duminică, 11 februarie 2018

DIN REVISTA RAMURI 1/ 2018



Lozul

Să cunoști un dincolo (există o infinitudine de dincolo; un dincolo... sferic în vectorii săi) de lume, ceea ce-i înconjoară în volute de necuprins înconjurul și înlăuntrul acesteia ca o perpetuă necurmată mânare de spațiu și amânare de conținut, ca un amin (apropo, nu vi se pare că noțiunea amin e compusă, totuși, din prea puține litere?) în lipsa luării aminte, unde nu are ce trăi, cu atât mai mult nici nu are ce muri, ce ataca și ce birui, unde nu-ți spune nimeni să renunți, pentru că nu se știe la ce ar trebuie renunțat – oricum, veșnicia nu se referă la absolut nimic, inclusiv la absolut, fiind, deopotrivă, cel mai devastator grad de dispreț a toate posibile și imposibile; disprețul ca prețul stigmatului nimicului nimănui, când totul pare doar cavitatea unui nemărginit ochi de cenușă, în care absența se spionează pe sine – nu care cumva să devină evadare din cenușă, redevenind prezență, posibil chiar splendoare, pogorământul și pogromul acesteia pe pământ, ca o ninsoare devastatoare ce închide toate căile spre alte sensuri, alte subiecte, alte zăbave din  poimâine-le definitivei zăvorâri de conștiință umană sau humanoidă, cândva copleșitoare prin cuvinte, peste oseminte, morminte, cu cruci sau stele de fier în multiple (cinci sau șase) colțuri peste ele, ce prevesteau, totuși, un sfârșit și nu nemurire invocată în psalmii demențial de frumoși, de neadevărați, totul fiind stăpânit de cu totul alte taine decât cele predicate (și subiecte) de bietul om în sutană, când lumina lină a unui amurg violet devenea orbirea unui amurg violent ce făcea totul nimic altceva decât infinită bibliotecă din Alexandria haosului-haiosului cu urnele sale pline cu scrum, din care câte o arătare încearcă să scoată lozul câștigător.
Cine știe?... poate – chiar izbutește, precum s-a mai și întâmplat, spun legendele și ticluitorii de memorii...

De-ați ști…

Unii membri și unele membre ale uniunii scriitorilor de pe la noi s-au împrăștiat prin lume, căutându-și rost mai bun, mai suportabil ce le-ar da un ban mai de Doamne-ajută, angajate servitoare, angajați buni la toate, îngrijind bătrâni, pe unii întâmplându-se să-i conducă la cimitire în Roma, Madrid, Mona Lisa(bona) sau Veneția – aceasta ea însăși având nevoie de îngrijire ca o adâncă bătrână în adânca lagună…
Au grijă de bătrâni, îi însoțesc, sprijinitor, la plimbare, spală rufăria țărilor mai breze, deretică, scot gunoaiele din case, printre atare munci scriind vreo cărțulie, după atare intermezzo cu muze din legende revenind la îngrijirea vârstei a treia, poate că chiar vârstei a patra, spălând, măturând, salahorind la scosul gunoaielor din case, posibil unii dintre ei amintindu-și de Ahmatova care scrisese: De-ați ști din ce gunoaie se naște poezia…


Paradoxal

Secolul XX va fi religios sau nu va fi deloc… – ce ne mai facem cu o sentință care nu a întrunit nici pic de adevăr?...
Uneori, e bine să respecți și o astfel de regulă a jocului: pur și simplu să nu intri în joc, nici să te bazezi prea mult pe sentințele altora, deopotrivă pe ale tale, pentru că nu totdeauna poziția cheie coincide cu poziția lacăt, sau cu poziția Sesam – în cadența-decadența și căderea frunzelor sau a imperiilor autumnale otomane sau antiotomane; altfel spus – cam totul se termină în coadă de pește... –, scriu simplu, fără aldine îndrăgostite de lumina lămpii lui Aladin – lumina e un tic al timpurilor și statelor noastre, deoarece, după cum se desfășoară evenimentele, nu este exclus ca cei cu hidro-termo-centralele sau cu stațiile atomice închise pe un cap să pretindă să ne plătim până și lumina ochilor în lumea aceasta ce dă impresia că s-a lăsat în voia sorții sau – și mai grav – la voia întâmplării, din toate astea creându-se impresia că parlamentele și guvernele țărilor fac trotuarul…

Înălțime insuficientă

Bătrânul cărturar încă nu e răpus definitiv, mai fiind în stare să urce pe scară până la raftul de sus al bibliotecii… Odată, însă, va urca acolo cu gândul
se
arunce
în
hău,
să își ia zilele, dar neamânat își va da seama că înălțimea e prea mică, ne-fatală, chiar și după atâta noian de cărți citite…

Testamentele 

Când cam nesăbuitul poet Haine se pripi să anunțe că – auziți?! – clopotele bat pentru un Dumnezeu pe moarte, probabil că s-au găsit notari curajoși, sau doar curioși, care se gândiră că tocmai ei – la singular – vor fi chemați să întocmească Testamentul Atoatecreatorului, să-l autentifice...
În continuare rămânând neautentificate doar Testamentul Vechi și Testamentul Nou…

Dura lex, dura poesis

Măria Sa Poezia are de toate, ca viața însăși. Inclusiv – moarte. Inclusiv – înjurătură pe post de călău. Așa ceva. Pentru că uneori Măria Sa e dură, dând de-a dura posibile adagii, cocoloși de oarece filosofie împinși – rotit – ca bilele  de gândacii de bălegar, unele maxime posibile, chiar memorabile, precum cele despre faptul că de la firul – până la ștreangul Ariadnei nu e decât un nod sau că, odată ce somnul rațiunii plodește monștri, somnul sufletului prăsește jertfe ce ridică steaguri albe, înaintea acestor monștri...
Pentru că Poezia [căreia până și în dada i s-au adresat lauda(da)ții] nu se naște și nu se cunoaște doar în grădina Edenului, fiindcă una e ca roza să aibă spini și cu totul alta e ca roza să crească printre spini – uite, aceasta mi se pare aluzia ideală la starea Poeziei care, precum viața, – are de toate, inclusiv moarte, dar (nu uitați) înainte de toate – perpetuitate între tentația ultimelor consecințe și niciodată cruzimea ultimelor decepții în dihotomia diferenței dintre voia întâmplării
și întâmplarea voii…

Cam asta reiese

Sentințele descresc de la Infinitul ce nu vrea, sau nu poate să coincidă cu sine (de asemenea – Veșnicia), până la matrioșka efemeră, paradoxală, insignifiantă, dar care, din cauza claustrofobiei de sine, nu are unde se ascunde decât chiar în sine, din toate, în Infinit, Veșnicie, fabuloasa,  efemera păpușă ticsită cu păpuși cam asta pilduiește: Conținutul conținutului e de fapt
Deșertăciunea deșertăciunilor… – totul fiind atât de dramatic, ca în poemul (sau... cocoașa?...) lui Quasimodo despre aspra pedeapsă a nașterii și bietul lucru căzut – omul, pe care îl culege pământul în Universul acesta care, se pare, reînvie totuși mereu, fără să fi murit vreodată sau, poate, – să ascultăm și cealaltă parte: moare totul, fără să se fi născut cândva, estimp din strană auzindu-se prelung-cântat: ...căci viața omului nu este altceva decât umbră și vis…

Manon & Cleopatra

Ce femeie! Dacă lui Columb i s-ar fi propus să aleagă între descoperirea Indoamericii și descoperirea acestei fatale femei, sigur că navigatorul rămânea în Europa!, sfătuindu-l pe rivalul său, cavalerul Des Grieux, dar în special pe Géronte, bătrânul aristocrat (îndrăgostit-lulea și chiar fumător de pipă) că – asta e – trebuie să se împace cu gândul că sentimentele îi vor fi mereu neîmpăcate, exact în spiritul autorului Prévost-abate ce o tot abate pe Manon de la calea cea dreaptă, de la fidelitate, spre amorul-omorul ca o fatalitate – ea, într-un fel asemănătoare reginei Cleopatra care, în atare subiecte tari, nu a fost chiar o efemeridă, însă oferind și motive pentru a putea fi numită coleopter(ă) a puterii efemere sau, poate, cleopanteră ce moare de la dorita mușcătură a șarpelui veninos – draga de ea, CleoPatria dragostei care, presupun, ar fi priceput ce și cum este cu această duplicitară ironie du(b)ioasă… – CleoPatria care, până astăzi, mai scoate din balamale pe bărbații geloși și egoiști ce cred – naivii! – că soțiile, iubitele lor mai bine și-ar fi trădat patria, decât pe ei.

Extra-tablelor legilor

De regulă, filosofia moare precum se și naște – în împrejurări tulburi, undeva în propriile sale împrejurimi vaste nu totdeauna faste precum înțeleg unii din ce grăit-a Zarathustra, mai ales în post-istoria decretată de la sine de ne-regele Fukuyama. Sincer vorbind, mie unuia atare împrejurări îmi dau senzația de nămolos și parcă acolo în adânc în loc de Atlantida deja întrevăd ruinarea raiului ce extinde teritoriul iadului, în timp ce ruinarea iadului consolidează iadul ca legitate-unicat de unică folosință pusă undeva la P.S.-ul Legilor lui Murphy… – pardon: ale lui Morfeu & Hypnos & Thanatos…
Și parcă ar fi oarecum și frumos în ruinarea raiului ce extinde teritoriul iadului, în vreme ce ruinarea iadului consolidează iadul – din cauza irizării flăcărilor, peste infern curcubeiele se încropesc mai des… Ca absurditatea în exces.


Suspin

După atâtea isprăvi în budoare, Casanova ar fi putut purta pijama cu epoleți, gândește precautul contemporan al nostru, văzând parcă aievea cum, în ușoara retorică a trupurilor clătinătoare, vin chipuri de amante-n pas agale, ca niște amintiri semi-legale/ semi-ilegale, însă dulci năluci (poți spune: pe sponci), precum cometele de câteva – clipe ale șampaniei ce descătușează siajul aerian al spumei, și bătrânul curtezan suspină aproape convingător: Ah, iubirile mele întâmplătoare, ceea ce mi-a fost cândva atât de aproape de trup n-aș putea spune că – azi – mi-ar părea foarte-ndepărtat de suflet…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu