numai oamenii care lucrează la strung ar putea fi creatorii cântecelor de muncă. Chiar aşa să fie? Oare natura cântecului nu implică delimitarea de sine, de axul existenţei tale cotidiene? Oare cântecul nu presupune ca şi cum fuga de propriul tău eu? Cântecul este înrudit cu fuga, atunci când, în cel mai scurt interval de timp, cuvântul trebuie să străbată cât mai multe verste de imagini şi idei!
Fără evadarea din sine nu va exista spaţiu de evadare. Dintotdeauna, inspiraţia a fost infidelă originii cântăreţului. Cavalerii medievali cântau despre păstorii barbari, lordul Byron – despre piraţi sau Buddha-progenitură regească (...) glorificând sărăcia. Din contra, Shakespeare, cel judecat pentru furt, vorbeşte limbajul ales al regilor, aidoma fiului unui modest mic burghez pre nume Goethe, creaţia ambilor fiind dedicată vieţii de curte. Tundra de pe meleagurile Peciorei, care nicicând n-a cunoscut bătălii, păstrează bâline despre Vladimir şi bogatârii săi, ce au fost deja de multă vreme uitate pe Nipru. Înţeleasă precum o maximă deviere a strunelor cugetului de la axa existenţei cotidiene a creatorului şi ca fugă de sine, creaţia te face să-ţi spui că şi melodiile strungului vor fi plăsmuite nu de strungar, ci de omul ce se află în afara uzinei. Din contra, fugind de strung, devenind coarda spiritului său la o cât mai mare amplitudine, cântăreţul care prin natura muncii sale propriu-zise e legat totuşi de strung, ori va ajunge să evadeze în universul imaginilor ştiinţifice, al unor stranii viziuni savante din viitorul lumii noastre terestre (...), ori îşi va găsi locul în lumea valorilor general umane ca expresie a unei existenţe sufleteşti rafinate...

(1919-1920)

Un ecou hamsian-vakulovskian de la "TIuk!"

avanLeo

Neobositul, energicul & harnicul Leo Butnaru şi-a mai făcut un bloc, de data asta în special despre avangarda rusă. Un blog la care încă n-ar prea trebui să fac reclamă... pentru că... Tiuk-ul de iarnă are în centru exact avangarda trecută prin ochiul-pixul-tastatura lui Leo Butnaru, cu multe traduceri, poezii, proză, eseu, exact ce face Leo Butnaru şi pe acest nou blog, iată: „SALUT
După ceva timp, cât am scris un alt blog(http://blogs.mail.ru/mail/leoteodor/), unde comunicam cu românii sau cunoscătorii de limbă română din geoistoria ex-sovietică, inaugurez aceasta epopee de cuvinte -- mai la noi, mai spre noi, -- în speranţa de a nu sastisi eventualii interlocutori sau "cuminţi" frecventatori ai acestui spaţiu. În primul rând, voi posta unele texte din avangarda rusă, din care, în anii de la urmă, am publicat câteva antologii, mai multe volume aparte de Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Igory Bahterev, neoavangardiştii Ghennadi Ayghi şi Ian Satunovski, două volume - "Orizont testamentar" (ca filiere din avangardă) - de miniatură poetică rusă. Ţin o rubrică "Antologia avangardei ruse" în revista "Apostrof". Mostre spicuite din vastitatea acestei fenomenologii - cu adevărat ceea ce spune noţiunea: fenomenologie - am publicat în "România literară", "Apostrof", "Familia", "Luceafărul", "Convorbiri literare", "Ramuri", "Stare de urgenţă", "Ex Ponto", "Drama", "Kitej Grad", "Poezia" iproci. De altfel, blogul indicat mai sus nu-l închid, iar o parte din el este dedicat anume Avangardei Ruse. Cine e curios, poate merge... dincolo. Până mai gospodărim, regizăm, edificăm aici, la locul nou, care, sper, prin aceste câteva fraze, e deja ca şi sfinţit. Bun găsit”.
Un blog extraordinar pentru cititorii români interesaţi de avangardă, cu super traduceri (mai ales din avangarda rusă!).
Mihail VAKULOVSKI

Un prozator al avangardei - Leonid DOBÎCIN


Leonid DOBÎCIN (1894 – 1936)

"Întâlnirile cu Liz", Ed. "Ideea Europeană", 2oo7.
Traducere, prefaţă şi note de
Leo BUTNARU

S-a născut într-o famile de medici din Liuţin, gubernia Vitebsk, Letonia. Învaţă la gimnaziul din Dvinsk (Daugavpils). În 1916 absolveşte Institutul Politehnic din Petersburg. Peste doi ani se stabileşte la Briansk unde, un timp, este profesor de şcoală şi statistician. În primăvara anului 1924 îi expediază lui Mihail Kuzmin, la Leningrad, un volum-manuscris din 5 nuvele, însă fără a primi răspuns. În august, revista „Contemporanul rus” îi publică nuvela „Întâlnirile cu Liz”. Pentru a i se defini o tipologie, prozatorul Leonid Dobâcin este asemuit cu James Joyce. Ambilor le este caracteristică religiozitatea extra-confesională, semnul/ursita fiului abandonat; în „odiseile” lor anume atare personaj este simpatizat de autor. Dar, în mare, subiectele lui Dobâcin sunt oarecum indiferente faţă de bine şi de rău, naratorul ţinându-se de/pe poziţia neutră a cronicarului/reporterului. E o metodă indicată pentru înlocuirea stilisticii tradiţionale ce presupune o fabulă cap-coadă, stânga-dreapta, rezolvarea novatoare mizând pe montaj, caleidoscopicitate şi, ziceam, pe no comment. Însă o anumită atitudine a autorului se poate citi în subtext sau – vorbă veche – printre rânduri. Precum în cazul când, în nuvela „Întâlnirile cu Liz”, la un moment dat, nitam-nisam, parcă, apar şi frazele: „Să mergem, să mergem, îndemna Zolotuhina! Jos România!” Doar atât, în suspans, fără nici o explicaţie, fără vreun comentariu „de supra(pe)faţă”. Pentru noi, însă, e de înţeles că aceasta e o percuţie de ecou a(l) isteriei ruso-imperuialiste declanşate de bolşevism după unirea Basarabiei cu Patria-mamă. Şi totişi, care ar fi fost atitudinea autorului faţă de acest ţipăt al Zolotuhinei? E subînţeles din fraza imediat următoare, excepţional (genial!) de subtilă! – „Kukin se eschiva, arătându-şi pingelele găurite...” Adică, ce mă fac eu, „imperialistul”, cu pantalonii rupţi în fund şi cu pingelele găurite, acolo, la 2000 de kilometri depărtare de Moscova şi 1600 de kilometri depărtare de hotarul, de facto, al Rusiei?... (Bravo, domnule Dobâcin! Rămâi excepţional de ingenios şi în următoarele două fraze: „Au umblat îndelung. Se înălţau, fluturând, drapele şi, căzând, îţi atingeau nasul...” Această atingere ca un, de fapt... dat peste nas! Uite, ăştia sunt marii prozatori!...) Ar mai trebui de spus că acţiunea se petrece în acelaşi spaţiu, descris, succint, într-o altă nuveletă a lui Dobâcin, „Îngrijitoarea”: „În spate era cimitirul, în dreapta – casa de corecţie, în faţă – cazarmele”. Atmosferă sută la sută bolşevic-rusească...
În proza lui Dobâcin predomină tristeţea şi nu satira. Precum remarcaseră exegeţii atenţi, „pe câmpul de luptă” şi în istericalele obişnuit-codidiene, ca şi cum s-ar fi scris „natură moartă”. Autorul nu observă, nu ia în seamă nici un fel de Oameni Mari, nici oarece Idei Mari. Precum nu pare „a observa” nici omniprezenta putere sovietică. Aceasta, puterea, prin penele/stilourile (cu... rezervor!) vândute ale lichelelor sale nu se zgârcea la cele mai descalificante calificative – „Cartea ruşinii”, „Epigonism”, „Vorbe goale” – astfel se intitulau „recenziile” la cărţile lui Leonid Dobâcin despre care, obiectiv şi cu înţelegere, în anii 30 a scris doar N. Stepanov.
În 1927 îi apare prima carte, „Întâlnirile cu Liz”, peste alţi trei ani – a doua, „Portretul”. În 1933 pregăteşte, dar nu editează, volumul „Material”. Peste doi ani publică romanul „Oraşul En”, în care se întrevede clar tendinţa autorului de a redescoperi „elementele primordiale”, „monadele” artei, în special ale literaturii. Dobâcin presupunea că viaţa, văzută la depărtarea braţului întins, reprezintă anume acea substanţă care trebuie, în primul rând, raportată la armonia universală, dar şi la cataclismele lumii. Ultima lucrare a sa, „Rudele lui Şura”, apare abia în (ceva) post-sovietism (1993), nuvela încheindu-se simplu...-emblematic (pentru situaţia socio-naţională de facto): „Şura se gândi şi hotărî că trebuie s-o ia din nou pe cale şmecherilor”.
Sfârşitul scriitorului a fost tragic-extrem, învăluit în taina nedreptăţilor care i-au şi impus cutremurătorul deznodământ de destin ostracizat. În ianuarie 1936, în oficiosul tabloid „Pravda”, apare articolul „În loc de muzică – confuzii”, urmat de înscenările de la adunările „profesionale”, la care ţinta principală a învinuirilor de tot soiul deveni anume Leonid Dobâcin. În ziua de 25 martie, la una din aceste adunări scriitorul reproşă doar printr-o singură frază, după care plecă. Ultima sa scrisoare, adresată lui Kornei Ciukovski, se încheia cu fraza: „Iar pe mine nu mă mai căutaţi – voi pleca spre tărâmuri depărtate”. Peste alte 3 zile, informatorul NKVD-ului, care îl avea sub urmărire, relată că Dobâcin îşi părăsise apartamentul, lăsându-i cheile şi spunându-i lui, delatorului, că nu se va mai întoarce acolo. Din acel moment, de soarta scriitorului nu s-a mai ştiut absolut nimic. Dispăru în neant... Ca fiinţă fizică, hăituită. Nu însă şi ca prozator de o incontestabilă valoare.