Se afișează postările cu eticheta POEZIA AVANGARDEI. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta POEZIA AVANGARDEI. Afișați toate postările

marți, 22 februarie 2022

DIN POEZIA ÎNCEPUTULUI DE SECOL XX

 



Nikolai TIHONOV                                                                                      

(1896 – 1979)

 

S-a născut la Petersburg în familia unui meșter de brice. După studiile primare învață la Școala de comerț pe care, însă, o abandonează, pentru a-și putea ajuta familia nevoiașă. Se angajează pisar la Direcția gospodăriilor portuare. Din 1915 face serviciul militar într-o unitate de husari, iar între 1918-1922 – în armata roșie.
Scrie din fragedă junețe, însă debutează în presă abia în 1918. Resimte influența lui N. Gumiliov și, foarte puternic, pe cea a lui R. Kipling. În 1921 aderă la Asociația „Frații Serapion” din care, printre alții, mai făceau parte: M. Zoșcenko, V. Kaverin, V. Șklovski, K. Fedin, V. Ivanov, liderul general fiind recunoscut E. Zamiatin. Principiile confreriei (numele fusese preluat din nuvelele romanticului german E. Hoffmann) pot fi deduse și din remarca lui M. Zoșcenko: „Din punct de vedere partinic, sunt un om neangajat. Nu sunt nici comunist, nici social- revoluționar, ci, pur și simplu, sunt rus”.
Primele volume de versuri, „Hoarda” și „Bragă”, îi apar în anul 1922, după care N. Tihonov ajunge unul dintre cei mai populari poeți din acele timpuri. Călătorește mult, inclusiv în Caucaz, traducând din poezia gruzină, armeană, daghestaneză.
După lichidarea de către oficialități a Asociației „Frații Serapion”, după procesele politice din anii ’30, după arestările mai multor scriitori, Tihonov rămâne viu ca prin minune.
În perioada postbelică se manifestă tot mai puțin ca poet, ajungând mai curând un funcționar sovietic. Din 1944, pe o scurtă perioadă, este președinte al Uniunii Scriitorilor, din 1949 – președinte al Comitetului sovietic pentru apărarea păcii, membru în comitetul mondial al acestei organizații.
Cu puțin timp înainte de moarte, într-o emisiune radio își aminti de îndrumătorul său N. Gumiliov (fostul soț al Annei Ahmatova), citând din versurile poetului lichidat de bolșevici în 1921, numele căruia mai era încă interzis în URSS.

                                                    În traducerea lui Leo BUTNARU
 
*      *      *
 
Ne-am cam dezvățat să miluim milogii,
Să respirăm, sărat, pe naltul țărm de mare,
Zori să-ntâmpinăm, la piață să cumpărăm
Pe gunoi de-aramă – lămâi, aur din soare.
 
Întâmplător mai trag corăbii pe la noi,
Din obișnuință mai vin marfare fel de fel;
Încearcă a număra oamenii lumii mele –
Să vezi câți morți tăcuți răspunde-or la apel.
 
Astfel, solemn și grav, de toate ne dezicem.
Cuțitul frânt deja nu e bun pentru muncă.
Dar chiar cu acest negru cuțit în bucăți
Nemuritoare file de cărți tăia-vom încă.
 
(1920)
 
 
*      *     *
 
Focul, funia, glonțul, securea
Jurau ca slugile, mergând după noi,
Și-n fiece strop dormea un întreg potop,
Dintr-o pietricică răzbeau munți înalți
Și-ntr-o mlădiță, strivită sub picior,
Fremătau păduri cu brațe negre.
 
Cu noi neadevărul stătea la masă, bea,
Clopote băteau din vechi obișnuințe,
Monedele-și pierduseră greimea, zângănitul,
Deja copiii nu se temeau de ochi de mort...
Și chiar atunci a fost ca noi să învățăm
Cuvinte minunate, amare și cumplite.
 
(1920)
 
 
Tunul
 
Lui Arnold Pek-Amersild
 
Precum vinete prune umede, strivite,
Sunt ochii oblici ai cailor ce trag greu, încet.
Și sunt zdrențe de urzică ce moare pe obezi
Pe roțile afetului ce alunecă îndărăt.
 
Auzind palavre de ciclop nătâng,
Colina, ca ghemișul, tremură de frică;
Se pare, în curând nu-ajunge-va tifon
Pentru-a bandaja a zilei rană adâncă.
 
Ciclopul e dresat de piciul cu canar
Care e mai vesel decât cel tufiș ce arde;
De coadă, cu-ndemnare, înșfacă-un șarpe mic,
Ciclopul se-nfioară, supus, precum se cade.
 
Și ambii se înțeleg atât de bine-n toate,
Încât, nemaifiind călăul în răspăr,
De cum ciclopului enormul ochi i-apune –
El ia copilandrul, urcându-și-l pe umăr.
 
Și caii îi tot duc spre culme pe acești
Chiulangii – pereche atât de potrivită
Iar puștiul împletește-o țigară lunguiață,
Strâmbă, cum cărarea cu fuga povârnită.
 
(1920)
 
 

vineri, 28 ianuarie 2022

IGOR SEVEREANIN - UN EGOFUTURIST

 


Biblioteca poeziei de avangardă

 

                                            Igor SEVERIANIN                                                (1887 – 1941)

 

S-a născut la Petersburg în familia unui ștabs-căpitan în rezervă, familie în care erau înalt prețuite literatura și muzica, în special opera („pe unul Sobinov, – își amintea viitorul poet, – l-am ascultat nu mai puțin de patruzeci de ori”). Adevăratul nume: Igor Lotarev. Scrie versuri de la vârsta de nouă ani. După terminarea a patru clase în liceul real, împreună cu tatăl pleacă la Port Dalnîi, de unde și pseudonimul: Severianin (Nordicul). În 1904 se reîntoarce la mama sa în Galicino. După mai multe 
tentative de a publica în revistele vremii, în 1905 i se tipărește poemul „Moartea lui Riurik”. Primul care l-a salutat pe tânărul confrate a fost K. Fofanov (1907), cel de-al doilea – V. Briusov (1911). Între 1905-1912 I. Severianin publică circa 35 de cărți, majoritatea din ele la edituri din provincie. În 1911 lansează „Prologul egofuturismului”, fiind considerat întemeietorul acestei noi orientări în poezia rusă; egofuturism pe care, precum avea să sublinieze peste un an, „nu are nimic în comun cu futurismul italo-francez... care a mortificat pronumele euși nu cunoaște atotjustificarea. Unul din principiile fundamentale ale doctrinei egofuturismului promova aplicarea în viață a atoateîndreptățirii, ceea ce ducea de fapt la un deplin indiferentism social. Astfel, în poemul „Poloneza șampaniei” (1912) sunt puse pe picior (și... taler) de egalitate idei și noțiuni ce se exclud categoric înde ele, printre care Cristul și Antihristul, Dezarmonia și Unisonul.
Adevărata celebritate îi vine după apariția volumului „Tunetoclocotitoarea cupă” (1913). În același an prezintă un șir de poetoconcerte, în turneu fiind însoțit de F. Sologub. Boris Pasternak își amintea: „Pe scenă, pe Maiakovski îl putea concura doar Severianin”.
Iată unele opinii polemice din acea perioadă ale lui Ivan Ignatev: „Lăsând la o parte polonezele sale, canțonetele și poezele ce valsează a la Fet, uneori aflăm la el contemporaneitate transmisă subtil și acut, dar cu o mică nuanță Ego, deoarece temele lui Igor Severianin sunt vechi și doar în unele din ele (preponderent în cele pe care le-am auzit, dar nu le-am citit) există o doză și de «ego», și de «futurism» (ca atare). Nu putem spune ce destin vor avea aceste opusuri ale lui Severianin. Cu egofuturismul a rupt-o în mod oficial, autorul lor deja mergând spre «timidele vâlcele» și, posibil, calea i se va contopi cu cea a «akmeiștilor-primordiali»”.
Mai publică volumele „Lira de aur” (1914), „Ananași cu șampanie” (1915). Se stabilește în Estonia, unde își aduce și mama. În 1918, în timpul unei scurte vizite la Moscova, la o seară de literatură de la Muzeul Politehnic este declarat „Rege al poeților”, în subiectivitatea jurizării devansându-l ușor pe Velimir Hlebnikov care, în perspectiva esențializărilor axiologice, se dovedi a-i fi superior. În emigrație editează volumele de versuri „Verevena” (1920), „Menestrelul” (1921), romanul în versuri „Panta alunecătoare” ș. a. Publică o antologie a poeziei estoniene clasice. Ocrotindu-l de bolșevism, guvernul țării care l-a adoptat îi acordă o subvenție viageră. Itinerarul său de poet mereu în mișcare, la propriu și la figurat, a fost unul impresionant: Belostok, Berlin, Varșovia, Vilnius, Daugavapils, Kaunas, Lòdź, Luțk, Riga, Helsinki, Šiauliai, România, Bulgaria, Franța, Cehoslovacia, Iugoslavia, până la acestea fiind imensitățile Rusiei, prin care  hălăduise în tinerețile sale.
 
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU
 
 
ÎN FÂNCOSITUL IULIE
 
Minunat e, minunat fâncositul iulie!
Ah, și se duce! Țineți-l! Să nu dispară!
Stau întins pe mătasea verzie-a arăturii,
În jur – cosițele spicelor de secară.
 
O cerule, cer! De aer e calea ta nesfârșită!
O câmpule, câmp! Pârguiește-mi vis, ideal!
M-am încerit! Și deja nu sunt de-aici, se pare!
Și egal mi-e Dumnezeu, și viermele mi-este egal!
 
(1911)
 
 
POLONEZA ȘAMPANIEI
 
Șampanie cu crini! Șampanie cu crini!
În virginitate – flori ce sacre devin.
Mignion și Escamillo! Mignion și Escamillo!*
Șampanie cu crini – e sfântul nostru vin.
 
Șampanie cu crini – murmur scânteios, –
Vin îmbătat de al corolei clar pocal.
Eu cânt entuziast și Crist și Antihrist,
Cu suflet și gâtlej arse de-aprinsul val!
 
Porumbel și uliu! Bastilia – Regstag!
Cocotă și-alchimist! Vis mut și aprig zvon!
Crin în șampanie, șampanie în crin!
În marea Dezarmoniei – farul Unison!
 
(1912)
_______
*Mignon Modeste – protagonist al romanului lui Honoré de Balzac; Escamillo – personaj din opera lui Georges Bizet „Carmen”.
 

DOI POEȚI DIN AVANGARDA SEPTENTRIONALĂ

 




Din poezia lumiiDin poezia lumii

 

Anna PRISMANOVA                                                                               

 (1892 – 1960)

 

S-a născut la Libava (Liepaya, Letonia). Emigrează în 1921, mai întâi la Berlin, apoi la Paris. Debut în presă – 1923, în almanahul revistei „Epopeea”, editată de Andrei Belîi. Antum îi apar trei volume de versuri: „Umbra și corpul” (1937), „Gemenii” (1946), „Sarea” (1949). Împreună cu soțul, poetul Aleksandr Ghingher, a fost printre fondatorii grupării literare a „formiștilor”, ce se afla în opoziție atât cu cercul lui D. Merejkovski și Z. Ghipius, cât și cu promotorii „notei pariziene”. În fond „formiștii” se orientau spre principiile poetice specifice creației Marinei Țvetaeva și celei a lui Boris Pasternak. Unii exegeți au remarcat în versurile Annei Prismanova tendințe suprarealiste. Saturată de metafore, creația ei trece sub semnul „poeziei dificile”.

 

În traducerea lui Leo BUTNARU


 


 

 
*     *      *
 
Lui Aleksandr Ghingher
 
Doar arareori el vede labele musafirului mițos.
Pe gheața în topire, pe mantilă cadrilul cine-l joacă?
O, agitația și urletul urșilor, sfărâmatele lor oase
Și ultimul fitil futil obținut dintr-o cală posacă.
O, ceas, când în fața orchestrei, icnind, dansează perechi,
Când la marginea lumii e liniște virgină, deplină.
În pustiu, pe brusture, în năduf, e doar puf de bodârlan.
Ghețurile  sunt private de pestrițe fenomene (cozi de păun).
Doar soarele cald, primăvara, le mai schimbă conturul,
Doar povara răsplății pe potrivă munca o încunună,
Doar în urma lacrimilor hârtia schimbă caligrafia.
Doar gerul năbușind asuprit spulberă mișcarea apei, spuma.
 
(1936)
 
 
*      *     *
 
Demenților! Nici eu nu știu,
Nu știu pe ce drum rătăcesc –
Spre negru abis de mă îndrept,
Spre moarte sigură sau, poate,
Spre paradis, încaltea,
Aș putea cu mine să vă duc.
Ce sălbatică încăpățânare
Ne-a legat, ca vigilent dușman,
Mi-e spăimoasă-această fidelitate
Și credința jurămintelor de foc.
Abia de vă veți aminti
Unde-a fost să vă duc cândva,
În ce loc ne-am pomenit
Orbecăind îndelung
Ca într-o subterană cu ușa zidită
Cu smolit eșafod în neagră oră.
Și ce rușine cu mine ați împărțit
Și ale muțeniei mele vremuri fade...
Voi veți fi, voi sunteți, voi ați fost,
Iar eu sunt steaua care cade.
 
 
Trompeta
 
Pentru ne-via existență
fost-am dată de soartă:
mai mult nu cunosc pasiuni și-n luptă
fericirea n-o cuceresc vreodată.
 
Mama buza ei mi-a dat,
tatăl – cornetul său acustic,
pentru ca să îndrăgesc trompetă, corn
cântător în fanfară, fantastic.
 
Nopțile, nu ți se mai trezesc pasiuni,
nu mai ții minte-a zilei bunătate, corvoadă,
suflete, când lumina apusului
cântă din arama încujbată.
 
Încurajată de soartă,
însoțită de vise, până  ce ziua veni,
unește gura mea cu trompeta, cu cornul
și sunet, și lumină cu noi, ale noastre vor fi.

 
Vladimir PRUSSAK                                                                                   
(1895 – 1918)
 

A avut oarecare afinități cu egofuturistul Igor Severianin, fapt remarcat și de Nikolai Gumiliov în recenzia la cartea „Flori la gunoiște” (Petersburg, 1915). Și totuși, cea mai mare parte din poemele lui Prussak nu are nimic în comun cu Severianin, ceea ce confirmă cu prisosință al doilea său volum de versuri (fiind și ultimul) „Cruce de lemn” (Irkutsk, 1917), diferit esențial de primul, în care părea interesantă tendința de a îmbina stilul egofuturist cu tematica politică la zi.
A fost implicat în acțiunile din ilegalitate ale Partidului Socialiștilor Revoluționari (eSeR), fapt pentru care suportă deportarea în Siberia. În primele zile ale lunii februarie 1918 se întoarce la Petrograd, fiind printre organizatorii „Școlii libere”, însă, din nefericire, avea să se stingă de tifos exantematic.
 
 
*     *     *
 
Futuristului