Se afișează postările cu eticheta "Copil la ruşi". Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta "Copil la ruşi". Afișați toate postările

luni, 29 aprilie 2019

PAȘTILE UNUI COPIL „LA RUȘI”, ACUM ȘASE DECENII...

DIN CARTEA



De sărbători, ne adunam copii din mahala. La Paști (Jubilate, agnus Dei!) – scrânciob („la roată”), „tranzacții” infantile, cu copeici, dulciuri. Ne lăudam care mai de care: „La noi au fost nanii cutare, cutare și cutare. Ia privește ce mi-au adus!” Alți puști tăceau, nu se făleau. Dânșii nu prea aveau nași de botez, pentru că se născuseră exact „pe timpul foametei”. Deja știam, pricepeam câte ceva și noi, uneori auzind de la părinți că, în acei ani de genocid (în mare parte, foametea o întețiseră bolșevicii care, adunând impozite obligatorii, măturaseră podurile multor case din Negureni!) maică-sa a copt turte din făină de știulete sau de lobodă... Satul retrăia încă obsesiv interminabile depănări de subiecte de groază, orori prin care a trecut în anii 1946-1949. Au fot de toate. De canibalism, însă, nu s-a auzit în satul nostru, ca în altele. Peste valuri de vremuri trecute, aveam să scriu un poem despre acea neagră nenorocire ce a secerat atâtea vieți prin localitățile basarabene, devastate de lăcomia hulpavei puteri sovietice:
Pologul cel de aștri ca de grâu
nălucitor în plaiuri depărtate
din nevoință-asemuit c-un râu
ce-ar fi o Cale-Albie de Lapte
spre anii negrei foamete ne-ntoarnă,
când n-aveam grâu și când sub cerul tern
                                   gurița pruncului era o rană
pansată, alb, cu laptele matern...
Pe la întrunirile „festive” ale copiilor-mahalagii ne povesteam și noi din cele auzite de la vârstnici...

*      *      *
Când umblam cu cetele de colindători, de urători, copii secretarului de partid nu veneau cu noi. Ba chiar tatăl lor puneau la cale hăituirea cetelor de mici colindători, urători, asmuțând pe urmele noastre învățătorii care ne identificau, ne certau, ne amenințau și ei, întâi cu „nota la purtare”, apoi cu altele și mai și. Acestor copii le era interzis să se bucure de Sărbătorile Paștilor. Ei nu ieșeau în uliță, să ciocnească ouă roșii, ci doar priveau de undeva din curtea casei triști, nedumeriți și… interziși; priveau spre copiii mahalalelor! Nu erau lăsați nici la scrânciobul rotit care se inaugura anume pentru aceste sărbători. Ce timpuri de… – de ce?...
Mai târziu, la facultate, înțelegeam și mai acut diferența dintre mine și vreun ne-botezat, care nu a umblat cu colinda la Crăciun și cu uratul la Anul Nou. Căruia tatăl îi interzicea să intre în biserică. Pe atunci, noi mai sărutam mâna popii întâlnit în cale, iar aceste nenorocoase progenituri de secretari de partid se întâmpla să înjure fața bisericească. Și deloc întâmplător că, în studenție, ei erau cei mai „activi”, cei mai atașați comsomolului, partidului, sindicatelor. Mulți dintre ei erau informatorii securității, iar după Universitate ajungeau în pepiniera nomenklaturistă. Nu, nu ne dușmăneam atunci, în copilărie, în studenție, însă deosebirea dintre noi se făcea tot mai simțită; între cei botezați deschis, sub bolta înaltă a bisericii, și cei nebotezați sau botezați pe ascuns. Se simțea că noi crescusem în altă atmosferă de familie, decât cea din cuiburile atee de președinți de colhoz și secretari de partid. Una auzeam noi de la părinții noștri, despre bine și rău, cu totul alta, pe invers, parcă, auzeau ei vorbindu-se în casele în care creșteau. Încă de pe atunci li se inoculase aviditatea de privilegii, (in)diferență față de „prostime”, cinismul, comportamentul arogant până și față de profesori. 
*     *     *
Pe când se întâmpla să ajungem pe la Colun, moșie cam la 3-4 kilometri depărtare de Negureni, noi, copiii, trebăluiam printr-un crater format după căderea unui avion sovietic, doborât în luptă, mai găsind fragmente de aluminiu topit, piulițe, șuruburi. Pământul din jur fusese de-a dreptul pârjolit de avionul în flăcări. Prin sate, câte vreun fost militar sau premilitar de până la război cântau: „Noi suntem vulturii țării, / Tineri zburători, / Să-ntindem cu-avionu-aripa, / Să fim apărători! / Înainte, tot înainte, / Vom fi la zi cu-al nostru zbor! / Să nu te mai temi de moarte, / Tânăr zburător...” Iar la Paștile blajinilor, la cimitirul din Negureni, imediat în dreapta porții, venea la mormânt o doamnă înveșmântată în negru, de la București... Ce bocet sfâșietor: „Mircea, Mircea, unde ți-a fost să cazi, Mircea, Mircea!...” Cei care ne aflam acolo, izbucneam și noi în plâns – bocetul ne paraliza, nu altceva... Fantoma războiului era încă prezentă în inima și mintea oamenilor, unii din care nici nu mai știau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecați din Negureni în mai 1944... Tatăl povestea despre verișorul său Ștefănel al nanei Irina, cum, pe când se îmbarcaseră să treacă Oderul, el fusese pur și simplu retezat în două de o rafală de mitralieră grea de pe malul opus. Ruda noastră, verișorul tatei, unchiul meu, s-a prăbușit în apa iadului și nu se mai știe de-a fost cumva recuperat sau nu trupul său...
*     *     *
Dar dacă am eșuat în nobila intenție de a reda, creștinește, acele oseminte pământului, cu vreo 10-20 de zile după Paști, anticipând cu câteva săptămâni bune Rusaliile, ne dă în minte să punem frunzare pe la ușile și geamurile școlii! Păcat numai că cineva ne-a turnat la direcție și, mai întâi, noi, făptașii, a trebuit să mergem cu pas de gâscă, în șir indian, prin cancelarie, adică – pe vine, mai împiedicându-ne de preșurile de pe dușumele, nimerind cu capul în fundul celui dinainte, prăvălindu-ne caraghios, lungindu-ne în acel spațiu sfânt – cancelaria!, încât lacrimile de plâns ne erau, concomitent, și de râs, după care – să invităm și părinții la școală. Prea de tot, totuși. Aspru. Inuman, poți zice... Dar, dacă stai și te gândești puțin... să pui tu de jur-împrejurul școlii frunzare ce aduceau a „opiu pentru popor” (religia!) și să scapi ușor?! Să le prinzi prin belciugele și crăpăturile unei instituții ateiste, precum trebuia să fie școala sovietică! „Aracan de mine și de mine, puteți înfunda Siberia!” Și „Jneap! Jneap!” la fundulețele noastre, palma sau cureaua părinților. Cine să fi fost cel care ne-a turnat? – ne întrebam înde noi, în mintea noastră, pe atunci neînțelegând prea multe în mașinăria suspiciunii ce avea a se generaliza, în virtutea obligativității, ca și cum, ca fiece om sovietic să suspecteze (să fie suspicios), în caz contrar poate deveni complice (al dușmanilor URSS, firește! Stalinismul nu voia să iasă completamente din om, din societate... Nici nu a ieșit sută la sută până, hăt, la prăbușirea colosului cu picioare de argilă...).
*     *     *
Dar, norocul nostru, – între Paști și Rusalii iar se deschide de vacanță, de libertate văratică! Iar prologul, zigzagat, sincopat al așteptării vacanțelor poate fi considerate nerăbdarea și feeria sutelor, miilor de ore de școală în care, de pe la jumătatea lor, deja începeam să ne gândim la recreație – zbenguială, hârjoană, glume, naivități exuberante. Erau ca și o repetiție, imaginară, a perioadei în care „scăpam” de școală, unde ni se atrăgea atenția și ni se trăgea urechea.
Iată, de-acu vine arșița. Se înfierbântă foarte tare până și cocoșul de tinichea din vârful giruetei de pe terenul de măsurători meteorologice al școlii pe care, de mâine, nu o vom mai „deranja” cam vreo trei luni. (Puțin totuși…) Când girueta e în nemișcare, pe ea încearcă să se așeze vreun guguștiuc, vreun graur ostenit de zbor, însă – brusc! – sar de pe ea, frigându-se la piciorușe de fierbințeala metalului expus soarelui nemilos.

vineri, 6 aprilie 2018

MOLDOVA/ ROMÂNIA SAU... BASARABIA?


Mi s-a întâmplat să dau mai multe interviuri colegilor și prietenilor de la București, Iași, Botoșani, Cluj, Craiova etc., etc. în care, într-o formulare sau alta, apăra și ideea interogativă, dacă eu, Leo Butnaru, mi-aș fi simțit nașterea în Basarabia drept un handicap sau un avantaj.
Nu, nu nașterea în Basarabia, ci în Uniunea Sovietică am simțit-o ca pe o nefastă nedreptate. Partea estică a României, componentă a Moldovei Istorice, este impropriu numită Basarabia. Pe mine unul, această confuzie istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit unei părți de Moldovă, de Românie, mă supără.  Pentru că, atunci când spui Basarabia, apare – brusc! – umbra cortinei de fier. A primei cortine de fier, pe care o instalase, la Prut, Rusia țaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier a fost înstăpânită deja de URSS, declarată succesoarea de drept a nedreptului imperiu rus, precum astăzi Rusia este succesoare (de drept) a strâmbei URSS.
Această rocadă... sâcâitoare amintește mereu de cortina de fier. Și trebuie să ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum circa două secole, dar mai ales în ultimul timp, uneori parcă din… bune intenții, patrioții, totdeauna din rea intenție – hoții abuzează, iresponsabil(i), de rocada greșită: Moldova – Basarabia, după care în locul reginei/regelui pe tabla de șah a istoriei apare Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca un simplu pion pe tabla de schimb și împilări a imperiului rus.
Numai că noi (cu și fără ghilimele, acest: noi) continuăm să perpetuăm abuzul, dându-i prioritate Basarabiei(-cal troian) în fața Moldovei lui Ștefan. Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de la Mănăstirea Putna și i-ar vorbi cineva despre… Basarabia, Ștefan cel Mare nu ar ști ce i se spune, la ce se face referință-tendință și – de ce! Cronicarii noștri, Ureche, Neculce, Costin, habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume strângând din umeri și strângându-și dezamăgiți penele de scris, depășiți de astfel de confuzii pernicioase. Domnitorul și cronicarii nu ar putea să-și imagineze că fortărețele din Est, de la Nistru, se află în… Basarabia.

miercuri, 4 mai 2016

ESCORTA DE COLIBRI




Escorta de colibri

În memoria mamei

De obicei, Pasărea Raiului este escortată de un stol de colibri
să n-o atace cumva vultanul. Nu zâmbiţi: în cer
stolul de colibri este precum un banc de piranha în Mississippi.

Cu incredibilă abilitate şi hărnicie de luptătoare
măruntele păsăruici pur şi simplu se năpustesc la vultanul răuvoitor
şi, câte doi-trei-patru colibri laolaltă, îl înşfacă de câte-o pană
smulgându-i-o.
                        Vă daţi seama – un vultan jumulit
nu se mai ţine în zbor
căzând, rostogol, de pe un nor
                                                 pe alt nor
până ajunge la pământ
unde îl aşteaptă deschisă gura iadului păsăresc

în vreme ce Pasărea Raiului
escortată de un brav stol de colibri
îşi urmează calea spre – fireşte – rai
unde adună pai cu pai
pentru cuibul său simplu de
ţărancă a păsărilor.

4.V. 2016

Ora 00.12

vineri, 30 decembrie 2011

Colinde, colinde...



DIN ROMANUL MEMORIALISTIC  
COPIL LA RUŞI

 În zori, colinde cântând despre pruncul etern al vieţii dumnezeieşti şi omeneşti. Pruncul de referinţă, biblic, cum aş zice astăzi, când fenomenele trăiesc în experienţa mea (sigur, de viaţă); atunci, în copilărie, eu însumi trăiam printre/în fenomene.
Colinde, colinde... „Saule, Saule, adu-ţi turmele la staule”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii...” În mahala, la înţărcare, câte vreun prunc stă nehotărât între sânul mamei Maria şi Calea Laptelui, cerească, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor.
Colindele şi visele mele ca formă de basm personal. Se ştie doar că vrăjitori, magicieni de grad suprem eşuează în confruntare cu fantezia copilului ce se implică, inconştient, în experienţele imprudenţei, în virtutea cărora, la un moment dat, pornise şi copilăria mea spre China ghiolului din faţa casei noastre, pe drumul mătăsii broaştei.
Iarna, zisă azi – de demult, tradiţională, în toată legea, dar şi fărădelegea crivăţului. Vânturi gonace, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat mistreţi încârdăşiţi, grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deşirându-se până la ceruri. Ca şi cum Negurenii noştri ar fi situaţi undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinţii se bucurau de abundenţa nămeţilor. Cu alte cuvinte, dar în acelaşi sens, vorbeau despre doctrina protecţionistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau poveşti nemuritoare (de foame). (Nemţii Grimm-fraţii erau... interzişi, de parcă minunatele lor basme, acum/atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!) Ce nu-mi puteau da (nici chiar) poveştile – mai mult spaţiu, mai multă acţiune, mai multă aventură, mai mult bine şi frumos! – se întâmplau din abundenţă pe tavanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al acelui tavan fantezia şi-a proiectat miile, stră-miile de filme! (O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei şi viselor copilăriei!...) Iar toate ale imaginaţiei debordante nu făceau decât să sporească fantastic de mult impresiile pe care mi le crea fenomenologia rânduirii de  anotimpuri – iarnă (încep cu ea, pentru că iarna a fost să mă nasc, adică – să văd, să aud, să miros, „să gust” pentru întâiaşi oară lumea!... Iarna, când eram atât de atent la vraja inocentă a poeziei colindelor)...

vineri, 11 noiembrie 2011

O IMAGINE DOAR... SINISTRĂ?


Comentând, şocat, exclamativ o imagine pe care am postat-o pe facebook („Haoleo, cam sinistru acest cântar…”), colegul Vasile Gârneţ mi-a declanşat o revelaţie; adică, mi-a dat, cred, o dezlegare a ideaţiei tainice a compoziţiei – da, terifiante, – în cauză despre sensurile căreia, evidente sau discrete până la abis subliminal, nu aveam o ştire cât de cât explicite nici atunci, în seara zilei de 20 octombrie, când bliţam/ blitzam (un… barbarism, ar zice lingviştii puritani?) cu obiectivul Canon-ului spre cei doi prunci canon-iţi, nici după ce am descărcat. Avem doar o vagă presupunere de ceva mai mult decât ce se vede, astfel că, pe facebook, am scris doar o legendă „în childuri”: „Doi gemeni, un cântar (şi nu numai, se pare) în Muzeul Paradjanov din Erevan”. [Serghei Paradjanov fiind un regizor de film excepţional care, de altfel, a debutat cu două pelicule inspirate din teme moldo-române: „Basm moldav” (1951) şi „Andrieş” (1954)].


Ei bine, anume reacţia prietenului Vasile Gârneţ m-a dumirit mai mult asupra răului din imagine cu două căpşoare de gemeni puse pe talerele unui cântar ordinar de piaţă.  Asta e, asta a fost: parcă lumea nu a început cu doi gemeni pe... cântar? Cain şi Abel...  Dar Castot şi Polux, simbolizând dragostea frăţească, însă ucişi de verii lor (să nu le mai dăm numele)?... Apoi Romul şi Remus, gemeni, fii ai zeului războiului, Marte?... Cică unul l-ar fi ucis pe celălalt...
Au mai existat perechi de gemeni desperecheate de ucidere de frate sau alte drame, cum ar fi cea a fiilor lui Zeus, Amfion şi Zetos, de asemenea zei sau eroi gemeni. Heracle avea şi el un frate geaman, Ificles ; între ei era o diferenţă de o noapte, iar Alcmena îi concepuse, respectiv, cu Zeus si Amfitrion. Fraţi gemeni sunt Autolicos (bunicul lui Ulise) şi Filamon; nefericita profetesă Casandra şi Helenos; Clitemnestra şi Elena; Molionizii, Euritos…
Sigur, mai e ceva, ziceam, în atât de nesigura şi sinistra compoziţia cu cântarul şi gemenii, ceva  de dincolo de aparenţe, din subconştient şi din predestinaţie umană... Şi ar fi pe aici prin preajmă, după vreun gărduleţ de cuvinte, şi domnul Freud sau discipolii săi, însă noi nu vom sări pârleazul, pentru a ne întinde prea mult la vorbă în faţa unei legende, dar şi realităţii, de cândva, dar şi prezente, care ar putea fi rezumată la o parafrază de dicton: în loc de  sau dimpreună cu – Memento mori să reţinem şi – Memento geminos…

sâmbătă, 20 august 2011

O ÎNTÂLNIRE (Jurnal)



Ieri, 19 august, am vizitat o tabără de copii aflaţi la odihnă. Împreună cu colegii Aurelia Borzin şi Grigore Chiper. Tabăra se află pe malul Nistrului, în apropierea comunei Slobozia-Duşca, şi se numeşte „Cristiano”. Acest „O” de final nu e de la Cristiano Ronaldo, ci de la Ogor, numele patronului. Pentru că tabăra e una privată, destinată a primi peste 300 de copii pe schimb (10 zile). Bine amenajată, cu două ştranduri şi cu teren de sport cu gazon artificial. Are şi un teren de fotbal cu gazon natural.
Am citit versuri, am răspuns la întrebări, eu unul bucurându-mă că o adolescentă s-a interesat (şi) de când sunt/ mă ştiu… interesat de avangarda  europeană. Le-am vorbit şi despre o carte de interviuri/ dialoguri, „Spunerea de sine” (o aveam la îndemână), pe care le-am realizat la începutul anilor ’90 de la sfârşitul secolului/ mileniului trecut. Aceasta – pentru a ne aminti cu pietate de mari autori ai literaturii române, numele cărora dau fildeşul de cuprins al volumului, pentru că, între timp, unii dintre ei au plecat spre tărâmurile stelare. Acum circa două decenii, conversam – precum mărturiseşte „Spunerea de sine”, pe care am publicat-o în 1994, – cu Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Serafim Saka, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Mircea Nedelciu, George Ţărnea… – suflete şi umbre călătorite spre pulberea celestă. E bine să ştie de ei cei pe care i-am avut în faţă, copii de la 7 la 16 ani. Altor protagonişti ai acestui volum le-am urat viaţă lungă în continuare, fiind vorba de Dimitrie Vatamaniuc, Dumitru Radu Popescu, Aurel Rău, Aureliu Busuioc, Andrei Pleşu, Mircea Tomuş, Ion Miloş, Mihai Cimpoi, Anatol Ciocanu, Arcadie Suceveanu…

Iar întâlnirea noastră s-a ţinut în cadrul unui program special de lecturi publice la sate, organizat de Uniunea Scriitorilor şi susţinut cu generozitate de Compania „Moldcell”, precum se vede şi de pe bannerul din imaginile surprinse de artistul-fotograf Nicolae Răileanu pe care, l-a rândul meu, l-am imortalizat în epicentrul juneţii la ea acasă, în tabăra „Cristiano” de pe malul Nistrului, din preajma comunei Slobozia-Duşca.
P.S. S-ar putea spune că, într-un fel, manifestarea a fost susţinută şi de elevii, liceenii cu care ne-am întâlnit, deoarece mulţi din ei aveau la îndemână telefoane mobile (bineînţeles, închise pe durata dialogului nostru), unele conectate la „Moldcell”… Asta e: reciprocitatea augmentează capacitatea… 


Cei trei în epicentrul juneţii

marți, 15 iunie 2010

Leo BUTNARU - "Ruleta românească", Ed. RAO - Prut Internaţional, 2010



Sub aspect tematic, ideatic şi structural, nuvelele din volumul Ruleta românească ţin de un amplu registru narativ, realiste sau misterioase, din lumea noastră sau din lumi posibile, aflate într-un dialog continuu. E aici o ingenioasă explorare de universuri afective în diverse şi imprevizibile metamorfoze de o sugestivitate memorabilă. În carte s-ar întâmpla ca şi cum o multiplă deschidere de uşi, dar şi plasare de antene pentru captarea semnalelor din psihocosmicitatea existenţei în fantastic, în basm (intelectual, modern), în vis, în transraţional. E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării şi intuiţiei, a veridicului şi inefabilului, ceea ce fac naraţiunile captivante, precum menţiona acum un timp revista România literară: „Foarte atrăgătoare sunt ultrascurtele povestiri ale lui Leo Butnaru... Au ritm, culoare şi, pe alocuri, un umor irezistibil, combinaţie de însuşiri care constituie un adevărat cocteil Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”.

RAO - Prut Internaţional

* * *


Un interviu la Radio "Europa Liberă"

Leo BUTNARU:

„ CRED CĂ ESTE MOMENTUL CÎND SE RECUNOAșTE CĂ VALORILE SÎNT ACELEAșI, DACĂ ESTE VORBA DE UN AUTOR IMPORTANT, ORIUNDE S-AR AFLA DÂNSUL ÎN CONTEXT ROMÂNESC”

Dumitru CRUDU: La actuala ediție a Tîrgului de Carte Bookfest, care s-a desfăşurat la Romexpo, a fost prezent și scriitorul Leo Butnaru, pentru a-și lansa noul volum de proză Ruleta Românească. L-am întrebat pe cunoscutul scriitor cît de vizibilă a fost cartea editată în Republica Moldova la tîrg.

Leo BUTNARU: Cartea editată în Republica Moldova, cu ținută elegantă și valoare pentru întreg spațiul românesc, a avut ca totdeauna succes, în caz contrar, nu cred că prezența editurilor ar fi merita riscul unor asemenea deplasări, fără a-şi justifica cheltuielile. Așadar, prezența editurilor din stânga Prutului a fost, ca totdeauna, remarcată.

Dumitru CRUDU: Acuma e și o nouă tradiție de-a scoate cărți cu două moașe-edituri, una din Chișinău și alta din România. Și cartea ta tot așa a apărut?

Leo BUTNARU: Da, cred că este momentul cînd se recunoaște, de facto, că valorile sînt aceleași, dacă este vorba de un autor important, oriunde s-ar afla acesta în context românesc. Dar aici contează și valoarea editurilor, care nu sunt unele întîmplătoare. RAO este o celebră editură din București. Prut internațional are deja un loc aparte în contextul bio-bibliografic panromânesc. Și s-au găsit ca parteneri pentru o mai prestigioasă promovare a cărții și într-un spațiu și în celălalt, deschizând o piață comună.

Dumitru CRUDU: Ce titluri au făcut furori în cadrul tîrgului?

Leo BUTNARU:Spre exemplu, volumul „România şi comunismul. O istorie ilustrată" de Dinu Giurescu, care a adunat un auditoriu foarte numeros. Pe urmă, Grigore Cartianu cu „Sfîrșitul Ceaușeștilor”. E foarte documentată această lucrare care, sînt sigur, va trezi și discuții, dar aduce și multe noutăți în acest domeniu. Ca totdeauna, holdingurile ca Humanitas sau Curtea Veche au prezentat autori celebri ce au trezit interesul. De mai mult timp încoace, în zona editurilor din România s-au întîmplat niște despicări de apă: cele foarte importante, cele importante și cele care vin puternic din urmă, chiar în pofida caniculei și crizei. Așa că s-a lansat multă carte bună.

luni, 19 octombrie 2009

O recenzie din revista "Argeş"



Dumitru Augustin DOMAN


CINEMATECA DE AUR A COPILĂRIEI LUI LEO BUTNARU



Moto: „În universul copilăriei nu există oră exactă” Leo Butnaru


Descrierea lumii copilăriei unui scriitor făcută de el însuşi poate fi o operă în sine, un fel de roman, în fond, lectură savuroasă pentru cititori, ca şi o pâine de mâncat pentru critici. Dar, există scrierea despre copilărie cu nenumărate conexiuni – la vedere sau subînţelese – între lumea propriei inocenţe şi devenirea de mai târziu a autorului ca-ntr-o relaţie de tip feed-back în cadrul vieţii aceleiaşi personalităţi: scrii despre copilărie pentru a merge pe nişte fire înapoi şi, în acelaşi timp, înaintezi în naraţiune pe alte fire paralele care te conturează pe cel de acum. Aceasta este situaţia volumului lui Leo Butnaru Copil la ruşi (Ideea Europeană, 2008), volum de ...amintiri din copilărie subintitulat Basarabia anilor 50, carte pe care scriitorul şi-a făcut-o cadou în anul în care a împlinit 60 de ani. De altfel, în capitolul introductiv, însuşi autorul compară – trimiţând la Socrate – columbarul din curtea casei părinteşti cu sufletul care „atâta vreme cât suntem copii, ar fi gol, iar în locul păsărilor să ne imaginăm cunoaşteri...” şi experienţe de viaţă, am adăuga noi, „întru devenire şi modelare de persoană sau, poate că, chiar de personalitate”. Aşadar, avem de-a face cu un adevărat bildungsroman, unul asumat, am putea spune un meta-bildungsroman. Punctul de pornire al personalităţii scriitoriceşti a lui Leo Butnaru, autorul a 60 de cărţi la 60 de ani, este fixat la pagina 38: „...curiozitatea copilului mie mi se asociază cu o... girafă ce-şi întinde mereu gâtul peste... orizont...” (Girafa, să ne amintim, se numea rubrica de tablete a tânărului student Gabriel Garcia Marquez dintr-un ziar columbian din anii 50!). Noianul de întâmplări de-a mirărilea reprezintă materie primă pentru mai multe cărţi.
Copilăria lui Lică a Tuţii din mahalaua lui Papuc a Negurenilor, din Basarabia anilor 50 ai secolului al XX-lea, are multe puncte comune cu copilăria lui Nică a Petrei din Humuleştii anilor 40 ai veacului al XIX-lea. Este vorba, în primul rând, de spectacolul lingvistic zglobiu, al oralităţii, de plăcerea de a povesti şi de a ne face, pe noi, cititorii, părtaşi la această plăcere: „Nu cumva să zâmbiţi a neîncredere, copilăria noastră a fost destul de glumeaţă, isteaţă, veselă, chiar când îi clănţăneau dinţii de frig şi de... lozinci!” Iar vocabularul e plin de cuvinte şi expresii de o mare savoare: puigan, flăcăuan, fătuleană, scârte... iar numele şi poreclelele de consăteni creionează un alt adevărat spectacol, precum, de pildă, cel din Liliecii lui Marin Sorescu: Bobon, Lealea, Puizan, Ghidirim, Pichiroi, Bârzoi, Cucoş, Buhnă, Şişcă, Cotonogu, Fuior, Pălălău, Sucitu, Moşflăcău, Zmuncilă, Huzun, Cazacu, Lupu, Cernoleu, Seu, Butuc etc. Apoi, cele două copilării – a lui Creangă şi a lui Butnaru – mai au în comun, desigur, jocurile, jocul cu pisicile, de exemplu: „...ce bine că sunt în vacanţă! Pot să-mi fac proiecte hazlii: de pildă, să-mi jelesc şoarecii şi, pentru a-i salva, să încalţ pisica cu coji de nucă...” Dar şi multe alte jocuri care nu se pomeniseră la Humuleşti, că vorba ceea, alt secol, alte jocuri! Leo Butnaru se mai deosebeşte de înaintemergătorul său prin consideraţiile teoretice de sorginte postmodernă pe care le face de-a lungul naraţiunii ce curge în spirală, în spirală pe orizontală, reluând mereu fapte, întâmplări din anii 50, făcând apoi naveta spre actualitate şi înapoi. Această alternanţă de întâmplări copilăreşti şi meditaţii de teoria literaturii nu reprezintă frâne în cursivitatea textului. Aş zice că acest aspect este unul dintre meritele incontestabile ale lui Leo Butnaru din acest gen pe care desigur nu l-a mai practicat până acum.
Aşadar, meandrele memoriei reprezintă liniile epice, meandrele memoriei şi teoretizările autorului de acum care găseşte mereu tonul adecvat, candid, senin, nostalgic, privind peste ani copilul care a fost cu simpatie şi cu cordială autoironie. Ba, proaspătul sexagenar priveşte cu seninătate şi epoca de tristă amintire, în sensul că nu pune tuşe negre unde nu e cazul şi apoi nu face defel pe viteazul din urma războiului. Ideea sugerată este aceea că lumea copilăriei este în general una fericită, dincolo de un regim politic sau altul. Sugerează mereu acest lucru şi nu o face atât sentimental, cât teoretic, ca un veritabil optzecist, un optzecist român, nu neapărat din Basarabia. E de semnalat, în acest sens, şi aspectul programatic al cărţii, crezul lucid al autorului ne-captivat total de farmecul lumii pe care o evocă: „Fireşte, unele pasaje, lucruri, detalii le asamblez, le sintetizez, le pricep abia acum, din retro-perspectiva ochirii spre copilul ce am fost, care, însă, pe atunci, era naivul naivilor, ce mai... Precum s-ar spune, beneficiez din plin de fireasca democraţie participativă a imaginilor, subiectelor, ideilor, secvenţelor, sentimentelor, cuvintelor, interjecţiilor, lacrimilor etc.” Flash-back-ul reprezintă principalul mijloc artistic cu care lucrează memorialistul, copilăria fiind o „cinematecă de aur” în cazul acesta, drumul înapoi, dinspre prezent spre minunatul trecut fiind o transfocare în auriu: „De la un moment încolo, acolo, pe ecranul cinematecii de aur, imaginea prinde a se micşora, se tot micşorează, până însuşi soarele ajunge cât un punct, punctuleţ, punctişor, se naşte peştişorul de aur, care pare a fi leit un spic de grâu...” Aceasta este viziunea naivă a copilului, partea nostalgică. Dar scriitorul deja sexagenar îşi ia seama şi re-devine lucid, raţional, cerebral: „...în cinemateca de aur de care vă spuneam, pe ecran se vede distinct această vorbă scrisă: «Eu ştiu că tu nu eşti peştişorul de aur! Soare, soare, frăţioare, ajută-mă să redevin copil!!!” (Bineînţeles, aiurea... Vox clamatis in deserto...)”.
Cartea e vie, vioaie, veselă. Leo Butnaru din Negureni este un calamburgiu de marcă, aş zice că e un omolog de la Chişinău al lui Şerban Foarţă. Zice Leo: „Eu, la geam, copil care, în Cartea de citire (o cunoscusem înaintea Abecedarului) mângâi un lup preamărit de-o lupă. În vatră – spuză... spuză... ca o sumă a celor neîmplinite în conformitate cu multele mele dorinţi. Lupii suri ai cenuşii nu-şi schimbă nici părul, nici năravul...” Ca şi onorantul nostru colaborator de pagina 3, şi onorantul de la pagina 32 ştie a glumi grav.

Argeş, 2009, Nr. 9.

marți, 21 iulie 2009

O recenzie în două reprize




Doina CERNICA

LITERATURĂ CU MAJUSCULĂ

I

Una din cele mai frumoase cărţi ale literaturii române de după 2000 şi cu siguranţă cea care mie mi-a plăcut cel mai mult este Copil la ruşi. Basarabia anilor '50 de Leo Butnaru, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008. O construcţie complexă, arborescentă, solicită şi pune în valoare toate chemările şi câmpurile de manifestare ale scriitorului, cunoscut poet, dar deopotrivă prozator şi eseist. Ea se sprijină pe copilărie, văzută însă nu ca un anotimp, după care urmează celelalte, ci ca un timp, şi rădăcină şi sevă, care continuă să hrănească şi să pulseze şi în viaţa autorului, trecut de ,,ecuatorul” ei, şi în scrisul său: ,,aveam să scriu un poem despre acea neagră nenorocire ce a secerat atâtea vieţi prin localităţile basarabene, devastate de lăcomia hulpavei puteri sovietice”; ,,Şi acest subiect auzit în copilărie, peste ani replămădit de fantezia mea de matur, îl depănai în nuvela „Orfeu”, ce avea să intre în volumul…”
O imagine-cheie a cărţii este cea a venirii pe lume a doi mieluţi într-un început înfrigurat de primăvară, ,,pe pajiştea dintre malul abrupt al lutăriei şi malul cel potolit al Răutului”, asistaţi de copilandrii de 8-10 ani, care se încumetaseră să scoată oile la păscutul celor dintâi fire de iarbă şi al ,,cotoarelor” rămase ,,după recoltarea legumăriei kolhozului în anul trecut”. Nu mult mai târziu, vremea de-acum frumoasă întregeşte secvenţa din memorie cu ,,optimismul naiv al mieilor ce aveau să fie… jertfiţi pentru Paşti”, dar şi cu trupurile celor doi ,,îngheţaţi la neputincioasele focuri de ciurlan ale păstorilor-gâgâlici” şi cu ,,jalnicele zbierături (…) ale bârsanelor” rămase fără pui şi o finalizează cu ,,babilonia florală”, prin care ,,libelulele fulgerau cu aripile lor scânteioase”. Puritatea, cruzimea, neputinţa, splendoarea se întreţes pe pagina pe care autorul îşi aşterne aducerile aminte împreună cu sentimentele, gândurile pe care i le generează la vârsta scrierii: ,,Placenta străveziu-gălbuie, în care ieşeau scăldaţi-înfăşuraţi mieluţii, aveam să mi-o amintesc, peste ani, în faţa unor pânze ale pictorului Mihail Grecu – ceva ce se intitula Geneză, pare-se”. Copilăria copilului ,,la ruşi”, copilăria lui Lică a lui Teodor Butnaru din Negurenii de pe apa Răutului nu departe de Orheiul Vechi al Basarabiei se petrece într-un cadru istoric dat, în suflul unei tragedii care doboară, îndoaie şi nu de puţine ori îndârjeşte şi căleşte. Este o vreme marcată de ,,morăritul necuratului – deportări, război, refugiu peste Prut, iar deportări”, de fantoma războiului, ,,încă prezentă în inima şi mintea oamenilor, unii nici nu mai ştiau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecaţi din Negureni în mai 1944”, de aberaţia uciderii în masă a cailor: ,,În sat se mai spunea că sunt duşi, caii, „la găini”. Oare păsările de la fermele dinspre Căzăneşti să fi fost hrănite cu leşuri de trăpaşi?...” Şi de atâtea alte nenorociri, culminând cu acţiunea criminală, permanentă a deznaţionalizării programatice. Dar, nu mai puţin, o vreme a rezistenţei la infernul sovietizării, în care şi cele mici au importanţa lor: astfel, lacătul de la casa mare era ,,încă de la români, construcţie complicată”, ,,Curios lucru, dar cele mai multe cântece româneşti le cunoşteau cei „de la ruşi”!”, ,,…din rău spre mai rău, puterea străină strângea şurubul, umilind omul, satul, şi Negurenii îşi aminteau tot mai des cum era la români: Şcoală ca la români? – Bă, ţică, unul cu 2-3 clase la români vă bate pe voi, pe toţi, cu 7 clase la sovietici!” Pentru mulţi cititori din partea vestică a Prutului, Basarabia anilor 50 din „Copil la ruşi” redeschide o rană şi răscoleşte cu iradierea unei suferinţe nici astăzi alinate. Pentru alţii are valoarea unei mărturii, la care actuala situaţie a românilor din partea estică a Prutului îi face de două ori sensibili.
Dar, beletristică de cea mai înaltă calitate, valoarea romanului lui Leo Butnaru transcende şi subtitlul, şi titlu, şi tabloul Basarabiei anilor '50, şi evocarea copilăriei autorului în cadrul ei special. Desigur, nici unul şi nici cealaltă nu pot fi, nu au de ce să fie separate, ca tonalitatea cerului în ansamblul unui peisaj, ne gândim doar la ceea ce dăruieşte cititorului de după noi. Cartea egalează performanţa Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creanga de a fi, să spunem dincolo de durerea luării la oaste a lui bădiţa Vasile, de tristeţea desfiinţării şcolii din Humuleşti etc., un basm al copilăriei trăite într-un cadru, familial şi geografic, perfect. Ca în orice basm, răul există, dar el nu are niciodată cuvântul hotărâtor, ultimul cuvânt. Contează bucuria jucăriilor – caleidoscopul, căluţii de mucava, ,,ţuruiecile (fluierele) de argilă, în formă de cocoşel, peşte, căluţ, albe, cu diverse ozoare colorate”, animalele de neuitat – mioara Ciula, calul Maistru, dulăul Ursică, inegalabilul Cotoman, ,,câinele din curtea noastră”, năzbâtiile vârstei – ridicarea laiţei la priveghi, aruncarea căciulilor în pâlniile instrumentelor muzicale, presărarea de piper roşu praf ,,pe bătătura horei”, poveştile – ,,…eu stăteam numai ochi şi urechi, cu gura căscată în faţa lui [a grădinarului, moş Chiprian Ciumeică, n.n.], ascultându-i vorbele de aur”, contează scrânciobul de Paşti, tranzacţiile infantile ,,cu copeici, dulciuri”, primejdiile – căderea pe geam, cartuşul explodat, spaimele vârstei – generate de nume ca Bugăneasa, Bordea, Zorilă, Caua, întâlnirea cu Abecedarul, hoinăritul fără saţ (,,în firea mea şi a tovarăşilor mei de prime aventuri convieţuiau, în bună înţelegere, geograful şi călătorul, proprietarul de drumuri, cum ziceam, căruia curiozitatea şi neastâmpărul îi erau propulsie şi bucurie”) – toate, trăite şi mai ales retrăite la o dimensiune mitică. O copilărie fabuloasă, tutelată de chipul Părinţilor ca de două stele nepieritoare, cu un tărâm, desfăşurat între Negureni şi apa Răutului (cu misterioasa sa Lutărie), pe măsura ei: ,,Privit dinspre Răut, din defileul pe care, în timpuri imemoriale îl săpase – lat, generos, acuprinzător – această apă, falnică în depărtările mileniilor – satul „meu” Negurenii are, parcă, o centură galbenă cu nuanţe pal oxidate duse spre brun. Aceasta – în partea-i de sud-est. Pe alocuri, „brâul”, „chimirul” atinge impresionanta (ameţitoarea!) înălţime de 8-10 metri. În realitate, e vorba de o continuă lutărie de câteva sute de metri, de un mal brusc-abrupt de argilă, pe care îl priveam, îl admiram, îl veneram, îl escaladam – pe unde se mai putea, totuşi, ca pe o adevărată legendă!”
În structura arborescentă a cărţii, poezia pluteşte permanent în aer: ,,Liliacul înflorea precoce şi părea o pală de nor vineţiu ce obosise a tot cutreiera cerul încă destul de răcoros, coborând precaut să se încălzească în enormele, primitoarele cuibare ale curţilor ţărăneşti, la rândul lor încălzite de răsuflarea vitelor nărtoase. Serile – joc de umbre sprintene tot mai dese. Vălurează jerbele nopţii în lăsare atotcuprinzătoare, lângă ghizdurile fântânilor – pâlcuri, pâlcuri de romaniţe – umbre daurite ca o spuză lactee”. Dar suverane sunt bucuria şi melancolia, topite într-un aliaj cu multe carate: ,,…orice poate fi fragmentat de destin, însă nu şi copilăria, această permanenţă de rouă-lacrimă-bucurie-venin şi care acum, iată, dumnezeieşte, prin lumina istovită a chindiei păşeşte pe învălurarea colbului Negurenilor mei de baştină ca pe secatele ape. Păşeşte… Prin zile, luni, anotimpuri, ani…”
Între cele 60 de cărţi, versuri, proză, eseuri, publicistică, antologii, ediţii, traduceri ale lui Leo Butnaru, Copil la ruşi. Basarabia anilor '50 este chiar Cartea, pe care puţini scriitori ajung să o scrie.

II

Cea mai recentă carte a lui Leo Butnaru, Copil la ruşi. Basarabia anilor '50, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008, atrage prin perspectiva de lectură deschisă de subtitlu. Ce s-a întâmplat pe pământul românesc rămas la ruşi? Dincolo de ceea ce am ştiut şi am presupus, au fost fapte, întâmplări, adevăruri, cărora numai documentul artistic le poate recupera esenţa şi le poate face să devină parte din viaţa noastră. Un răspuns, cel mai important pe care îl cunosc, îl avem de-acum de la Leo Butnaru şi de la Negurenii/negurenienii săi. Scriitorul zugrăveşte un tablou cuprinzător al cedărilor şi rezistenţei acestei vechi aşezări orheiene (atestată documentar la 1660). Cu pământurile prielnice cultivării viţei-de-vie confiscate de kolhoz, ,,dezarmaţi” (,,Basarabeanul fără vie, vin e… Doamne, iartă!”), ,,românaşii de ieri, moldovenii sovietici „de azi”, trecură la modă şi metodă rusească: să facă borhot din sfeclă de zahăr (…). Tare, putoarea! Tulbure şi tulburătoare de minte! Necazuri multe în sat, de când cu beţia rusească implantată atât de mişeleşte în obiceiurile şi felul de a fi ale unei localităţi…”. Deşi bogată în toate, limba română se dovedeşte nepregătită pentru infamii care depăşesc imaginaţia basarabeanului: ,,…de cum venea vorba de închiderea bisericii, negurenienii se puneau vârtos pe blestem şi sudalme. Utilizând deja şi înjurăturile multe, stufoase însuşite odată cu venirea „fratelui mai mare”. Prolifică, imprevizibilă, buruienoasă, scabroasă, proteică, precum râma care, odată înjumătăţită, se transformă deja în… două râme (!), înjurătura rusească ajungea să se simtă la ea acasă în gura păcătoasă a basarabeanului nu prea mers la biserică”. Dar chiar aşa, lovită în rădăcină şi pângărită, limba română rămâne în structura de rezistenţă a localnicilor, care continuă să gândească şi să viseze în ea, şi precum, sat de gospodari adevăraţi, umanitate de autentică valoare, Negurenii Vechi absorb ,,colonia agricolă” a Negurenilor Noi, tot astfel, limba română iese triumfătoare în confruntarea cu limba rusă. O vitalitate extraordinară, o legătură indestructibilă cu pământul strămoşesc – iat-o pe Bugăneasă, adunând în şorţ pământul din brazda răsturnată la vecini şi invocând un obicei care la Sadoveanu îi privea pe voievod şi pe moştenitorul sau şi care la negurenienii lui Leo Butnaru este al fiecărei familii: ,,Pe tine taică-tu, socru-meu, Dumnezeu să-l ierte, nu te-a bătut pe haturi, să ştii până unde vi se întinde moşia?” fundamentează mărturisirea scriitorului, atunci când, amintindu-şi de 1812, de 28 iunie 1940, de august 1944, de bolşevism, îşi ridică privirea din cartea istoriei a lor săi: ,,Cred că, la acest moment, Negurenii iar îşi revin ca după o suferinţă grea… Eu unul cred în steaua şi lumina lor…”
Dar nu aici stă secretul frumuseţii cărţii (aici e rana noastră, pe care secolul XXI nu a izbutit încă s-o cicatrizeze), pentru că mi se pare una dintre cele mai frumoase ale literaturii noastre actuale, ci în replica dată peste veac ,,Amintirilor din copilărie” ale lui Ion Creangă. Poate că replică nu este termenul potrivit, chiar dacă trimiterea la marele povestitor este explicită din primele pagini şi revine de mai multe ori. Mai curând este vorba de naşterea şi de existenţa literară a copleşului Licuşor, nepotul bunicului Creangă, şi al unor amintiri din copilăria în Negurenii Moldovei Estice, la mijlocul secolului XX, comparabile cu amintirile din copilăria Humuleştilor Moldovei Vestice, spre mijlocul secolului XIX, de înstăpânirea de către Negureni a unui nou topos literar. Copil universal, amândoi, şi Nică a lui Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Lică al lui Teodor Butnaru sunt iubiţi şi îşi iubesc părinţii cu aceeaşi neascultare, încântătoare pentru Ion Creangă şi pentru Leo Butnaru şi, deopotrivă, pentru cititorul lor. Familiile li se zbat în greutăţi de care copiii nu au cum să rămână străini, dar şi pentru unul şi pentru celălalt contează în primul rând savurarea deliciilor şi goana după ispitele vârstei ,,darurilor” şi a curiozităţii, asociate ,,cu o… girafă ce-şi întinde gâtul peste… orizont…”. Există în acest copil, Nică/Lică, din secolul XIX/XX, un neastâmpăr, o energie, un dinamism (,,ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca… Sau, altfel zis – libertatea, libertatea, libertatea”) care îl înduioşează şi îl tulbură aproape dureros pe bărbatul trecut de ,,ecuatorul vârstei omeneşti”. Şi amândoi trăiesc, presimt, retrăiesc frustrant-melancolic ieşirea din acest segment temporal paradisiac: ,,…eram şi eu mărişor acum, din păcate”, oftează copilul din Humuleşti, iar cel plecat din Negureni continuă să vadă şi să audă cum ,,Păşea, cânta sau striga păpuşa-bo(c)cea a copilăriei mele (…) Păşea, cânta sau bocea păpuşa-bo(c)cea, şi se tot tocea, se tot tocea… Când se ducea…”.
Amintirile lui Ion Creangă şi amintirile despre Copil ale lui Leo Butnaru sunt comparabile în toate punctele lor forte. Harul povestirii, frumuseţea aproape misterioasă a limbajului, aşa cum mi s-a relevat într-o recitire succesiva şi cursivă (fără subsoluri explicative) a celor două cărţi, reflexivitatea maturilor care îi distanţează din când în când de peripeţiile lui Nică/Lică, îi transformă în spectatorii şi comentatorii lor (dar niciodată fără o puternică participare afectivă), hazul întâmplărilor ai căror protagonişti sunt copilul de la mijlocul secolului XIX şi cel de un secol mai târziu, bogăţia paremiologică, lirismul penelului cu care îşi zugrăvesc mama şi aşezarea şi iarăşi goana aceea fără saţ, ,,joaca, joaca, joaca”, prin spaţiul copilăriei pe care o consumă şi care îi consumă contrapusă lentorii privirii maturului care îl reparcurge şi îl recreează dau un aer comun celor două construcţii romanesti (subscriind la punctul de vedere al lui Pompiliu Constantinescu) care le subliniază valoarea distinctă. Există o marcă a timpului (Nică şcolar trece de la ,,trătăji la ceaslov”, Lică se aventurează în craterul format de un avion doborât în luptă etc.) resimţită – dincolo de răscolitoarea întâlnire cu Basarabia vremii – cu un plus de sensibilitate şi implicare de cititorul lui Leo Butnaru, deoarece nu o dată cel din generaţia sa, probabil dintre ultimele de pasionaţi cititori, se regăseşte în jucăriile copilului, în întâlnirea cu cinematograful, în lecturile adolescentului ş.a. Există apoi o armătură de meditaţie, în ansamblul căreia cititorul are de asemenea sentimentul unei confraternităţi cu autorul, amândoi cititori ai lui Creangă şi ai multor cărţi din aceeaşi bibliotecă. Există, în fine, şi o întâlnire deosebită cu poetul Leo Butnaru, pe linia destăinuirilor legate de un poem, de o carte iscate, hrănite de copilărie, dar şi în splendoarea unor imagini: ,,În grâne, maci roşii. (O, în lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste scurgerea apei - oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri, rânduri o umpleţi!...)”, ,,Şi iată că, în aieveaimaginaţie, prin lumina istovită a chindiei, copilăria păşeşte uşoară pe vălurarea colbului sătesc precum un mic Dumnezeu pe secatele ape”. Şi atâtea altele.
Nu rareori lectura cărţii induce în cititor o nevoie aproape irepresibilă de a se întoarce în propria copilărie şi nu o dată de a şi-o aşterne chiar pe hârtie. Cred însă că după călătoria în copilărie în secolul XIX a lui Ion Creangă, după emblematica sa carte, cartea amintirilor din copilărie în secolul XX a fost scrisă de Leo Butnaru. În ipoteza unui demers programatic, scriitorul basarabean a ţintit sus şi a izbândit. Dar poate că venind din ,,Moldova Estică… (Care mai este, că mare e Dumnezeu…)” aparţine şi unui destin reîntregitor: ,,Iar amintindu-ne de Huma Falnicei Lutării de la Negureni, iată că implicit şi absolut firesc, ajungem/revenim la Humuleşti! Nimic întâmplător, Doamne, în destinul Neamului românesc…”. Oricum, Copil la ruşi a lui Leo Butnaru este Literatură. Cu majusculă.


Bucovina literară, Nr. 5, 2009

---------------::::::::::::::::::::::----------------

luni, 27 aprilie 2009

Crai nou, 21.04.09: "Copil la ruşi"




Doina CERNICA


Una din cele mai frumoase cărţi ale literaturii române de după 2000 şi cu siguranţă cea care mie mi-a plăcut cel mai mult este Copil la ruşi. Basarabia anilor '50 de Leo Butnaru, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008. O construcţie complexă, arborescentă, solicită şi pune în valoare toate chemările şi câmpurile de manifestare ale scriitorului, cunoscut poet, dar deopotrivă prozator şi eseist. Ea se sprijină pe copilărie, văzută însă nu ca un anotimp, după care urmează celelalte, ci ca un timp, şi rădăcină şi sevă, care continuă să hrănească şi să pulseze şi în viaţa autorului, trecut de ,,ecuatorul” ei, şi în scrisul său: ,,aveam să scriu un poem despre acea neagră nenorocire ce a secerat atâtea vieţi prin localităţile basarabene, devastate de lăcomia hulpavei puteri sovietice”; ,,Şi acest subiect auzit în copilărie, peste ani replămădit de fantezia mea de matur, îl depănai în nuvela «Orfeu», ce avea să intre în volumul…”
O imagine-cheie a cărţii este cea a venirii pe lume a doi mieluţi într-un început înfrigurat de primăvară, ,,pe pajiştea dintre malul abrupt al lutăriei şi cel potolit al Răutului”, asistaţi de copilandrii de 8-10 ani, care se încumetaseră să scoată oile la păscutul celor dintâi fire de iarbă şi al ,,cotoarelor” rămase ,,după recoltarea legumăriei kolhozului în anul trecut”. Nu mult mai târziu, vremea de-acum frumoasă întregeşte secvenţa din memorie cu ,,optimismul naiv al mieilor ce aveau să fie… jertfiţi pentru Paşti”, dar şi cu trupurile celor doi ,,îngheţaţi la neputincioasele focuri de ciurlan ale păstorilor-gâgâlici” şi cu ,,jalnicele zbierături (…) ale bârsanelor” rămase fără pui şi o finalizează cu ,,babilonia florală”, prin care ,,libelulele fulgerau cu aripile lor scânteioase”. Puritatea, cruzimea, neputinţa, splendoarea se întreţes pe pagina pe care autorul îşi aşterne aducerile aminte împreună cu sentimentele, gândurile pe care i le generează la vârsta scrierii: ,,Placenta străveziu-gălbuie, în care ieşeau scăldaţi-înfăşuraţi mieluţii, aveam să mi-o amintesc, peste ani, în faţa unor pânze ale pictorului Mihail Grecu – ceva ce se intitula “”Geneză, pare-se”. Copilăria copilului ,,la ruşi”, copilăria lui Lică a lui Teodor Butnaru din Negurenii de pe apa Răutului de la Orheiul Vechi al Basarabiei se petrece într-un cadru istoric dat, în suflul unei tragedii care doboară, îndoaie şi nu de puţine ori îndârjeşte şi căleşte. Este o vreme marcată de ,,morăritul necuratului – deportări, război, refugiu peste Prut, iar deportări”, de fantoma războiului, ,,încă prezentă în inima şi mintea oamenilor, unii nici nu mai ştiau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecaţi din Negureni în mai 1944”, de aberaţia uciderii în masă a cailor: ,,În sat se mai spunea că sunt duşi, caii, «la găini». Oare păsările de la fermele dinspre Căzăneşti să fi fost hrănite cu leşuri de trăpaşi?...” Şi de atâtea alte nenorociri, culminând cu acţiunea criminală, permanentă a deznaţionalizării programatice. Dar, nu mai puţin, o vreme a rezistenţei la infernul sovietizării, în care şi cele mici au importanţa lor: astfel, lacătul de la casa mare era ,,încă de la români, construcţie complicată”, ,,Curios lucru, dar cele mai multe cântece româneşti le cunoşteau cei «de la ruşi»!”, ,,…din rău spre mai rău, puterea străină strângea şurubul, umilind omul, satul, şi Negurenii îşi aminteau tot mai des cum era la români: Şcoală ca la români? – Bă, ţică, unul cu 2-3 clase la români vă bate pe voi, pe toţi, cu 7 clase la sovietici!” Pentru mulţi cititori din partea vestică a Prutului, Basarabia anilor 50 din “Copil la ruşi” redeschide o rană şi răscoleşte cu iradierea unei suferinţe nici astăzi alinate. Pentru alţii are valoarea unei mărturii, la care actuala situaţie a românilor din partea estică a Prutului îi face de două ori sensibili.
Dar, beletristică de cea mai înaltă calitate, valoarea romanului lui Leo Butnaru transcende şi subtitlul, şi titlu, şi tabloul Basarabiei anilor '50, şi evocarea copilăriei autorului în cadrul ei special. Desigur, nici unul şi nici cealaltă nu pot fi, nu au de ce să fie separate, ca tonalitatea cerului în ansamblul unui peisaj, ne gândim doar la ceea ce dăruieşte cititorului de după noi. Cartea egalează performanţa Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creanga de a fi, să spunem dincolo de durerea luării la oaste a lui bădiţa Vasile, de tristeţea desfiinţării şcolii din Humuleşti etc., un basm al copilăriei trăite într-un cadru, familial şi geografic, perfect. Ca în orice basm, răul există, dar el nu are niciodată cuvântul hotărâtor, ultimul cuvânt. Contează bucuria jucăriilor – caleidoscopul, căluţii de mucava, ,,turuiecile (fluierele) de argilă, în formă de cocoşel, peşte, căluţ, albe, cu diverse ozoare colorate”, animalele de neuitat – mioara Ciula, calul Maistru, dulăul Ursică, inegalabilul Cotoman, ,,câinele din curtea noastră”, năzbâtiile vârstei – ridicarea laiţei la priveghi, aruncarea căciulilor în pâlniile instrumentelor muzicale, presărarea de piper roşu praf ,,pe bătătura horei”, poveştile – ,,…eu stăteam numai ochi şi urechi, cu gura căscată în faţa lui [a grădinarului, moş Chiprian Ciumeică, n.n.], ascultându-i vorbele de aur”, contează scrânciobul de Paşti, tranzacţiile infantile ,,cu copeici, dulciuri”, primejdiile – căderea pe geam, cartuşul explodat, spaimele vârstei – generate de nume ca Bugăneasa, Bordea, Zorilă, Caua, întâlnirea cu Abecedarul, hoinăritul fără saţ (,,în firea mea şi a tovarăşilor mei de prime aventuri convieţuiau, în bună înţelegere, geograful şi călătorul, proprietarul de drumuri, cum ziceam, căruia curiozitatea şi neastâmpărul îi erau propulsie şi bucurie”) – toate, trăite şi mai ales retrăite la o dimensiune mitică. O copilărie fabuloasă, tutelată de chipul Părinţilor ca de două stele nepieritoare, cu un tărâm, desfăşurat între Negureni şi apa Răutului (cu misterioasa sa Lutărie), pe măsura ei: ,,Privit dinspre Răut, din defileul pe care, în timpuri imemoriale îl săpase – lat, generos, acuprinzător – această apă, falnică în depărtările mileniilor – satul «meu» Negurenii are, parcă, o centură galbenă cu nuanţe pal oxidate duse spre brun. Aceasta – în partea-i de sud-est. Pe alocuri, «brâul», «chimirul» atinge impresionanta (ameţitoarea!) înălţime de 8-10 metri. În realitate, e vorba de o continuă lutărie de câteva sute de metri, de un mal brusc-abrupt de argilă, pe care îl priveam, îl admiram, îl veneram, îl escaladam – pe unde se mai putea, totuşi, ca pe o adevărată legendă!”
În structura arborescentă a cărţii, poezia pluteşte permanent în aer: ,,Liliacul înflorea precoce şi părea o pală de nor vineţiu ce obosise a tot cutreiera cerul încă destul de răcoros, coborând precaut să se încălzească în enormele, primitoarele cuibare ale curţilor ţărăneşti, la rândul lor încălzite de răsuflarea vitelor nărtoase. Serile – joc de umbre sprintene tot mai dese. Vălurează jerbele nopţii în lăsare atotcuprinzătoare, lângă ghizdurile fântânilor – pâlcuri, pâlcuri de romaniţe – umbre daurite ca o spuză lactee”. Dar suverane sunt bucuria şi melancolia, topite într-un aliaj cu multe carate: ,,…orice poate fi fragmentat de destin, însă nu şi copilăria, această permanenţă de rouă-lacrimă-bucurie-venin şi care acum, iată, dumnezeieşte, prin lumina istovită a chindiei păşeşte pe învălurarea colbului Negurenilor mei de baştină ca pe secatele ape. Păşeşte… Prin zile, luni, anotimpuri, ani…”
Între cele 60 de cărţi, versuri, proză, eseuri, publicistică, antologii, ediţii, traduceri ale lui Leo Butnaru, “Copil la ruşi. Basarabia anilor '50” este chiar Cartea, pe care puţini scriitori ajung să o scrie.

joi, 12 martie 2009

Despre "Copil la ruşi"


Răzvan VONCU


COPILĂRIA: O RECUPERARE POSTMODERNĂ

Poetul Leo Butnaru, unul dintre cei mai autorizaţi reprezentanţi ai optzecismului din Basarabia, este şi autorul câtorva cărţi de proză, dintre care cel puţin două (Îngerul şi croitoreasa, din 1998, şi Ultima călătorie a lui Ulysses, din 2006), s-au bucurat de atenţia criticii literare. Îndrăznesc să afirm că noul său volum de proză, intitulat Copil la ruşi , merită să fie comentat mult mai insistent, fiind – atât prin formulă, cât şi prin relaţiile pe care le stabileşte cu contextul literar – unul dintre cele mai surprinzătoare ale anului ce se pregăteşte să se încheie.
Nu este vorba, aşa cum am fi, poate, tentaţi să credem, de un volum de antropologie narativă, în genul cărţii În căutarea comunismului pierdut (a universitarilor Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir). Cu atât mai puţin, nu se poate vorbi de o replică la cunoscutul volum „memorialistic” Născut în URSS, al lui Vasile Ernu, cu toate că şi Leo Butnaru este născut... tot în fosta Uniune Sovietică. Ca să fiu sincer, nici măcar nu m-aş grăbi să spun că este un volum de proză confesivă: este cert că scriitorul cotrobăie prin străfundurile copilăriei sale, în special ale „copilăriei mici”, însă nu spre a(-şi) elucida întâmplări şi înţelesuri, aşa cum fac, de regulă, memorialiştii. Imboldul de a găsi un fir evolutiv, la capătul căruia copilul Lică devine scriitorul Leo Butnaru, nu este deloc evident, după cum lipseşte şi preocuparea pentru regăsirea arheologică a însemnelor mitologiei unei epoci şi a unei societăţi: cea a Moldovei de peste Prut, în perioada sovietică, atât de bine conservată în amintirile lui Vasile Ernu.
Mai mult decât toate acestea, autorului îi place să povestească. Element care îl leagă de Ion Creangă şi, în general, de marea tradiţie a povestitorilor moldoveni, de la Ion Neculce, la Mihail Sadoveanu. Filiaţia crengistă nici măcar nu este ascunsă de Leo Butnaru. Dimpotrivă: printre amintirile care revin la suprafaţă se află şi cele, bogate şi numeroase, legate de marele humuleştean, deopotrivă un reper identitar şi un model prozastic. Proza din Copil la ruşi se naşte, întâi şi-ntâi, din plăcerea de a povesti întâmplări din perioada anilor ’50-’60, petrecute într-un sat din Basarabia, pe fundalul unor încercări extrem de dure pentru românitatea rămasă în provincia pierdută, încercări cauzate, simultan, de agresiunea identitară şi de nedreptatea structurală a orânduirii socialiste.
Aminteam, la începutul acestui text, de apartenenţa lui Leo Butnaru la optzecism, până acum manifestată aproape exclusiv în poezie. Copil la ruşi ne demonstrează că adeziunea scriitorului la formulele literare ale generaţiei optzeci este una substanţială, volumul fiind original atât ca materie, cât şi ca organizare a acesteia. Dacă ar fi să simplificăm nepermis de mult discuţia, ar trebui să spunem că ne aflăm în faţa unor Amintiri din copilărie, în variantă postmodernă. Însă ar fi o simplificare care ne-ar ascunde multe dintre mizele cărţii.
Dacă vorbim de optzecism, trebuie să începem prin a remarca fragmentarismul care domină textul. Un fragmentarism structural, care guvernează nu numai poetica textului, ci şi poetica rememorării copilăriei. Amintirile lui Leo Butnaru nu se aşează, cuminte, pe o aţă, într-o curgere graduală şi ordonată, la ale cărei capete se află copilăria mică şi, respectiv, adolescenţa: exerciţiul de memorie execută o mişcare de „du-te-vino” între diferitele întâmplări, unele mai importante, altele, poate, cu o semnificaţie mai redusă. Ar fi însă o eroare să credem că hazardul este cel care guvernează actul rememorării. Acesta ascultă de starea de spirit actuală a celui care scrie, de curiozitatea lui de a peripatetiza cu sine însuşi printre ruinele propriei memorii, iar mişcarea de „du-te-vino” nu operează numai între întâmplările trecutului, ci şi între trecut şi prezent. Nu acurateţea biografică a reconstituirii întâmplărilor trecute îl preocupă pe Leo Butnaru, ci dialogul său – adesea livresc – cu ele.
Dimensiunea livrescă a cărţii nu trebuie, prin urmare, ignorată, dacă tot vorbim de postmodernism. Fireşte că, fiind în discuţie amintirile unui scriitor, prezenţa cărţilor, a cuvântului scris, în general, nu trebuie să ne mire. În cartea de faţă, totuşi, palierul livresc este mult mai subtil şi mai semnificativ. Leo Butnaru nu este interesat (ca alţi scriitori din Basarabia, de ce să nu recunoaştem) să îşi impresioneze cititorul cu precocitatea, nivelul şi întinderea lecturilor sale. Din contră, nu se ruşinează să salute funcţia enormă pe care au jucat-o în formarea sa scriitori care astăzi sunt mult mai puţin prizaţi dincoace de Prut. De pildă, pe lângă reperul Creangă, care revine adesea, cum spuneam, un nume care lasă urme, între primele lecturi literare româneşti ale copilului Lică, este George Coşbuc (editat, la Chişinău, sub numele, „moldovenizat” şi el, de Gheorghe Coşbuc). Dar rememorarea amintirilor „literare” din copilărie acordă un spaţiu mai amplu Abecedarului şi emoţiei primei întâlniri cu şcoala, cu cuvântul scris şi tipărit, cu primele exerciţii de scriere, cu primele exemple de versificaţie de care ia cunoştinţă. Rememorarea, în fragmente, a şcolarităţii este unul dintre momentele de vârf ale textului lui Leo Butnaru, care reuşeşte peformanţa de a ne face să înţelegem sentimentul complex pe care îl trăieşte copilul român la întâlnirea cu şcoala sovietică. Duplicitatea fundamentală a vieţii spirituale a românilor din Basarabia transpare dureros din rememorarea contactului cu Abecedarul în uz în anul 1955. Un Abecedar redactat de necunoscuţii (astăzi) M. Afteni şi P. Doţenco şi editat de „Şcoala sovietică”, plin de poncife ideologice, în care, cum spune Leo Butnaru, „în vreo zece rânduri [...] apare cam de şapte ori numele lui Stalin.” Căutându-l, în anii noştri, în rafturile Bibliotecii Naţionale din Chişinău, scriitorul redescoperă, în textele şi ilustraţiile cărţii, semnele ideologiei care încerca, în acelaşi timp, să şteargă conştiinţa naţională a românilor din Basarabia şi să îi îndoctrineze în spiritul ideologiei comuniste. Dar, regăsindu-şi abecedarul aproape uitat, Leo Butnaru nu poate trece peste bucuria – universală, am spune noi, dacă tot l-am pomenit pe Creangă – cu care atunci, în anii întunecaţi ai stalinismului, copilul Lică deschidea timid uşa cunoaşterii, învăţând primele litere... O bucurie care transcende epocile şi ideologiile...
E o poveste şi cu aceste litere, căci primul alfabet al lui Leo Butnaru a fost, evident, cel chirilic, impus cu forţa de autorităţile sovietice românilor din stânga Prutului. Un alfabet care, alături de alte invenţii lingvistice, intenţiona să acrediteze ideea că românii basarabeni sunt altceva decât ceea ce sunt. Totodată, însă, alfabetul chirilic este alfabetul primelor şapte cărţi pe care le-a publicat Leo Butnaru, cărţi care, definindu-i profilul literar, nu au fost relegate din biblioteca scriitorului român, revenit, după 1989, la alfabetul natural al limbii sale. Copil la ruşi nu este, cu toate acestea, volumul răfuielii patriotarde cu o istorie vitregă, cu o limbă şi o cultură (cea rusă) care nu pot fi făcute responsabile de utilizarea perfidă pe care le-a dat-o stăpânirea sovietică. Leo Butnaru nu se desparte de trecut nici râzând, nici ricanând, ci meditând. Preocupat de meandrele memoriei, de funcţia arhivistică a literaturii, nu de exploatarea clişeelor patriotice.
Nici măcar ciclul anotimpurilor nu guvernează rememorarea prin naraţiune a copilăriei. Aceasta, în ciuda relaţiei indisolubile dintre anotimpuri şi viaţa la ţară, acolo, în Negurenii Basarabiei. O Basarabie care rămâne, cumva, patriarhală, neatinsă în structura ei profundă de transformările pe care le operează socialismul, unele dintre aceste transformări (alcoolismul indus de consumul de basamac, distrugerea ocupaţiilor tradiţionale ale satului) fiind profund nocive. Spre deosebire de ceea ce se petrece în dreapta Prutului, satul basarabean este mai rezistent decât oraşul. Scepticismul funciar al ţăranului român, conservatorismul său spiritual (înţeles ca încredere într-un set de valori tradiţionale) fac ca locuitorii din Negureni să răspundă cu ostilitate noilor „valori” aduse de ocupanţi. Închiderea bisericii, de exemplu, declanşează un puseu de nemulţumire în rândurile sătenilor, care încep să vorbească deschis despre traiul Basarabiei „la români” (adică înainte de 1944) şi chiar să critice făţiş, în vorbe aspre, noul regim adus de ocupaţia sovietică.
Însă, repet, Leo Butnaru este un scritor şi un intelectual autentic. Rememorarea sa nu poate ocoli relaţiile interetnice bune care se stabilesc, în satul natal ca şi în alte sate, între localnicii români şi coloniştii aduşi de pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. După cum fluxul memoriei nu poate ocoli nici alte elemente de noutate, foarte atrăgătoare pentru lumea neştiutoare şi oarecum inocentă a satului românesc, pe care le aduce regimul sovietic în Basarabia: cinematograful sătesc (cu filmele sale de război, evident, tot sovietice), patefonul, radioul, maşinile... Prima vizită „la oraş” – la Chişinău, adică – nu este, totuşi, spectaculoasă şi nu lasă în conştiinţa copilului Lică decât amintirea unei farse copilăreşti făcute de un coleg, care pune capse pe şinele tramvaielor din capitala „republicii”...
Scriitorul este, însă, mai puţin interesat de „scriitura aventurii”, adică de consemnarea fidelă a întâmplărilor edificatoare din perioada copilăriei şi pre-adolescenţei. Leo Butnaru adoptă o conştiinţă poziţional postmodernă. Este un autor care nu vrea să ştie (textual vorbind) ce înseamnă „experienţă edificatoare” şi nu doreşte să impună exigenţe exterioare fluxului imprevizibil al memoriei, ce alimentează funcţia arhivistică a textului. Aminitirile devin ele însele livreşti, căci ceea ce consemnează textul nu este întâmplarea brută, ci umbra ei pe canavaua conştiinţei scriitorului, transformarea ei în obiect de reflecţie şi comentariu. Tocmai biografismul, care defineşte într-o măsură atât de mare proza optzecistă, este cel ce se cere invocat aici, cu observaţia că traseul din Copil la ruşi merge în sens invers faţă de cel din Zmeura de câmpie: nu dinspre existenţă înspre text, ci dinspre text înspre existenţă.
Mă opresc aici cu comentariul pe marginea acestui text meşteşugit şi, într-un anume sens, sucit. Leo Butnaru a reuşit o carte remarcabilă, care cuprinde şi amestecă alchimic, într-o reţetă foarte particulară, experienţa personală a scriitorului şi cea istorică. Tranzitul permenent între cele două creează literatura.

Contemporanul – Ideea Europeană, 2008, Nr. 12

luni, 24 noiembrie 2008

UN ECOU / CONTEMPORANUL - IDEEA EUROPEANA, 2008, Nr. 11.

Despre "Copil la ruşi"

Am început să citesc Copil la ruşi, de Leo Butnaru (Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2008) dintr-un preliminat interes documentar, fiindcă o carte despre Basarabia anilor '50, cum scrie în subtitlu, nu poate fi decât extrem de interesantă, însă, perseverând în lectura volumului, care-şi propune o rechemare aproape magică a copilăriei pe care autorul a trăit-o în mahalaua lui Papuc din Negurenii Vechi (la 35 km de Orhei), mi s-a deschis gustul unei abordări participative, fiindcă, dincolo de a fi o „retro-utopie”, aşa cum autorul o numeşte la pagina 119, cartea îi propune lectorului să se implice în universul ei, să-l folosească drept pretext pentru propria anamneză. „...îndrăznesc să cred – scrie el în finalul volumului, într-un moment când şi acesta nu mai este decât amintire – că şi prezenta [...] carte îi va ajuta pe mai mulţi oameni, din diferite generaţii şi, cum e posibil astăzi, din mai multe secole (XX, XXI) să citească în propriile lor copilării, să le invoce şi să le jure că vor face acest lucru cât mai des, întru nedespărţirea lor vreodată (ca niciodată, cât o mai fi să fie pe lume).” Mi-am zis atunci că o paralelă între copilăria autorului şi copilăria mea, petrecută la Făgăraş, la poalele munţilor, nu e chiar imposibil de făcut, fiind chiar în spiritul şi litera cărţii: Leo Butnaru s-a născut în ianuarie '49, eu cu puţin peste patru ani mai târziu, şi am fost surprins să găsesc în carte similitudini de mentalitate care ne apropie, deşi între cele două localităţi sunt aproape o mie de kilometri. Faptul e surprinzător, fiindcă ţine de o paradigmă comună a copilăriei, pe care arealul spiritual românesc a întreţinut-o indferent de zonarea geografică.
De pildă, scrie Leo Butnaru ca o „cheie” a întregului său volum rememorativ, „copilăria noastră a fost destul de glumeaţă, isteaţă, veselă, chiar când îi clănţăneau dinţii de frig şi de...lozinci!” Aşadar, cei care vor căuta cu tot dinadinsul atrocităţi ideologice în volum, forme de înregimentare politică brutală, forţată, vor fi dezamăgiţi, deşi epoca se preta la aşa ceva. Să ne reamintim: ne aflăm imediat după foamete şi după război, în plină penurie, isteria politică a lui Stalin ajunge la apogeu, culminând în omoruri nejustificate, apoi dictatorul moare în martie 1953 (prilej de doliu în URSS şi în toate statele satelite ale Moscovei), urmează Hruşciov cu Discursul secret din februarie '56, de la cel de-al 20-lea congres al partidului, şi debarcarea noului lider în octombrie 1964, pe când era în vacanţă în Abhazia. Aceasta este perioada politică pe care o trăieşte Leo Butnaru în calitate de copil, ferit de atrocităţi prin surdinizarea violentă întreţinută de către părinţi şi oamenii din sat şi de privilegiul de a trăi la marginea geografică a colosului rus, unde atrocităţile ajungeau mai greu, învelite uneori în detalii la care nu te aştepţi.
Copilul îşi aminteşte, de pildă, de foametea din anii trecuţi, a căror consecinţă era naveta de 35 de km până la Orhei, pe care unii săteni o făceau pentru un sac de pâine de secară, îşi aminteşte de interzicerea poveştilor Fraţilor Grimm – pe motiv că autorii sunt germani -, sau de psihoza surmontării economice şi politice a Statelor Unite, care sosea în sat sub forma unor înscrisuri pe capota maşinilor ornate cu Serp i Molot (secera şi ciocanul), îşi aduce aminte – nu se putea altfel – de hotărârea familiei sale de a vinde pe bucăţi una dintre cele trei case pe care le aveau, pentru a putea supravieţui, însă, în rest, copilăria sa e ludică şi relativ luminoasă, în ciuda penuriei generale în care se desfăşoară. Privind în urmă, descopăr acelaşi fenomen de protecţionism discret pe care o asigurau părinţii şi la mine: eu am prins, la Făgăraş, dictatura lui Dej până în 1965, când el moare (înmormântarea fiind, cred, prima transmisie de televiziune la care am asistat, în casa unor evrei înstăriţi care aveau aparatul) şi, mai ales, psihoza exacerbată a „partizanilor” din munţi, pentru izolarea cărora Făgăraşul se transformase într-o redută a vigilenţei şi delaţiunii. Mai era un detaliu, la fel de relevant, a cărui atrocitate nu aveam s-o conştientizez decât mai târziu, la maturitate: am crescut literalmente în umbra Cetăţii Făgăraşului, care era închisoare politică până în 1973, dar nu ştiam nimic despre ce anume se întâmpla înăuntru, deşi imi dau seama retroactiv că fusesem marcaţi de interdicţii specifice în ceea de priveşte spaţiul: cetatea era înconjurată de un superb şanţ de apă, care îngheţa iarna formând, de jur-împrejurul zidurilor, un foarte lung patinoar, îl şi foloseam până la epuizare, dar ştiam că n-avem voie să trecem de linia imaginară care proteja zidurile, fiindcă s-ar putea „trage” în noi de sus (ceea ce, acum, cred că era puţin probabil să se întâmple).
Însumând: candoarea care ne înconjura copilăria – şi pe care Leo Butnaru o reconstituie admirabil şi foarte precis în volumul său memorialistic – ne-a împiedicat să dobândim de timpuriu o conştiinţă politică, prin care n-am fi făcut decât să ne traumatizăm copilăria, transformând-o în anxietate şi spaimă. Geo-social, lucrurile se asemănau: Leo Butnaru povesteşte despre „coloniile agricole” realizate prin transplant social care s-au ridicat la marginea Negurenilor săi dragi (Chersac, Dobruşa, Lebedina), fie de către regimul ţarist, fie, mai târziu, de câtre sovietici. Locuite preponderent de ruşi şi de naţii neromâneşti, alogene, ele confereau, prin reflex, o criză identitară, rezolvată cel mai adesea prin orgoliu retractil sau ironie ofensivă. La Făgăraş, rolul „alogenilor” (în conştiinţa noastră infantilă, fiindcă nu erau câtuşi de puţin venetici, dar asta noi nu aveam de unde s-o ştim, fiindcă nimeni nu ne învăţase istoria zonei, tot aşa cum nici azi nimeni nu are interesul să instituţionalizeze şcolar istoria reală a Transilvaniei) era jucat de saşi, care trăiau relativ închis (dar pilduitor socialmente şi economic), fără să comunice cu cei din jur, recluziune care a generat spontan, la ceilalţi locuitori ai Făgăraşului, un resentiment difuz şi neputincios, grotesc decantat în orgoliul de a fi „superiori” acestor „germani care au declanşat războiul”. Leo Butnaru povesteşte, în cartea sa, că orgoliul românesc al regiunii, combinat cu presiunea pe care o exercitau „alogenii”, s-a convertit, printr-un aliaj psiho-istoric şi ideologic ciudat, într-un anticomunism congenital în sat, sincron cu ura faţă de „străinul” sovietic, ocupant, stare de spirit pe care şi copiii o resimţeau în mod difuz, fără să ştie, de fapt, de unde bate vântul.
Istoria şi prezentul – aceasta este unul dintre aspectele cele mai tulburătoare pe care le relatează Leo Butnaru – soseau în sat sub identitatea morţii: kolhozurile „ucideau” economia spontană, de supravieţuire, câte un flăcău pleca în armată şi se întorcea între patru scânduri, alţii, tot plecaţi, mureau iradiaţi în condiţii neelucidate, sau se scufundau pentru totdeauna cu câte un submarin. Altădată, erau desantate chimicale în sat, pe post de îngrăşăminte, făcând victime colaterale, fiindcă nimeni nu le explica utilizatorilor efectele lor secundare, nu o dată letale. A fost şi un moment în care a venit porunca de a se scoate troiţele de la răspântii şi din faţa caselor, cele „norocoase” fiind mutate în cimitir, pe fondul unor soluţii de expedient pe care le încearcă în disperare unii săteni, depozitându-le provizoriu în spatele ogrăzilor sau în locuri mai ferite de privirile purpurii ale intruşilor. Am reamrcat, în toate aceste relatări impresionante, şi un detaliu oarecum neaşteptat: răul prezentat de către Leo Butnaru este întotdeauna difuz, nepersonalizat. În alte texte de acest fel, răul se personalizează, ţine de câte o fizionomie anume, de câte un activist sau câte un zelos care vrea să obţină puncte, dovedindu-se din cale-afară de vigilent. În cartea lui Butnaru, răul – atât cât există – e oarecum suprapersonal, neparticularizat.
Constat, însă, că distorsionez spiritul cărţii, cad şi eu în tentaţia de a-i releva detaliile atroce, în dauna înregistrării bucuriei cu care Leo Butnaru a scris-o, ca pe o feerie retroactivă, echivalentă cu o regăsire de sine. Sub acest aspect, volumul are o lumină aparte, foarte frumoasă, accentuată şi de limba extrem de plastică, spumoasă, în care a fost scrisă cartea: autorul caută nu numai ingenuitatea imaginilor de odinioară, ci, mai ales, capacitatea de a le reconstitui prin intermediul unui limbaj de o plasticitate superbă, unde se simte mâna unui scriitor autentic. Proiecţiile sale imaginare – pe pereţii de var ai casei, pe ecranul afectiv al copilului care nu a încetat niciodată să fie – ţin de capacitatea unui poet sensibil de a crea demiurgic universuri compensative, de a li se abandona cu totul, dând frâu liber ingenuităţii dantelate care le animă. Am văzut, aici, cu bucurie – dar şi cu o implicită surprindere – că am trăit, copiii fiind în acelaşi timp, dar la o mare distanţă în spaţiu, aceleaşi mituri fabuloase, ca de pildă acela al maimuţei care stă în poarta echipei de fotbal a Braziliei, oprind în chip redutabil absolut toate mingile şutate spre plasă.
Copil la ruşi nu este un proiect personal închis, ci, aşa cum i s-ar putea spune, un proiect etern reluabil, un work in progress. Spre sfârşitul volumului, există o imagine, asupra căreia merită să medităm: doritor de lecturi, aplecat spre carte, simţind în el chemarea poetului şi a scriitorului care urmează să fie, Leo Butnaru constată că toate acestea au un singur preţ existenţial, şi anume însingurarea, izolarea de ceilalţi, recluziunea. Ca atare, volumul reprezintă şi un pariu recuperativ, echivalent cu construcţia unei totalităţi mirifice pe care, altminteri, scriitorul nu o mai poate atinge. Acesta e marele câştig intelectual şi uman al volumului: de a demonstra că şi copilăria poate fi construită, că nu putem redeveni copilul din noi decât prin intermediul unui exerciţiu voluntar de candoare. Să ne mirăm, atunci, că geniul tutelar al cărţii este Creangă?

joi, 4 septembrie 2008

UN ROMAN MEMORIALISTIC din Basarabia anilor 50-60



Leo BUTNARU. Copil la ruşi.
Editura „Ideea Europeană”, Bucureşti, 2008.

P.S. (Sau – mic epilog)

Da, anume aşa a fost /în/ copilăria noastră cea de toate zilele (...trecute)... – şi aceasta ar fi – ziceam undeva sus, în text, – sintagma, refrenul pe care l-aş fi putut pune după fiecare capitolaş dintre şase (trei şi trei) (aste)riscuri (...aste riscuri, domnii mei!), semănând, probabil, cu o, doar pe jumătate, câştigătoare piesă de domino... (Cea mare e şase-şase...) Copilăria noastră cea de toate zilele trecute (să renunţăm la paranteze; adică – să scoatem trecutul din ele), ce s-a topit difuz, cu oarecare şansă de re-întrupare imagistică, ideatică, de sentiment, în pasta deasă a negurilor inevitabile într-un spaţiu din preajma unui râu – Răutul, şi a unui altuia, care e un afluent al Lethei, la acesta ducându-ni-se, pe rând, fiecare vârstă în parte, nu toate – câte ne vor fi fost date – deodată. Aceste fluvii au apa ce oglindeşte, ralenti, procesul cum se dispare, cum se aneantizeză omul pe un anumit parcurs de ani, viaţă şi amintiri...
Dar se spune că, într-un mod anume, omul se poate împotrivi deplinei sale neantizări. Cel puţin, pe o anume postată cronospaţială. Unii – pe una mai scurtă, alţii – până la deplina dispariţie a vieţii de pe planeta Pământ. Dar, posibil, şi după aceea, dacă cineva dintre pământeni se va refugia în alte spaţii, în alte teritorii cosmice, prielnice (a)ducerii mai departe a vieţii concepute de (şi pe) Terra. (Uite că planeta noastră are componente bi-parientale: tată – Pământ, mamă – Terra). Însă, până atunci – dezastruosul sau, totuşi, fericitul deznodământ general – omul mai crede că se poate împotrivi Lethei şi afluenţilor ei de uitare. Prin scris – reiau, repet şi eu sintagma-loc-comun, acum, când simt şi văd aceste cuvinte scriindu-se. Pornind de aici, omul îşi mai spune că, bineînţeles, avea dreptate Genette susţinând că o operă literară, inclusiv una de memorialistică, ar fi un instrument pe care autorul i-l oferă cititorului pentru a-l ajuta pe acesta să citească în sine. Prin urmare, îndrăznesc să cred că şi prezenta (sus-)carte îi va ajuta pe mai mulţi oameni, din diferite generaţii şi, cum e posibil astăzi, din mai multe secole (XX, XXI) să citească în propriile lor copilării, să le invoce şi să le jure că vor face acest lucru cât mai des, întru nedespărţirea lor vreodată (ca nicodată, cât o mai fi să fie pe lume). Citindu-ne copilăria, drept valorizare a expresiei sinelui şi despre sine, drept autenticitate afină cu particularitatea întru personalizare (odată cu creşterea şi, hai să zicem, oarecare înţelepţire a ta) şi diferenţe specifice, care te fac recognoscibil printe sutele, miile, milioanele de alţi copii. Citirea de sine drept captivant-înduioşătoare confruntare – întru verificare – cu propria ta interior(in)timitate, structură-funcţionare a memoriei ca suflu divin şi mecanică sacro-cosmico-tainică. Este norocul şi modalitatea de a re-ajunge la tine şi la lume, în anumite faze ale acesteia şi ale tale, ca parte componentă a ei.
În tot ceea ce ne-a oferit (şi ne mai oferă/referă, prin rememorare) copilăria – fascinantă şi inventivă –, eu unul cred că, în modu-i de a fi, dânsa avu şi ceva din anticiparea... Internetului (!), despre care se spune că potenţează „reveria de a comunica absolut fară limite, până la transformarea ei într-un real accesibil în mod rapid si nedistorsionat. Eliminand graniţele fizice, corporale, ale contactului, transgresand limitele de timp si spaţiu, ei (Internetul şi... copiii – n.m) ajung, dupa cum spunea odinioara Marshall McLuhan, să transforme lumea într-un „sat planetar” (...NEGURENI, spre exemplu... – l.b.) – ca să mă refer, în parafrază, la unele din citatele la îndemână, aflate, cu mici variaţiuni stilistice, la mai mulţi autori (de pretutindeni).În acest efort de rechemare cu drag şi nostalgie vom vedea că din conştiinţa noastră, a fiecăruia în parte, prind a dispărea anumite pete oarbe şi o tot mai mare parte a memoriei de demult îşi... recapătă văzul, îşi recapătă conştiinţa de sine, adică – ştirea, informaţia despre ce şi cum am fost, am devenit. În aşa mod re-capeţi, re-cultivi o tot mai cuprinzătoare suprafaţă de proiecţie (şi protecţie!) a dintâielor tale experienţe de viaţă (adică, de... tot şi de toate felurile şi în toate modurile); o tot mai amplă suprafaţă de proiectare a ta în sineşi (tineţi), cel neîntinat, încă, pruncul-copilul-preadolescentul.
(p. 233-235)