Se afișează postările cu eticheta Reportaje. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Reportaje. Afișați toate postările

joi, 17 august 2023

O INVITAȚIE

 PE 3 SEPTEMBRIE, AȘ FI BUCUROS SĂ NE REVEDEM LA O DUBLĂ PREZENTARE DE CARTE - SALONUL BOOKFEST CHIȘINĂU, ORA 14.00, STANDUL EDITURII JUNIMEA. NUMAI BINE SPRE FOARTE BINE VERSUS MINUNAT!





marți, 16 aprilie 2019

LA NOTRE-DAME, ACUM EXACT 9 ANI...




5 aprilie 2010

Notre-Dame care, în 1996, dimineața relativ devreme, când încă nu năboiseră turiștii, îmi părea că tace... nazonat. (Nările lucarnelor? Dar parcă nu are așa ceva, lucarne, pe când nări... poate avea-asemăna, prin alte deschideri arhitecturale.) Nu e cea mai mare catedrală a francezilor ca spațiu arhitectural, dar e cea mai importantă ca arhitectură spirituală. Și, bineînțeles, una dintre cele mai remarcabile pe care a dat-o arhitectura gotică. O dublă capodoperă, să zic, ca să revin: și sub aspect arhitectural, și sub (și în) aspect spiritual.
Acum paisprezece ani, nu am vizitat și trezoreria, în care intru acum. Relicve, pur și simplu, dar și relicvarii (Sfânta Coroană de Spini și un fragment din Crucea lui Hristos). Este posibil să descrii, jurnalier, atâtea obiecte unicat, care se află într-un atare spațiu?... Inefabilitatea – și ea caracteristică omului. Diafanitatea (memoriei) – de asemenea. Pentru că te depărtezi în timp, și contururile se estompează. Însă rămâne sesizabilă perpetuu atmosfera Notre-Dame, în care par imponderabile himerele de pe cornișe. De altfel, multe dintre ele, himerele, rămânând mai mult eterice, pentru că în alcătuirea lor materială sunt foarte deteriorate. Bineînțeles, vor fi recondiționate. În special cele din spatele catedralei, cărora li se vede osatura armăturii. (Ca la un... roentgen ceresc.) Ca să urci spre ele, în turnul catedralei, ar trebui să mai stai cel puțin o oră la coadă.
Apoi te surprinzi că pe aici, prin preajma marelui edificiu înălțat întru slava cerului, vine și vreo ispită interogatoare oarecum în discordanță cu evlavia, cu solemnitatea, încât, iată, mă întreb și eu dacă nu care cumva duhul ateist a prins a intra intens în națiunea franceză încă de la Rabelais încoace, când marele prozator scria că Gargantua i-a inundat teribil pe parizieni, făcând pipi (…pipioi!) de pe creasta catedralei Notre-Dame…
În fine (ca un… început perpetuu) l’Île de la Cité, insula-nucleu a Parisului, te ademenește și cu alte locuri primitoare. Astfel că, după un scurt popas în parcul din spatele catedralei Notre-Dame, – statul la coadă, cam 40 de minute, ca să intru în „triunghiul” Sfânta-Capelă (Sainte-Chapelle).



            15 aprilie 2010

Pomenindu-mă pe insula-nucleu a Parisului dintotdeauna (adică de vreo 2 mii de ani, de pe când se numea Lutèce și era oraș-cetate galo-romană), apoi ajungând la Notre-Dame, îmi zic să nu mai vizitez din nou catedrala (e coadă, totuși, la intrare, cu cercetare de bagaj și de om, în general, ca în aeroporturi, înainte de îmbarcare), ci să vizitez... sub-pavajul, zic eu așa, în franceză – Crypte archéologique du Parvis Notre-Dame, deschis(ă) deja de trei decenii și care prezintă vestigiile antichităților și vremurilor mai noi, din aproape în aproape, descoperite în perioada 1965-1972 (ah, anul pe când terminam facultatea...). Muzeul sub-pământului e fascinant, prezentând evoluția urbană și arhitecturală a Insulei Urbei (L' île de la Cité), inimă istorică a Parisului. Colind subsolul acesta, peste care, prin secole, s-au tot suprapus tot alte și alte soluri – probabil, aici au lucrat revărsările Senei, soliile ei învolburate – de te miri ce sus e astăzi Parisul față de temeliile, ba chiar și... crestele sale de acum două milenii. Ruine antice, peste care sunt suprapuse edificiile medievale, iar peste dărâmăturile acestora – cele ce țineau de epoca clasică, peste care, iată, astăzi, domină Catedrala catedralelor, Notre-Dame. E un mod perpetuu de reconstruire a orașului din sine, peste sine, peste Sena, s-ar putea spune, care, dimpreună cu urmașii iloților ce au întemeiat Lutèce, lupta contra năvălitorilor din triburile germanice, fiind un oraș-cetate strategic(ă) în apărarea Imperiului Roman contra barbarilor. Iar de la prima cărămidă pusă la temelia Catedralei Notre-Dame, în 1163, avea să pornească Parisul mereu reorganizat, reformulat, autotelic, ca să ajungă la ceea ce lumea avea să numească: Orașul Luminilor. (Eu ziceam, undeva în acest text: și al Lumilor, explicând de ce anume).

luni, 3 aprilie 2017

DESPRE VERIȘOARA MEA PRIMARĂ



RIGLA LOGARITMICĂ

Azi, când am la îndemână un computer, o tabletă, nu poate să nu mă înduioșeze calculatorul meu de acum cincizeci de ani – RIGLA LOGARITMICĂ. E unul din puținele obiecte și instrumente școlare care mi-au rămas... fidele, s-au mai ținut de mine, prin ani, prin mai bine de jumătatea de secol trecut, de când m-am împrietenit, ba chiar m-am înrudit cu ele. Astfel că, precum susținea Nichita Stănescu că piatra îi este verișoară, eu pot spune, spre exemplu, că rigla logaritmică îmi este verișoară primară.
Unde am achiziționat-o? La Orhei?... La Chișinău?...
De la un moment încolo, după ce mă servi pe cinste, ajutându-mă să iau note maxime, ba, uneori, chiar... supra-note (!) la algebră, geometrie etc., rigla logaritmică mai să mă încline să iau o cu totul altă cale spre facultate, decât cea care mă îndemâna să o parcurg. În clipe de adâncă taină și frământ adolescentin, rigla logaritmică parcă mi-ar fi spus, ispititor: „La ce-ți trebuie, băiatule, jurnalism, filologie, poezie?... Ia-o spre ceva mai serios, spre Politehnică, să zicem, sau chiar spre celebra Universitate «Lomonosov» din Moscova!... Există o aiuritoare poezie a calculelor, a geometriei spațiale, a...”
Vocea ei răzbătea prin secole, din 1623, când o inventase Edmund Gunter, și 1632, când William Oughtred a introdus o perfecționare radicală, utilizând două scări gradate identice care alunecă una în lungul celeilalte, iar în 1662 Seth Partridge i-a dat forma actuală.

 Iat-o așa cum a ajuns până în zilele noastre, rigla logaritmică, ruda mea, vă spuneam, verișoara mea primară, căreia i-am citit multe metafore de inspirație cosmică, unele dintre care mi le-a sugerat chiar ea...


miercuri, 29 octombrie 2014

COLEGII ŞI PRIETENII MEI - SCRIITORII

În timp, am realizat sute de portrete-foto ale prietenilor şi colegii mei, scriitorii. Aici dau o mică galerie (52 de imagini), însă voi reveni şi cu altele. L.B.
Nicolae Prelipceanu

Lucian Vasiliu

Lucian Vasiliu şi Aurel Pantea

Vlasimir Beşleagă

Adian Popescu

marți, 23 aprilie 2013

CHIŞINĂU. DE LA ZILELE EUROPENE ALE POEZIEI


În prima zi s-au depus flori pe Aleea Clasicilor,
încât Mircea Eliade a ajuns să privescă la lume prin două... garoafe

Un moment de la recitalul de poezie:
se pregăteşte să citească Vasile Romanciuc, asistat de moderatorul Mircea V. Ciobanu

O parte din sală

Va citi Maria Şleahtiţchi

Linda Maria Baros a venit tocmai din Franţa,
pentru ca să se fotografieze cu Nichita Stănescu ,
care fusese la Chişinău în septembrie 1976

Leo Butnaru şi Nichita Danilov, director-adjunct la ICR Chişinău