Se afișează postările cu eticheta L. Butnaru: Din cartea de debut /1976/. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta L. Butnaru: Din cartea de debut /1976/. Afișați toate postările

duminică, 2 aprilie 2023

O ÎNTÂMPLARE VIRTUALĂ

 


– În noiembrie 1994, împreună cu un grup de colegi și prieteni (Laurențiu  Ulici, Mircea Ciobanu,  Octavian Paler, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu...), am cutreierat printre ruinele și prin miturile Efesului, de unde, iată, povestesc întâmplarea pe care aș fi vrut să o trăiesc aievea.
Așadar, e ziua în care cetățeanul roman Pavel, zis și Saul, conveni cu copistul Heraklis să-i dea acestuia să multiplice o nouă scrisoare către efeseni. Însă văzând că ploaia toarnă cu găleata, Pavel chibzuiește ce și cum. Pune pergamentul epistolei la piept, sub tunică, apoi scotocește ici, colea prin ungherele încăperii, desface un sul, altul de pergament, trecând cu ochii peste ele, în fine alege unul ce i se pare aproape netrebuincios – o ciornă, așternută, în straturi de palimpsest, peste alte ciorne, pe care el, cetățeanul Pavel, le scrisese demult. Deci, ia pergamentul, îl desface, iese în prag, acoperindu-și cu el, palimpsestul, creștetul, pornind prin ploaie spre copist.
        Între timp, pe pragul Bibliotecii Publice din Efes, un tânăr urmaș al dacilor, chiar – iertată fie-mi nemodestia, – da, chiar ego dimpreună cu alter ego, îmi strâng umbrela, o reazem de o colonadă, îmi potrivesc laptopul pe genunchi, deschid și prind a scrie: „Cetățeanul Pavel, care nu-și dă în vileag supranumele de apostol, merge grăbit, plescăind, lat, cu sandale cu nojițele cam uzate, una chiar i s-a rupt...” Însă nu doar scriu, ci, pe display, modelează, vizual, gen film de animație, situația – cu plecarea spre copist etc. Iar când ajunge la copist, Pavel scutură „de ploaie și de vânt” palimpsestul-„umbrelă”-piele-de-vițel și, spre a nu face deranj cu umezeala în casa copistului, îl lasă rezemat de perete.
        În partea opusă a străzii, eu, cu tija umbrelei strânse la subsuoara brațului stâng, rămas liber, pun laptopul pe genunchi, cercetându-i îngândurat monitorul. Oare unealta aceasta ar fi în stare să ofere informații, fie oricât de vagi, ce ar fi putut să rămână cât de cât lizibil pe palimpsest?... Spre norocul meu, Pavel mai întârzie la copist, astfel că am timp să deschid mai multe programe ale soft-sofisticatului laptop, în fine – răbdare răsplătită! – pe display apărând rânduri din palimpsestul pe care Pavel l-a folosit drept rudimentară apărătoare de ploaie. Textul pe care îl deslușesc e: „Și aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult și mai mult, întru cunoștință și întru orice pricepere...”
        Neamânat, mă apropii de pragul copistului, iau palimpsestul-sul, rezemat după muchia de piatră a canatului ușii, îl bag în buzunarul mantiei largi, în locul petecului de piele de vițel lăsând umbrela made in Japan. De cum va ieși din casă, apostolul ar putea să se mire de marea minune: Cel de Sus i-a preschimbat palimpsestul în umbrelă!
        Prin urmare, citind „Și aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească...”, am înțeles că e vorba de versetul 9 din primul capitol al Epistolei către filipeni. Adică, pe palimpsest se afla ciorna uneia dintre cele patru epistole numite „ale captivității” lui Pavel – cea către filipeni, care, alături de cele către coloseni, Filimon și efeseni, fusese scrisă pe când apostolul se afla în temniță.
     Ce noroc că palimpsestul nu dispăruse! Iar eu, tânăr teolog care, în cercetări, apelez la cele mai recente înaintări științifice, astăzi trăiesc, aievea, emoția posibilității de a recupera, precum se presupunea că s-ar putea, și vocea Apostolului. Din imensitățile Universului, via cel mai performant laptop, în care se vede până și „particula lui Dumnezeu”, să răsune glasul Apostolului: „Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toți, cu iubire, pentru împărtășirea voastră întru Evanghelie, din ziua dintâi până acum”...


marți, 2 noiembrie 2010

Poezie şi traducere

              
    Vladimir MAIAKOVSKI

             RUSIEI

Iată-mă, trec eu,
struţ de peste mări şi ţări,
în penet de strofe, picioare de vers şi rime.
Prostănacul de mine,
mă chinui să-mi ascund capul
în penetul sunător ca nişte strune.

Eu nu-ţi aparţin, pocitanie de zăpadă.
Suflete,
mai adânc în pene te aşază!
Şi alta se va dovedi a-mi fi patria,
deja văd –
viaţa-mi sudică a pârjolit-o torida amiază.
Insula arşiţei.
Învăzată* cu palmieri.
„Hei,
feriţi-vă din cale!”
Mototolesc o născocire oarecare.
Şi iarăşi,
până la oaza următoare,
îmi voi împletici urmele prin nisipişul
minutelor în spulberare.

Unii se dau îndărăt,
gata să plece, –
nu care cumva muşcă, ciupeşte? –
alţii se-ncovoaie-n ploconire
linguşitoare.
„Mamă,
auzi, mamă,
da el se ouă?” –
„Nu ştiu, sufleţele.
Dar ar trebui, se pare”.

Etajele râd nechezat.
Străzile se bleojdesc.
Aduc a rece înfiorare.
De-a-ntregu-nţepat,
până-n vârful degetelor,
îmi trec, îmi petrec anii.
Aşadar, ia-mă-n josnică-ncleştare!
Cu briciul vântului penele îmi rade.
Fie ca eu, străinul
de peste mări şi ţări, să dispar
în a tuturor lunilor decembrie
înverşunare.

1916
_____

* Învăzat – în original: „ovazilsea”, neologism maiakovskian, verbocreat din „vază”; adică, insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea.

Traducere de Leo Butnaru


                          DESPRE
     CUM E ROMÂNIZAT MAIAKOVSKI

      (Dintr-un junal Yes-Eu, Paris, aprilie 2010)

                În felul său, cu dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930) Valdimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925; îl reproduc în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor):

„În auto,
              schimbând ultimul franc.
– La ce oră e cursa de Marsilia?
Parisul
             aleargă,
                      petrecându-mă,
în întreaga,
                 imposibila frumuseţe a sa.
Năvăleşte
                în ochi,
                             a despărţirilor zeamă,
mie
          inima
                      cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!
Eu aş fi vrut
                      să trăiesc
                                      şi să mor la Paris,
de n-ar fi existat
                          un atare pământ –
                                      M o s c o v a, fireşte.”
            În hălăduirile mele prin internet, am dat şi de o traducere care deformează grav sensul ideii, metaforei, stilisticii, caracteristice originalului acestui poem, ceea ce te duce la gândul că respectivul tălmaci (A. P., bucureştean, academician) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.
              Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „avto” (auto).
             Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”. Rusescul raskvas’ se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.
             Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 de kilometri dintre Paris şi Marsilia? Astăzi, cu vitezele contemporaneităţii noastre, pe autostrăzi-oglindă (în Occident), de invidiat, distanţa e străbătută, cu autocarul, în 8 ore şi 44 de minute (indică, meticulos, aproape nemţeşte, orarele franceze; altele dau, mai relaxat, 9-10 ceasuri). Dar atunci, la 1925, cu elementarele, încă, „auto”, pe şosele de cu totul altă calitate, în cât timp se ajungea de la Paris (nord-vestul Franţei) la Marsilia (sud-estul ţării, la ţărmul Mediteranei)? În sus-amintitul context, dat de traducător, nu de poet, să fie oare adecvată folosirea locuţiunii adverbiale „în curând”?! Să fim serioşi, domnule tălmaci… Şi ce e de înţeles din gafele pe care le comiţi? Că traducerea nu e doar lingvistică, ci şi cultură generală…                 
         Deci, e trist că într-un text atât de laconic sunt comise mai multe inexactităţi, aproape enormităţi, care fac din năvalnicul, severul Maiakovski un baladist liricoidal şi – asta e! – un foarte prost cunoscător al geografiei…

L.B.



Recital românesc din Maiakovski - la monumentul lui Maiakovski (Bienala poeţilor, Moscova, noiembrie 2009)

joi, 7 februarie 2008

Din cartea de debut










ARIPĂ ÎN LUMINĂ

( Ed. "Cartea moldovenească", Chişinău, 1976)

PEISAJ

Purpuriu e tractorul
trecând peste câmp – enorm
mac sunător
ce afânează solul din
jurul propriei sale tulpini.

Leo Butnaru. 
Portret de Aurel Guţu, 1975*
Hei, hei!
Cum e
trac-to-ris-te
ziua întreagă să vezi ciocârlia
dar
să n-o auzi?!

ELEGIE PENTRU HIKMET

Undeva
oamenii şi-au ucis speranţa
şi până la mine ajunge sângele cadavrelor albastre
ajunge ceaţa.

Colorată elegie a văzduhului
presărat cu praful melodiilor orientale
alene suflat din clarinete...

Îmi pun în faţa ochilor inima
şi cânt
spre-a nu vedea despărţirea de ţară.
Rechem pe buze cuvintele
şi cânt
spre-a înăbuşi glasul minciunii.

...şi cânt
totdeauna având
o bucurie minusculă
barem
cât umbra unei sărbători.


PRECUM PUMNALUL
 
...Către amurg
priveam neprihănitele roze
în infime clipe simţind
marile daruri ale odihnei
pe care ţi le-ar putea oferi
o îndelungă duminică doar...
                                         Dar
subit şi crunt
erupse furtuna: izbit orbeşte
ramul îşi repezi spinul
în inima privighetorii oploşite în
boschetul de trandafiri...


RĂVAŞ CĂTRE PĂCALĂ

Te cunosc din timpul pe când eram convins
că Evul Mediu este mezinul biblicei Eve
din timpul pe când compătimeam şoarecii şi
pentru a-i salva
încălţam pisica în coji de nucă
scoţând ţoalele de pe podele;
te cunosc de pe-atunci când
credeam că faimosul Cap al Bunei Speranţe
îl port anume eu pe umeri...

...Şi-abia acum
nu mai pot de râs!

MOTIV HISPANIC

                       Ai! Între albii muri hispanici
                       negrii tauri ai tristeţii!
                               Frederico Garcia Lorca 

Lăsând toreadorul nemişcat
reuşi să fugă din arenă.
Îşi spunea că la sfârşitul străzii
vor începe
libertatea lui şi tihna...

...dar i-apăru în faţă câmpul roş’-aprins
andaluzul câmp împurpurat
şi-nnebunitul taur îşi înfipse
coarnele-n ţărână
aruncând spre ceruri
rădăcini şi floare
sângele de maci.

AMURG

Îngrijorat
desprind cu grijă
aripile albinei care
s-au lipit de marginea cadei cu must...

Unde s-o duc?
În care stup?

CELEI CARE PLEACĂ ZÂMBIND

Neapărat
şi neapărată apari în toate gândurile
precum e nelipsit conturul soarelui
în desenele copiilor – pe
colbul satului, pe tabla şcolii
pe asfaltul oraşului, porţi şi garduri
pe nisipul litoralului...

Apoi numaidecât pleci din toate bucuriile
îndepărtându-te peste câmpuri arate în care
fiece bulgăre mai mare decât pumnul
ar trebui să fie, pesemne,
mormântul păsărilor care-au cântat în cerul pământului
stingându-se peste întinsurile lui
şi, de foarte demult – până astăzi
au tot căzut rând pe rând
înhumându-şi albastrele oseminte
în bulbii ţărânei
cât inima de mari.

Neapărat
şi neapărată pleci din toate bucuriile
precum pleacă dimineaţa din fiece zi
duminica – din fiece săptămână
primăvara – din toţi anii
tu, cea cu lianele viţei-de-vie lăsate pe coapse
cu înrourata gură întredeschisă a zâmbet...

:::::::::::::::

 *Aurel Guţu  a fost şi pictorul cărţii mele de debut. L.B.