Entrance
(Căderea în transă; hipnotizare; început de carieră;
apariția actorului; acces;
introducere; ușa; concepere)
Ceva alb. Albul
meu nu este ca al tău. Noaptea e mai albă decât
osul bazinului al
djinnului aborigen ațipit.
Cămașa ta e mai
albă decât visul.
Pustiul luminează.
Pustiul luminează lacul.
Aborigenii
unduiesc apa albă cu visele și vâslele lor albe.
Noi pe-aici suntem
în plus. Ni se spune:
albul nostru nu
seamănă cu albul vostru.
Noi nu avem unde
pleca. Noapte albă. Vorbim.
Nu știm cum să ne
descurcăm pe acest nisip de sub apă.
Vorbim.
Căutăm intrare în
coșmaruri normale.
Asta e lume:
făcută pentru coșmaruri!
Cămașa voastră o
învolbură vântul dalb, clătinând-o pe apă.
Unde-ar fi în ea
trupul tău?
Djinnul își
visează propriul trecut. Astfel tu vei supraviețui ca un os
pe care-l atingi
din curiozitate.
Ceea ce se află în
vis – alba atingere a unui străin.
Atingerea albă a
apei albe într-un vis alb.
Nisipul se răsfiră
curgător și fiece fir al său
cade odată cu
stropul alb.
Și fiece vis re
resfiră împrăștiat prin eșecuri.
Sensul este
iubirea, însă în binefacere el nu există.
Binele-i în
judecata de apoi, care însă nu există-n timpul alb.
Timpul alb
înseamnă sfârșitul. Inclusiv sfârșitul amintirilor.
Pe plaja pustie
din Victoria, pe Lună,
pe acoperișurile
plate ale orașului Nis
găsesc sprijin
punctele sensului albe.
Albul meu nu este
ca al tău. Djinnul alb e artist al paletei,
el ne visează
neliniștile și râde
o mie de ani.
Mâine va înceta să
mai râdă.
Ziua în care manechinul căzu
(Un dumnezeu ineficace)
Priviți cum trece manechinul pe podium
absolut altfel decât pe stradă
o femeie se oprește în fața vitrinei
cu gânduri încâlcite printre prețuri
un fel de combinații vesele
însă nu mai e de muncă
pentru acest dumnezeu zadarnic ineficace
care calculase totul
încrucișând zâmbetul femeii cu zâmbetul străzii
și tristețea manechinului cu tristețea podiumului
în automatismul reprezentației
când e calculat din timp fiece pas
manechinul s-a împiedicat
această regină a nobilei aluri
căzu
apa se prelinse
în acea zi eu văzusem pe stradă femeia care
din greșeală se izbi de vitrină
și se desfăcu sticla r a l a n t
i
precum într-un film în care regizorul
ar dori să accentueze tocmai
risipirea sticlei făcute cioburi
tu ai putea crede că aceasta ar fi o născocire
însă eu o știu din realitate
fiindcă eliberarea scoasă în evidență
și păpușile îmbrăcate multicolor
suporturile și umerașele
și costumele de haine – pe bărbați din carton presat
vânzătoarele uluite stridentele lor țipete
iar regizorul realizează că în fine a prins momentul
evenimentul adevărată aventură involuntară
și că fiecare trebuie să participe activ efectiv
pe ambele părți ale sticlei risipite
inclusiv cei care măsoară lucruri noi
în cabinele de probă
zi blestemată în care
manechinul căzu
acum mai mulți ani
fusesem vrăjit de cartea
apei
când arunci o piatră în lac
undele se răspândesc
de parcă ar fi acțiunea ta asupra celor din jur
și vezi undele-urmele a ceea ce
ai putea însemna pentru ei
când arunci o piatră în mare
pe țărmuri depărtate nu se află nimic
nici barem o privire care
ar fixa o băltoacă pe asfalt
în care se oglindește postmodernitatea clădirilor
și a sticlei în sticlă oglindire
și a betonului în palmă
înfigându-și toate colțurile ascuțite
în pielea neprotejată
aceste cercuri concentrice
care se răspândesc imperceptibile
dincolo de linia de demarcație a morții
a pustiului
secetei și întunericului
La pescuit
Când se lăsă
noaptea peste ape
străbătându-le
până-n afund
și cel ce pescuiește
încremenit sub
forțele stelare
ghemuit de
neîncredere
va da glas
din mila și nemila
liniștii
când și greierii
își țes
visul de mătase
„e târziu”
bălmăjește pescarul
iar stelele sunt
ca măruntele fire de zahăr
deja împletite
în străvezimea bolților
verii
deranjând eternele
poteci
prin salt
imprevizibil
peste abis
în intenția de a
provoca apariția minunii
însă deja minunea
nu mai apare
lacul se-nvolbură
greierii își torc
țârâitul
eu îmi strâng
undița
și plec la culcare
până va reveni
ziua
mi se vor prinde
intenții sensuri
pescarul privește
în
prăpăstiile
întunericului în modificare
dar noi nu putem
să-l privim la nesfârșit
chiar și pescarul
înțelege că timpul e limitat
pentru prinsul
râmelor în cârlige
aruncare lor în
mijlocul viitoarelor cercuri concentrice
nu mai e timp și
pentru vânt
pentru a umplea
catedralele stufărișului
cu spaimă
totul e fluid
precum apa
și întunericul și
scurtele străluciri
și luntrea ce se
clatină priponită
împarte călătoria cu prietenii
departe se-aude
lătrat de câine
împarte lupta cu lupii
scânteieri în
noapte pe fundal stelar
împarte singurătatea ta
și săritura
peștelui în alte răsfirări concentrice
împarte speranța
cu sărmanii greierași
tu ai răsfirat
tandrețea-n cercuri
și asta te
ocrotește de rele năluciri
și de dușmani
cărora nu le cunoști numele
ca cercurile unui
tărâm al știmelor
e aura verdea-a
ciupercilor inofensive
cercurile
îndoielilor că tu mai ești viu cu-adevărat
e prea târziu ca
să te întorci acasă
iar la pescuit nu
ți-ai luat merinde
senzație de gol
leșie la suflet
care se clatină în
plescăitul luntrii
ce parcă-ar
fragmenta tăcutul țărm
iar energii
stelare se clatină ca penetul
și mirosul
că cineva trebuie
să fie adus jertfă
deci nu e grav că
plescăie și cizmele tale
pentru această
iluzie udă
că totul s-ar ala
la locul cuvenit
că totul s-ar afla
la locul cuvenit
Înot îndărăt
Acolo
unde
suntem
încercuiți de ape fumurii
bușteni
abandonați la întâmplare
ca
niște morminte uitate peste noapte
când
îți va veni să urli
nu
aștepta condiții mai prielnice
din
partea publicului împăciuitor
în
ochi în urechi în gură-ți intră apa
respiri
se
iscă bulbuci
se
împrăștie
presiunea
e suportabilă
dat
fiind că un braț mai e încă afară
în
timp ce altul ți-e sub trup
înoți
cu gravitate
aduni
ce nu ai reușit să făptuiești
și
deja simți necesitatea celuilalt mal
înoți
cu gravitate
încă
puțin și ajungi mic paradis al crabilor
Rune
Citind
ceea ce ne e dat să citim
pe
scoarța copacului cu tainică melodie-ncrustată pe ea
de
auzim cum prin pădurile lumii
cântă
mestecenii
un bocet comun
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu