marți, 11 iulie 2017

ÎN „REVISTA LITERARĂ”, NR.6 A.C., AM INAUGURAT O NOUĂ RUBRICĂ. Poate interesează pe cineva...






12.XII.1969

 

Ieri, la Cenaclul literar „Eminescu” de la filologia universității, Mihai Cimpoi a încercat să analizeze (disocieze, zicea el) o poezie de Damian. Prea didacticist!

– analiză „conținutistă” (de conținut, adică noțională) care ignoră concretul poetic.

– cineva vorbea despre o contradicție logică la Eminescu, în următoarea strofă:

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte și flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate

De luna regină pe rând vizitate.

 

29.XII.1969

 

Unele idei de la cenaclul literar al Universității:

– critica literară prea se grăbește să pună diagnostice categorice: poezia e cutare sau cutare, așa sau altfel; uităm că timpul intervine, formează și reformează valoric (M.I. Ciub.);

– unii se ascund după teme majore, însă, astfel, „strecurându-și” mediocritatea;

– și totuși, critica e destul de timidă, abia de i se aude glăsciorul; cazuri de protecție: te public eu, pe urmă fă-o și tu la fel, pentru mine.

 

3.IV.1970

 

Am selectat unele materiale pentru teza de curs, după care am făcut note pentru comunicarea despre poezia lui P. Boțu.

Unii dintre noi, Lucia, Mihai, eu, venim la prelegerile de literatură contemporană cu colecțiile revistelor „România literară”, „Luceafărul” sau „Contemporanul”. Îi tot dăm cu citate și argument din ele. Lectorul nostru, ne-Do-bă de carte, ne propune să citim câte ceva din „Literaturnaia gazeta”. Firește, citim noi, însă îi spunem tov.-ului că „RL”, „L” și „C” sunt mai interesante. Abia de aici încolo începe spectacolul: noi ținem una și bună, dumnealui – alta; dumnealui – una, noi – alta. În sfârșit, obosind de a încerca să ne mai convingă de ce avea de gând să ne convingă, tov. Dobrovolski aproape că ne imploră, spunând cu voce cam plângăreață:  „Pe cuvântul meu de onoare că-i interesantă și «Lit. gazeta»”. Lucia, Mihai, eu, alții., ne prefacem că... nu credem. (Joc subtil: cât ne tot ciondănim, delicat, cu lectorul, aproape s-a dus o oră de curs...)

 

Ghinion: am alergat pe la vreo trei librării în speranța să obțin, totuși, volumul de critică al lui Sainte-Beuve, apărut la Moscova (ed. „Hudojestvennaia literatura”), dar... Din câte știu, îl are doar C. Mac. care e, cred, mai curând un colecționar de carte, decât un cititor. (Anul trecut, am făcut cu el un schimb extraordinar: pentru nu mai știu ce volum de poezie (Labiș, „Albatrosul ucis”?) mi-a oferit „Opera deschisă” a lui Umberto Eco. Acum, cică, regretă. Un regret de…  snobuleț).

 

4.IV.1970

 

L. mi-a propus să mergem la teatru. Să vedem și noi, că poate se întâmplă vreun reviriment, vreo ieșire din inerție.

Seara, am fost cu L. la spectacolul „Și sub cerul acela...” de Aureliu Busuioc, care e un dramaturg înnăscut. M-am bucurat să văd că majoritatea spectatorilor sunt studenți de la litere. Mai foarte rar.

 

12.IV.1970

 

Citesc Anatol Ciocanu. Volumul său de versuri „Firul Ariadnei” are anumite afinități cu „Numele tău” (Gr. Vieru). Însă, în evocarea nașterii noastre (ca popor), Ciocanu e mai îndrăzneț, chiar dacă și mai diplomat (astăzi trebuie să fii diplomat și în poezie).

„Din voievozii țarinilor dace,

Ne-nvrednicit, poate mă trag și eu,

De-s împărat din viță de plebeu –

E vinovat un demon care tace.

 

Un fluier alb și o legendă dacă”.

 

14.IV.1970

 

În sala de festivități a facultății,  întâlnire cu scriitorul Sahib Djamal. Biografia sa pare a fi interesantă (născut în Irak, căzut în robie, rătăcind prin India, Siria, Liban, Turcia, Azerbaidjan...), cărțile nu știu cum îi sunt. Cică, i se adresase lui Lenin cu: „Pot să vă îmbrățișez?” Răspunsul: „Ce, eu seamăn a fi o fecioară mahomedană?”

 

16.IV.1970

 

Lecție practică la literatura contemporană. Sărmanul Aureliu Busuioc în interpretarea analitică a lui Paț., susținut de Dobrovolschi, moare înainte de timp (și spațiu). Cum se poate debita astfel de prostii? Profesor? Nu, un student mediocru.

 

12.V.1970

 

Seara, la Teatrul „Luceafărul”. Piesa „Pe un picior de plai” de Ion Podoleanu, în regia lui Sandri Ion Șcurea. Caraciobanu – extraordinar. Regizorul, de asemenea. Fără cei doi, Caraciobanu – Șcurea, piesa ar fi rămas un text oarecare, slab. Detalii de efect, însă fără o idee ce le-ar axa. Mult material nesistematizat. Câteva momente pastișate din Vieru, Druță. Și totuși, a avut succes. Efectul neaoșismului…

 

14.VI.1970

 

Când mă vedeam nevoit să merg la colhoz, la prășit, mama zicea: „Numai să mergi, fără sapă, dintr-un capăt în celălalt al câmpului, și ai obosi. Dar să mai și prășești?” Mai Târziu (mașinal, am scris Târziu cu majusculă), când, odată, mă văzuse în mână cu unul din cele două volume barosane din romanul „Война и мир” (Război și pace) al lui Tolstoi, mama se miră: „Licuță, tu chiar îl citești? Numai să-1 răsfoiești, și te-ar durea mâinile. Dar să-1 citești? Ce zic ochii tăi?”

 

„Meșterul Manole nu este un arhitect care asigură temelia mănăstirii, zidindu-și în pereți, descriptiv, nevasta. Meșterul Manole este fiecare creator de artă și de acțiune, fiecare zămislitor și întemeietor care trebuie să îngroape în efortul său tot ce are mai scump: nu se poate viață nouă fără jertfă” (Tudor Arghezi, „Octavian Goga: Meșterul Manole”, Bilete de papagal, nr. 48, 1928). (Cineva spunea că, la Chișinău, unica colecție a „Biletelor de papagal” o avea poetul Liviu Deleanu.)

 

11.IX.1970

 

Joia trecută (3 septembrie, pare-se), Clobuțchi, șeful catedrei, ne povesti câte ceva despre Marieta Șaghinian, scriitoare armeană de expresie rusă. Cică, i-a fost de însoțitor în timpul călătoriei ei prin Moldova (vara trecută). Cam stranie ființă, băbătia. N-a vrut să știe prea multă lume de prezența ei aici. La cei peste 80 de ani, armeana e de o rezistență de invidiat, categorică în atitudini, poate că... demodat-alintată. La Grigoriopol, întrebă șefii raionului: „Aveți vreun armean? Ară-tați-mi-1”. Capii se fâstâciră de-a binelea, fără să găsească un răspuns ad hoc. „Trebuie să vă alunge din post”, conchise scriitoarea.

Până la urmă, cu chiu, cu vai, șefii din Grigoriopol găsiră un armean bătrân, pe care-1 aduseră în fața Marietei Șaghinian. După câteva vorbe schimbate cu consângeanul său, scriitoarea făcu: „Bine, pleacă! Ești un prost”. Nu că ar fi voit să-1 jignească. Așa e firea ei, directă și necruțătoare.

Am amintit acest fapt și din motivul că în revista „Ogoniok”, nr. 9, au apărut paginile de blocnotes, intitulate „Ismail”, în care Șaghinian scrie: „Străbunii nu mi i-am regăsit – biserica armenească a fost distrusă demult, vechiul cimitir armenesc este părăsit și inundat de bălării”.

 

14.IX.1970

 

Dezordinea, haosul și întâmplătorul în notele mele, risipite prin diverse caiete, îmi cam joacă festa. Să zicem, după spectacolul „Pescărușul”, montat la Teatrul „Luceafărul”, îmi amintii că, undeva, făcusem niște însemnări de lectură despre dramaturgia lui Cehov, inclusiv – marginalii la „Pescărușul”. La momentul potrivit, care a trecut deja demult, n-am dat de notele respective care, poate, mă încurajau să scriu ceva pentru „T. M.” Abia azi, după câteva luni, am dat de notițe, făcute după un studiu de V. Ermilov, „Cehov” (Moscova, 1949). Deocamdată, nimic important, decât faptul că această carte a apărut în anul în care… m-am născut eu, dar că ne-am întâlnit, „pe viu”, abia peste 20 și ceva de ani. Fugit hora, hoc quod loquimur inde est = Clipa fuge, momentul în care vorbim  (scriem) deja a dispărut.

 

22.X.1970

 

De cum am ieșit din Parcul „Pușkin”, pe lângă busturile lui Cantemir și Milescu-Spătaru, la capătul Aleii Clasicilor, mă izbi ca niciodată în nări aerul străzii – poluat, desigur.

Lângă cinematograful „Patria” se vând flori. Deja au fost instalate tarabe, civilizându-se oarecum acest fel de comerț. Mă apropiam cât mai mult posibil de buchetele enorme, în special de dumitrițe, trăgând în piept mirosul și puritatea lor.

Am intrat în vorbă cu două eleve în clasa a X-a la o școală rusă. N-au știut cine e… Ivan Bunin. Astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui, mare prozator, laureat al Premiului Nobel.

 

27.X.1970

 

La Biblioteca Republicană (cineva dintre studenți îi spune…. Nadiușa, de la numele Nadejdei Krupskaia) – prelegeri și manifestări dedicate lui Lev Tolstoi: „Tolstoi și Moldova”, „...și muzica”, documente cinematografice din timpurile moșierului și scriitorului Tolstoi. Instructivă trecere în revistă. Lucruri noi, interesante, referitoare la călătoria lui L. T. prin Basarabia, Moldova, Valahia, în martie-decembrie 1854. Bucureștiul – „civilizat, precum credea că e Viena și Parisul”; Chișinăul – „provincial, animat și frumos”. Se vede că rușilor totdeauna le-a plăcut Moldova…

„Ce forță uriașă!” – Tolstoi despre muzică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu