sâmbătă, 30 septembrie 2017

DE ZIUA MONDIALĂ A TRADUCĂTORULUI - UN INTERVIU



Leo BUTNARU

LEGEA SCRÂNCIOBULUI ȘI GRĂDINA POEȚILOR

– Stimate domnule Leo Butnaru, la Ed. „Ivan Krasko” a Comunității Slovacilor din România v-au apărut două traduceri de excepție. E vorba de volumul lui Velimir Hlebnikov „Ka” și de „Chipul-vânt” al lui Ghennadi Ayghi. Doi poeți ruși extrem de dificili de transpus într-o altă limbă. Ce v-a apropiat de ei și cum de ați ales să publicați aceste cărți la editura revistei „Oglinzi paralele”, condusă de excelentul poet Ondrej Ștefanco?
            – Cine citește sau recitește poezia, proza și eseistica lui Velimir Hlebnikov rămâne surprins de contemporaneitatea lor (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, și de valabilitatea lor axiologică incontestabilă. Este creația care, parcă, nu a fost supusă patinei (brumei!) timpului. Plus motricitatea, dinamismul – să zic așa – respectivei arte literare ce acționează ca impulsuri generativ-înnoitoare, care îl poate stimula pe artistul timpurilor noastre, sugerându-i noi deschideri de orizonturi ideatice și stilistice pentru propria sa operă. Eu unul sunt sigur că și prin scrisul lui Hlebnikov post-avangardismul (termen ce mi se pare mai adecvat, mai plauzibil decât postmodernismul) este sau devine partea structurală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până să apără inerente modificări de paradigmă, canon ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Iar Ghennadi Ayghi este unul din poeții contemporani valoroși care a înțeles acest lucru, angajându-se cu seriozitate și competență în reactualizarea teoretică, mediatică a fenomenologiei avangardei de la începutul secolului trecut, scriind cu pasiune despre Hlebnikov, Krucionîh, Burliuk, Gnedov, Guro, Kamenski etc., precum se poate vedea și din eseurile inserate în volumul său „Mai pur decât sensul”, apărut în traducerea mea la aceeași generoasă editură vârfuită de prietenul Ondrej Ștefanco. De ce la „Oglinzi paralele”, de ce la slovacii din România?... Cercetătorii literari au constatat că, în perioada interbelică, Slovacia a fost unul din tărâmurile culturale în care avangarda, cu multiplele ei branșamente, se afla în elementul ei. Eu unul am simțit o ereditate estetică, literară, culturală și în felul de a fi, de a crea și de a construi (instituții, reviste, edituri...) a poetului și prietenului Ondrej Ștefanco care s-a arătat înțelegător și interesat de ofertele pe care i le-am înfățișat, soldate, deja, cu publicarea a patru cărți în colecția „Punți” a Editurii „Ivan Krasko”. De altfel, în limba slovacă Hlebnikov și Ayghi apăruseră cu ani în urmă, astfel că generosul nostru editor era în temă și nu avu... teamă...
            – Nu credeți că „patina timpului” are și ea un rol în, hai sa-i spunem, sedimentarea operei unui autor? Până și aurul are nevoie de puțină „cocleală” antică pentru a trezi interesul contemporanilor. În privința operei lui Hlebnikov, această patină a existat dintotdeauna. Avangardismul său e trecut printr-o baie istorico-filosofică îmbibată cu mulți acizi corozivi. Autorul lui „Ka” ne este permanent contemporan tocmai pentru că a exploatat cum se cuvine antichitatea, întorcând-o „și pe față, și pe dos”?
            – Sub aspectul corelării operei lui Velimir Hlebnickov cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreația (mitotvorcestvo), cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în general (pentru că el crea în conformitate cu o conștientizare „einsteiniană” a Timpului și sub „stindardul” pe care „străluminează spațiul lobacevskian”), trebuie menționat că această operă conține elemente active și decantate (deja!) care reprezintă valori perene. Hlebnikov este actual și din considerentul  că opera sa parcă ar fi trecut de... ea însăși, la timpul plăsmuirii conținând și premoniția viitoarelor metamorfoze ale poeziei ruse, în special cea a autorilor care au constituit așa-numita a doua avangardă și care, acolo, în underground, au restabilit punțile dintre novatoarea literatură a începutului de secol XX și contemporaneitatea artistică, punți distruse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste pentru care cultura însemna, întâi de toate, un draconic sistem de interdicții. Adică, draconicului i se contrapunea diacronicul, ca abordare evolutivă, istorică a fenomenologiei estetice. În lit-subsolul (anti)sovietic, Hlebnikov era unul din cei mai populari autori, la creația căruia au făcut școală mulți dintre poeții Rusiei contemporane. În spiritul operei velimiriene, ei au tins spre multitudinea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creația ce poate merge de la antic, tradițional, clasicist, până la limbajul transrațional/ transmintal sau paradoxul zen. Și grație lui Hlebnikov s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conștiință artistică – cea a postmodernismului rus.
            – Ce scriitor român ar putea fi comparat cu Hlebnikov? Are corespondent autorul lui „Ka” în limba română?

– Hlebnikov nu are asemănare nici chiar la el acasă, rămânând inconfundabil în întreg contextul literar. Dar (...din dar se face... avangardă!), firește, în anumite puncte sau constante mai mult sau mai puțin comune avangardei de pe continentul nostru unii din scriitorii români au avut, implicit, tangențe și cu futurismul rus, inclusiv cu unele aspecte (poate că nu cele mai relevante) ale creației lui Hlebnikov. Mă gândesc la protagoniștii grupurilor de la „Contimporanul”, „unu”, „Integral”... La G. Bogza, I. Vinea sau la promotorii ideilor „integraliste” ale avangardei paneuropene – I. Călugăru, I. Voronca. Poate că și B. Fundoianu. Însă foarte... parțial, doar pe... fundal. Poate că – și mai înainte – Tzara. Dar, să subliniem, afinitățile ar fi destul de vagi. Să nu uităm că Hlebnikov a fost printre cei care a polemizat cu avangardismul gen Marinetti, chiar propunând un termen autohton pentru futurismul rus: budetlenstvo... E cazul să mai amintim că, în acea epocă, „atingerea” românească, pe viu, cu avangarda rusă se manifestă nu în... manifeste, ci în destinul unuia dintre colegii lui Hlebnikov. Este vorba de Nikolai D. Burliuk care, la 15 iulie 1917, este trimis pe frontul român. În noiembrie își aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoșani. În ianuarie 1918, după ce la stația Socola este dezarmată unitatea militară din care făcea parte, Burliuk se angajează funcționar la Direcția agricolă din Chișinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului agriculturii al Republicii Democrate Moldovenești. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeții din acele  timpuri de „rupere de lumi”, este prins undeva lângă Herson, judecat de bolșevici și executat la 27 decembrie 1920. Avea 31 de ani…

 – Despre Hlebnikov s-a afirmat că ar fi fost cel mai important poet rus al secolului XX. În ciuda firii sale introvertite și a numeroaselor ciudățenii, el a stârnit respectul aproape unanim al poeților din epoca sa și a celor care i-au urmat, precum ar fi Maiakovski, Mandelștam, Ahmatova, Țvetaeva, Brodski și terminând cu Ayghi. Mandelștam avea pentru autorul lui „Ka”  un adevărat cult, Maiakovski așijderea. Doi poeți cu temperamente diferite l-au perceput la modul ideal. Cum explicați fenomenul receptării lui Hlebnikov? Prin ce s-a impus el? Cum de a reușit, fiind un temperament destul de dificil, să nu trezească suspiciunea și invidia contemporanilor?
            – Aleksei Krucionîh își amintește că, între anii 1912–1914, Vladimir Maiakovski, Vasili Kamenski și David Burliuk nu o dată au declarat, inclusiv în scris, că Velimir Hlebnikov „este un geniu, magistrul nostru”, precum, de pildă, în prima variantă a proclamației „O palmă dată gustului public”. Budetlenii (futuriștii) îl considerau un protagonist incontestabil, chiar dacă, la începuturile lor, ei alcătuiau un cerc unit, în care nu se prea obișnuia a se face diferențe ierarhice. Dar Hlebnikov se impunea prin libertatea și independența sa în creația literară, dar și în cercetările de estetică, lingvistică. Sigur că impresionau amploarea și diversitatea preocupărilor „extraliterare” pe care le aducea în câmpul literaturii – cele ce țin de matematică, istorie, filosofia antică și modernă, mit și cuvânt, acesta probat în fascinantul context al verbocreației (slovotvorcestvo). În sinteze originale, îndrăznețe, el ajunge, parcă, la supracontextualizări, mereu generatoare de sugestii și ideații imprevizibile. În opera sa, inovația, modernitatea concurează eficace tradiția. Hlebnikov este autorul care necesită a fi mereu (și... altfel!) recitit. Iar interpretarea unei sau altei lucrări este imposibilă fără a se ține cont de întregul context al creației și preocupărilor sale transgresive, în raport cu literatura propriu-zisă. Textele hlebnikoviene oferă mereu surprize ale semanticii de o imprevizibilă și extrem de variată funcționalitate generativă. Sunt captivante tezele și ipotezele poetului și teoreticianului ce merge spre origini „în linia” mai vechii convingeri că poezia ar fi „limba maternă a speciei umane”, precum și căutările legii unice, care determină ordinea lumii, cosmosului – așa-numita „lege a scrânciobului”, adică a alternanței stărilor contradictorii, și tentativele sale de a descrie mișcarea timpului (istoriei), dovedite prin calcule matematice etc. (Legea scrânciobului cere,/ Nu a cerului,/ Să ai încălțări ba mari, ba strâmte./ Uneori noaptea, alteori ziua, te-arăți îngăduitor,/ În timp ce stăpânirea pământului i-i menită/ Ba omului,/ Ba rinocerului.) Concepția generală despre univers este alcătuită din diverse derivații ideatice, care includ mai mult sau mai puțin organic filosofia limbii, filosofia istoriei, filosofia mitului și a futurologiei. În viziunea sa, sub aspect ontologic, modelul universului este înțeles ca „o carte unică”, ce presupune o infinită variațiune de texte, proiecte, care se adună într-un tot întreg cultural asemeni paginilor ce nu au totuși locuri stabilite, fixate într-o ierarhie structurală. Oare aici nu sunt anticipate teoriile intertextualității postmoderne? În genere, preocupările neolingvistice (limbajul transrațional, verbocreația, neomitologia ca discurs) ale lui Hlebnikov „întrețin” o comunicare „la zi” cu discursurile  contemporaneității noastre, dialog în care „ambele părți” și ambele... timpuri înțeleg și tratează lumea ca pe o realitate (și poate – de ce nu? – irealitate) textuală...
            – „Legea scrânciobului cere, nu a cerului, – spune poetul, referindu-se, probabil, la sensul istoriei, – să ai încălțări ba mari, ba strâmte.” Încălțările lui Hlebnikov sunt mari. Prea mari pentru vremurile pe care le-a trăit, când pământul era „sub stăpânirea rinocerilor”.  Cum a fost posibil ca în epoca terorii bolșevice să apară poeți ca Hlebnikov, Mandelștam, Pasternak, Ahmatova, dar și un Esenin sau Maiakovski, mult mai accesibili cititorului român?
            – De fapt, odată cu generalizarea pandemiei represive (dacă, astăzi, tot vorbim, de diverse pandemii...), spre mijlocul-sfârșitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii avangardei, și nu numai, chiar unii din cei care înclinaseră mult spre stânga, începuseră a se împuțina, unii sinucigându-se (sau fiind... sinuciși; oricum, atare supoziții persistă în ce privește tragicul sfârșit al lui Esenin sau Maiakovski).  Unii emigrează  – D. Burliuk, R. Jakobson. Alții au fost lichidați de NKVD sau au murit în GULAG – N. D. Burliuk, B. Livșiț, A. Vvedenski, O. Mandelștam, I. Terentev, S. Tretiakov... Iar A. Krucionîh supraviețuiește doar din „norocosul” motiv că era considerat un... ieșit din joc, căzut în abjecția societății bolșevice, chiar atins de o demență latentă, se presupunea... Așadar, se poate susține că în „epoca rinocerilor” poeții autentici pur și simplu au dispărut, fiind lichidați fizicește sau anihilați spiritualicește. (Să ne mai amintim că alți reprezentanți ai avangardei, precum E. Guro, Bojidar (Bogdan Gordeev), V. Hlebnikov se stinseseră din viață în, respectiv, 1913, 1914 și 1922...) Astfel că, odată cu stalinismul, în modernitatea literară rusă se înstăpânea „golul istoric” de care spune un vers bacovian...
 – Din păcate, în România, numele lui Hlebnikov e puțin cunoscut. Față de popularitatea lui Esenin, cota receptării lui e foarte mică. La Esenin atrag, deopotrivă, biografia și poezia. Nici biografia lui Hlebnikov nu e lipsita de spectaculos. Ca sa nu mai vorbim de poezie, și totuși...
            – Ei bine, este vorba de poeți distincți, care se adresează și unor contingente de cititori de o sensibilitate, dar și de o pregătire literar-estetică deosebite. Poate că nu divergente, însă deosebite totuși. Esenin este poetul celor mulți, Hlebnikov – al celor ce s-ar asemăna elevaților ce merg la concertele de muzică simfonică. Aceștia, precum se știe, nu sunt foarte numeroși, însă impun respect până și lumii ce nu pricepe mare lucru din muzica lui Beethoven sau Ceaikovski, Mahler sau Enescu, să zicem. Înșiși cei doi poeți își dădeau seama că se află pe diferite versante (de altfel, ambele înalte) ale poeziei, între ei iscându-se și discuții, fie sub aspect teoretic sau, pur și simplu, enunțiativ prozodic. Astfel, în 1920, Hlebnikov scrie: „Moscova e haraba/ Cu două imago-n ea./ Golgota/ Lui Mariengof sau altceva./ Al duminicii senin/ Datorat, zic, lui Esenin./ Urbea toată/ E spintecată./ Doamne, hai, naște odată/ În blană de vulpe, caldă”, – în text termenul imago fiind folosit în sensul ironic de „imagiști”, precum se declarau a fi Esenin, Mariengof, Șerșnevici, Ivnev și alții care, într-o dedicație „jucăușă”, îl jigniseră pe Hlebnikov când el se afla într-o stare existențială critică. Aceasta însă nu înseamnă că unii imagiști nu aveau puncte de tangență cu futuriștii, astfel că în creația lui A. Mariengof, spre exemplu, depistăm  mostre poetice sui generis în spiritul nestăvilitului curent de înnoire a artei începutului de secol XX, nici astăzi trecute în pasivul istoriei literare, adică – unele din ele fiind valabile peste timpuri. Cu alte cuvinte, între simbolism, imagism și futurism existau vase comunicante. Un cititor avizat nu numai cunoaște acest lucru, ci chiar „îl simte”, încât cel care prețuiește creația lui Hlebnikov nu poate să n-o înțeleagă și pe cea a lui Esenin. E greu de spus însă dacă fanii lui Esenin pot înțelege și aprecia la justă valoare opera de pionierat a lui Velimir Hlebnikov, inovatoare; operă  adânc implicată în polemică și teorie sau, uneori, chiar în – teorie și furie... creatoare! De aici și popularitatea de care se bucură Poetul Hlebnikov printre... poeți; în special printre poeții neoavangardiști și postmoderniști din Rusia care, intertextual, apelează frecvent la metaforele și ideile sale. Recitiți „Menajeria”, să zicem, și veți înțelege de ce este popular printre esteți autorul „Proclamației președinților globului pământesc”. Eu unul fusesem de-a dreptul răvășit, auzind cum, la București, în casa lui Nicolae Tzone, mai tânărul confrate Claudiu Komartin începuse a recita din acest poem, traducerea căruia o publicasem în una din revistele de prestigiu. Să luăm aminte că textul respectiv începe cu versul: „O, Grădină, Grădină!” ce ar putea să ne amintească de adagiul: „Mare e grădina ta, Doamne!” Grădina poeților, mă gândesc eu, în care florile și roadele sunt, obligatoriu, foarte diverse.
     – Da, florile și roadele din Grădina de delicii a poeților sunt diverse. Am vorbit despre roadele unuia din reprezentanții cei mai de seamă ai avangardei ruse: Velimir Hlebnikov. Acum vă propun să ne întoarcem la actualitate. La începutul acestui interviu, am pomenit despre Ghennadi Ayghi, unul din marii poeți contemporani ai literaturii ruse. Ayghi are o biografie extrem de ciudată. El vine din spațiul unei alte limbi, ciuvașa. Dar opera sa capitală e scrisă în limba rusă. După cum știți, unul din strămoșii săi a fost șaman. Credeți că magia a avut vreo influență asupra limbajul liricii ayghiene?
            – Da, am reprodus unele momente de percuție ancestral-șamanică în eseul pe care i l-am dedicat lui Ayghi, intitulat „Verbul întrupat în destin”. Însuși poetul povestea că firea unuia din bunicii săi reprezenta un straniu amestec, sau poate că o sinteză deja, de șamanism și ortodoxie. Reverberațiile de ecou al obârșiilor îl făceau ca, seara, când cireada se întorcea de la pășune, acolo, în satul lor, Șamurzino, din regiunea ciuvașă Batîrievo, bătrânul – pe atunci relativ tânăr, nu? – ieșea în întâmpinarea vitelor încornorate (el, probabil, le credea... încoronate!), îngenunchea în fața taurului și se ruga, psalmodia, murmura ceva enigmatic, înțeles numai lui unuia și anticilor spirite ale strămoșilor ciuvașilor. Ei bine, ar fi o diferență între corida cu tauri răpuși, iberică, și taurul în fața căruia se roagă un om? Ar fi o diferență între conștiința toreadorului care desfundă sângele din grumazii puternicului taur și țăranul ciuvaș care îngenunchează în fața animalului cu nări mari, vântoase, parcă discutând cu el și înțelegându-se mutual. Pentru că taurul se oprea în mijlocul drumului și asculta descântecul șamanic al bărbatului – bunicul lui Ghennadi – care purta în urechi inele/ cercei mari, poate că și ele ținând de cine știe ce atribute speciale,  utilizate în ritualuri păgâne. Așadar, reieșind din atare „seturi” de premise diferite, bineînțeles că altfel simte-gândește un poet spaniol și altul ciuvaș. Ba mai mult, de la un timp, unul din ei trece de la limba sa maternă întru a izvodi într-o altă limbă. Dar să fim siguri că Ayghi nu numai că „a trecut”, pur și simplu, de la ciuvașă la rusă, ci, grație alchimicei sale firi de poet, în spiritul său s-au întâmplat simbioze mai speciale, în subconștientul său străbunul-șaman s-a întâlnit cu străbunul etiopian, care l-a dat literaturii ruse pe Pușkin. Plus prietenia lui Ayghi, de pe când era încă student, cu Boris Pasternak, și acesta, iudaic la origine, se edifică poeticește în limba rusă... Fascinante lucruri se pot toarce, depăna de aici, de acolo, de pretutindeni de unde vine poetul autentic și important, unul dintre care este și Ghennadi Ayghi. Unele sugestii transpar și din eseul său „Familiarizarea cu minunea”, în care descrie întâlnirile-i cu Boris Pasternak. Eminentul poet nu găsi că e oarecum... neserios să se întrețină cu studentul care era pe atunci Ghennadi. Pasternak i-a încurajat eventuala intenție de a scrie deja în rusește. Iar tușa decisivă avea s-o pună un alt mare poet, turcul Nazim Hikmet (aproape... Hamlet!), care prin anii 50, trăia în exil în URSS și care, o dată, îi spuse lui Ayghi-studentul că, în perspectiva devenirii și afirmării sale ca scriitor, ar avea nevoie „de un instrument mai operant, mai cuprinzător”; îi spuse că are nevoie de o orchestră – își amintea Gh. Ayghi, – și, deci, e necesar să treacă la limba rusă, ceea ce ar corespunde potențialului creator de care dispune. Însă experimentatul, greu încercatul, pățitul, cum ar veni, poet turc mai adăugă: „Dar ține cont că niciodată nu-ți va fi iertată originea, faptul că, fiind reprezentantul unui popor mic, vrei să exiști într-o mare literatură...” Ceea ce, de fapt, se cam adeveri...                                                                 
          – Ghennadi Ayghi a fost unul din invitații Festivalului Internațional de Literatură de la Neptun; una din prezențele grele. La un moment dat s-a vehiculat că ar fi meritat marele premiu. Se pare că poetul a fost un ghinionist în acest sens. A fost propus din câte știm și pentru Nobel. Și această propunere s-a lăsat cu o polemică acerbă care se pare că l-a afectat profund...                      
– Mi-aduc aminte că, la Neptun, la acea ediție de festival „Zile și nopți de literatură” se întâmplase o ușoară... inflație de personalități. Poate că Ayghi a suferit că nu i s-a acordat premiul, dar nici cei care au fost distinși atunci – prozatorii J. Semprun și A. Robbe-Grillet – nu sunt nume de ici, colo, – nu?! În ce privește polemica în jurul Premiului Nobel... Mda, sunt la curent... A declanșat-o un amic de-al nostru, poetul și profesorul Viaceslav Kuprianov, căruia, de altfel, i-am tradus o carte de poeme, pe cale să apară la editura „Vinea”... Poate că, într-adevăr, colegii ajunși oponenții lui Ayghi, nu au procedat prea politicos, poate că chiar deloc elegant... Asta e. Însă Ghennadi a avut și are mulți admiratori și susținători care, din cât am reușit eu să cercetez în imensitatea spațială, entropică, mai bine zis – în necuprinderea... neantică a internetului, i-au luat apărarea, au dezavuat mai multe afirmații acide, aberante chiar, ale polemiștilor care atacau, precum se părea, așa, din senin... Dar nu, nu din senin... – la mijloc era cu adevărat candidatura poetului ruso-ciuvaș înscrisă pe listele Nobel... Dea Domnul să nu se întâmple ceea ce susținea Ayghi – chiar dacă aceasta n-ar fi o invenție a răuvoitorilor săi: „Dacă eu nu iau Premiul Nobel, poporul meu pur și simplu va dispărea, se va aneantiza...” Dea Domnul creștinilor și cel al șamanilor ciuvași să nu se întâmple nenorocirea, catastrofa...                                                                – Recent, Ayghi s-a stins din viață. Care au fost ecourile morții sale în presa culturală rusă și care e moștenirea pe care ne-a lăsat-o Ghennadi Ayghi?                                
– Se știe că moartea domolește multe – rele și bune, cicatrizează rănile (da, prin uitare...), dezamorsează nedreptățile... Dar, cu părere de rău, „potolește” și... dreptățile care ar fi trebuit să i se facă omului, poetului, pe când acesta mai era în viață... Care să fie ecourile?... Amestecate, probabil, și–și. Eu le-am reținut pe cele de adevărat regret, pentru că Ayghi este un creator cunoscut departe de hotarele Rusiei, tradus în zeci de limbi ale popoarelor lumii. Și în română, bineînțeles. Inclusiv, prin modesta mea contribuție – i-am tradus trei cărți, apărute la Editura cehilor și slovacilor din România „Ivan Krasko”. Volumele „le-am botezat” dimpreună cu prietenul, poetul și editorul Ondrej Ștefanco și îndrăznesc a crede că acele/ aceste titluri sunt oarecum sugestive, mai ales acum, după plecarea la cele eterne a lui Ghennadi Ayghi: „Chipul-vânt” (2003), „Alunecări de vise” (2004) și „Mai pur decât sensul” (2005). Mă gândesc și la un volum de opere alese al(e) regretatului autor, cu care am reușit să mă împrietenesc. L-am invitat să vină și la Chișinău, unde să-i lansăm cărțile... Spunea că, după ce revine din Germania, – poate... Apoi – din Statele Unite ale Americii... Sau din Franța... O dată, la telefon, pentru ca să tratăm despre carte și drepturi de autor, îl găsii într-un castel teuton aflat la zeci de kilometri de Berlin. De acolo îmi suna și el din când în când. Mi-a trimis scrisoare cu timbru nemțesc. Dar, de obicei, îl telefonam la Moscova. Mi-a expediat câteva colete cu multe cărți... Ne vorbisem să ne întâlnim vara aceasta, pentru că avem mai multe lucruri de pus la cale... Dar... Zicea Ghennadi într-un poem: „în pulbere vocală nu există... moartea – sunet e: // strigăt să fie – către dumnezeu? / el – la suprafața pulberii: // poate că – l u m i n i ș?” Da, poate că luminiș... Iar dacă moartea e și ea sunet, vorbește și ea, să fim siguri că dânsa spune și poeme de Ghennadi Ayghi, întru perpetuare, întru neuitare.
                                    
        Cristina Cârstea,

Iași – Chișinău

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu