UN POET - FOARTE BUN! - DIN SIBERIA DE ACUM UN SECOL

Traducere de Leo BUTNARU

CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI

I

Fruntea ta – lasă-mă să o înfăș ca o bandă frontală!

Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.

Te voi strânge ca un pieptar cusut meșteșugit cu mărgele albe, sinilii și negre;

Mă voi lipi de tine ca un șorț din crepdeșin chinezesc înflorat;

Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ți-l încingem;

La șorțul tău să fiu de brelocuri zângănitoare,

când tu atingi grăbită pânza iurtei,

îndepărtându-te cu pași ușori și repezi, –

Fă-mă breloc zângănitor la șorțul tău!

II

Ție – celei cu frumoasele icre ale picioarelor! – îți doresc coapsele,

Cum aș mai zbura întru-ntâmpinarea ta

Și cu acest braț încordat să te cuprind și să te sărut, să te tot sărut…

Te-aș înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,

Ca o plasă cu clopoței de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –

Te-aș înconjura cu dragostea și fericirea.

(1921)

NEOLITIC

(epoca pietrei șlefuite)

Les Hommes de cette èpoque sont des dolichocèpales…

       Ch. Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.

Din nou cleștele disperării

Îmi strivește tâmplele.

Nu văd dimineața înflăcăratelor sultănele

Și nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.

Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,

Rămâne fidel zăvorul ruginit.

Viețile în neolitic sunt triste

În triunghiul nasului turtit.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos

Și, înclinându-mă, sărut în negre ovale

Un chip lat și fălcos.

Să uităm sulițele de piatră

Și fumul focurilor de rugă ce înălțați.

Noaptea, în peșteri, încântate gemete de muieri

Și plânsetul copiilor speriați.

Acum holbați orbitele coșmarești,

Căscând gurile știrbe, jimbate,

Însă nopțile, știu, voi visați

Bucăți de nefrit, însângerate.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu vă sunt ultimul semănat.

Dimineața avară, în pirostii, din munți

Adună opalul mort, împrăștiat.

(1921)

*       *       *

Când se revarsă zorii

și zarea

precum prima iubire

inundă cu solemnul potop de lumină

apusul neliniștit;

când vrăbiile trezite din somn

presimțind dezghețul de februarie

se sfătuiesc între ele despre una, alta, –

(posibil, despre cuiburi și ouăle pe care le vor depune-n ele);

Când, asemănătoare vulpilor urmărite,

rotocoalele de fum roșcat ale hornurilor înalbăstrite

se dispersează în cer

lăsând umbre-nguste peste acoperișuri înflăcărate;

când mânjii noateni

mânați la adăpat

nechează

cabrându-se sforăitor

arcuindu-și cu mândrețe gâturile

și ridicându-și cozile tușinate, –

când se-nstăpânește dimineața

mie îmi vine să plâng și să-i mulțumesc cuiva

(oare nu acestor munți, smeriți străjeri ai eternității,

sau păienjenișului din ungherele bibliotecii mele?)

pentru că eu sunt viu

pentru că primăvara aceasta e timpurie,

pentru că fânul ne va ajunge până la ierburile din mai,

pentru că albinele au iernat în bună stare,

pentru că, iată, curând e martie și trebuie să ne pregătim

de scoaterea stupilor, aranjarea prisăcii.

(1922)

*       *       *

Pe harta veche, preocupat,

Îmi trec degetul arătător.

Chiar în acest martie îmbietor

Tu nu vei pleca de acasă?

Să uiți totul, legăturile cu străinii, –

Să semnezi și să te strămuți la nord.

Tu vei sta sus, pe punte,

Înfruntând vântul tăios.

Iar acolo, la Anadîr,

Vei fi considerat amerikan man –

Dragoman pentru Siberia,

Cercetătorul muierilor ciucci.

Iar dincolo – Canada, metropole,

Cultură, ladies și capstan.

Iar tu în chipiul tras pe ochi

Arăți a bogătan palid la față.

Ajunge! Beatrice și suratele ei – peste bord!

Zife as Love is sweet.

Mocasini, cațaveica de blană, breeching,

Și cartea despre ciucci a lui Nordqvist.

(1922)

*       *       *

Pe cerul cenușiu al sticlei

Lăstunu-n zbor țipă pătrunzător

Ne-nduplecat și lugubru

Tânjirea-ncordează arcul.

Cuprins de spaimă, înțepenind,

Eu aștept pașii tăi.

Însă opaițul e stins

Și ițe de-ntuneric se ițesc

Și se țes tot mai des.

(1922)

*       *       *

„Succes absolut. – Amerikan Kinema!

Inegalabilul Charli Chaplin!”

Iar astăzi cerul e senin,

Pe trotuare e cald de la pereții caselor.

Pe zi ce trece e tot mai primăvăratec

Soarele și gânguritul copiilor.

Înduioșător susur de vioară

Argintiul picurat din streșini.

Ce bine e! Pe asfalt tot mai vesel

Îmi bat și-mi număr pașii.

Cerșetorul… Îmi permiteți

Să vă fiu de ghid?

Iar seara la Kinema

Sau la japonezi în cafenea –

La tine, gălbioara mea zână,

Ce miroși a portocale.

Ce minunat e acest februarie!

Însă unora le e totuna –

Vreo slută cu fața palidă

Sau gheișă-n galben chimono?

(1922)

ÎN CEAINĂRIE

I

– „În grădina mea înfloresc azaleele

Și colindă flamingo sinilii”…

– Mie seara-mi pare prea scurtă…

Ce mai lucesc în noapte ochii tăi!

Nu trebuie să cânți răscolitor din koto¹,

Eu voi săruta aceste degețele

Și netede picioare, și acest coc –

Încordat și nesupus lujer de tuia.

Nu aprinde flacăra-n felinare și

Cu mâna-ți fierbinte nu da la o parte paravanul…

Ce bine e!

Bâzâie gâzele prinse în plasă.

II

Pe rogojină, pentru mine micuța maiko²

Dansează radioasă și desculță

În revărsările argintii de shamisen³.

Iat-o că ridică, largi și prelungi,

Înfloratele mâneci de mătase,

Până la călcâiele roze desfăcând evantaiul amplu…

Și tot mai iute, ca o petală de vișin,

Luată de învârtejirile de-aprilie,

Maiko se-nvârte pe galbena rogojină de orez.

III

Dinspre golf a prins să adie briza crăpatului de zori.

Prin indolenta ceață sinilie

Albesc pânzele bărcilor de pază.

La balcoane s-au stins micile felinare,

Ruptă e struna shamisenului.

Iar micuța maiko cu mânuțele-i subțiri,

Acoperită cu veșmântu-i sfâșiat,

Ca un fluturaș dormind pe-o crizantemă –

Stă nemișcată pe saltea.

(1922)

________________

1. Koto – instrument nipon cu coarde, asemănător cu harpa. 

2. Maiko – ad litteram „fată dansatoare”; numele dat ucenicelor gheișe din Kyoto și Osaka. La Tokio se numesc hangyoku („jumătate de piatră prețioasă”) sau oshaku.

3. Shamisen – instrument popular japonez, având atașată cutiei de rezonanță o tijă lungă și subțire pe care sunt întinse cele trei corzi.

*     *     *

Slăbind, ziua căzu și, iată,

Mugind își linge rănile.

Marcată de căruntețea ta,

Pământule, plăcută e răcoarea.

Iar mie, celui lipit de caldarâmul

Înrăitelor ulițe prelungi,

O, noapte, roua ta picure rar

Peste fața mea fălcoasă.

(1922)