vineri, 17 martie 2017

UN POET AL AVANGARDEI UCRAINENE





ELEGIA-DIVERTISMENT

Din tulpina neagră a bascului
semănatul îngreunaţilor başi
şi a flautului pripeală bască
pe ringul vocilor de aşi.

Salt brusc, săritură semeaţă,
sec, bătăi mărunte de tobă, galop e,
şi disperarea flautelor, flaute zglobii
peste gropi de sincope.

Roteşte-te, lume, roteşte-te, circ,
roteşte-te, carusele!
Foc de artificii în cer, ţuguiat
zboară mai sus de stele...

Şi ziua-n amurg, şi noaptea-n apus
şi inimă tăcând chitic.
Rotiţi-vă, nebune focuri cereşti,
Roteşte-te, nebunule circ!

Şi ochiul gloatelor spart
într-o mie de spade de lămpi solare.
Roteşte-te, blestemate...
Tact!
Ritm!
Cât te vei mai roti fără rost? Să mai sper?
Oare chiar n-are să vină, chiar nu vine?
Fiece curbă şi tact,
şi ritm
sunt marcate de gestul capelmaistrului
sever.

Va marca şi va fixa:
Stop!
Nu mişca!
Fiece notă are
zvâcnirea sa.

Şi vei cunoaşte perseverenta matematică
a paroxismului încântării şi tristeţii,
camarade,
amice,
fârtate –
fiecare are propriul puls
ce bate,
se zbate.

Fiece notă e potrivită,
o alta-n locu-i să fie nu poate,
şi scârţâie între coaste ruginite
ale inimii încheieturi uscate.

Inimă! Roteşte-te zbenguit,
zbengui-te, fă tumbe, de-i putea!
De pe buzele acrobatului chinez
alunecă-şuviţă moartea.

S-au înecat în înghiţituri convulsive,
s-au rotit pe o coasă strălucitoare
şi s-au înţepat într-un puls comun
inimile tuturor,
oricare.

Gâtlejul se-neacă cu un gheb,
erupe urlet infernal,
de pe trapeze, ca un steag negru, spânzură
limbă de om, neagră-mangal.

Va ţipa scurt duduiţa...
Atunci ţinteşte şi zboară
în urlete de disperare, panica
gurile goale le va strivi!
Bale şi lacrimi stoarse,
buzele-n grimase exagerate!
Ca nişte trupuşoare, pe sfori
se clatină voci
piţigăiate.

1927


FOXTROT

Arcuită-n vibraţie, struna cam tâmpă
Lasă să cadă ca o picătură nota neagră
Şi orchestra îi zice linguşitor melodia
Unei suferinţe libidinoase, parcă.
Şi ies inşii în ring, ghemuiţi în foxtrot,
Frământându-se într-un nemişcat pas.
Şi scripcarii cam palizi la obraz
De pe scripci cu şolduri pline
În sală ca într-un fremătător vas
Toarnă preludii şi flăcări în vine.
Cuibăritu-s-a în poftele preludiilor
Acest pas de vulpe, foxtrotul exact,
Acest tact,
Acest ritm al legănătoarelor fiinţe,
Acest act deschis, acest tact şi lipsă de tact,
Acest nemaivăzut act.

Deci, pasule, îndrăzneşte, scutură oamenii,
E semnul iubirii mecanice, de haram!
În gâtlejul negru al clarinetului
Joacă un nod, tresaltă mărul lui Adam.
Struna, ca biciul, şfichiuieşte banjoul
Şi suspină vioriştii, şi-i zic înainte,
Ca sunetul să onduleze ca fierea în vene,
Ca mercurul în sticlă fierbinte,
Ca să cadă deodată din înălţime,
Tresărit, plescăit, împroşcat,
Ca să se deschidă gurile,
Al gurilor aprinse căscat.
Dar s-a împiedicat astmaticul tact
Ce sfâşie, ca o rană, gura.
Act cinic, public act –
Foxtrotul strivit, fărâmitură cu fărâmitură.

Ax, solidaritatea fantomelor
În music-hall-ul legănător!
Coapsele violoncelelor sunt goale
Şi sunt pofticioase taliile ghitarelor.
Şi grasa pălmuire a tălpilor,
Şi pasul strâmb, ca o scoabă, –
Ce să-i faci, asta-i iubirea oamenilor,
Ceva mai jos de nivel, o şagă!
Clătinându-se, dragostea pleacă,
Gură lipită pe gură.
Iubirea oamenilor, iubirea oamenilor
Burta şi-o scutură;
Burta şi călcâiele, buzele lui Buddha,
Buzele ca păstăile însângerate.
Alertaţi, oamenii stenografiază
Mâzgălit corectele lor pofte-aţâţate.
În staccato stricat ca o schismă,
Împiedicându-se în ritm zdrăngănit,
Aceasta-i iubirea.
Uite astfel eşti tu schismă scuturată,
Tu – iubirea, dragostea.

1928



EDIFICII

1

Catedrala

În umbra colinelor, înflorite-n amurg,
Colonada ca sunet de oboi pătrunde,
Răsună catedrala cu, de piatră, Dies irae*,
Ca oratoriu de trupuri şi braţe flămânde.
Se-nalţă rugul gotic, fremătător,
Ca briza credinţei,
Ca vechi cărnuri rănite
Şi a blasfemie săgetează spre cer
Turnuri conice –
Atingere de degete ascuţite.
Cuprinse de braţ glacial trăiau opere
Şi lasă mâinile tale mute să-nalţe inima
Pe ale rimelor suliţe în muchii  tăiate,
Pentru ca ochii zgârcitului să privească-n
Adânc de turnuri, de parcă un clopot sec s-ar zbate.

Şi umbra va cădea din degetele turnurilor ca un condei de metal
Care va lăsa pe inimă semne.
Ca nodurile osoase ale urii
Se vor lăsa pe inimă ale cuvintelor grele ornamente.
Cu fierul,
Cu flacăra,
Cu tăciunele
Cu sângele scrierea
Groaznicei poveşti a catedralei, în fală,
Ca în jubilaţia nerăbdătoarelor gloate,
În scrâşnet de dinţi
Şi scrâşnet de granit,
Asemeni unui cântec de moarte,
Pentru ca să-aprindă şi să duduie,
Se înălţa catedrala-ntru glorie feudală.

Credinţa cea tare,
Necredinţa se destramă, –
Şi pe ale pieţelor mari farfurii
Cade, alunecă  ceva sunător,
Parcă un pas de aramă,
Jertfelnic pas de aramă.
Astfel în catolice braţe uscate
Sună fire de santal aromitor.

Nu urcau spre clopot,
Ci se târau înfricaţi
Herţog şi rege, robul şi clovnul bălţat;
Şi se desfăcea catedrala
Precum dulcile petale
Ale flegmaticului pământ însingurat.
Şi cădeau,
Şi iar nărăveau să urce spre bolţi
Trupuri fără mâini şi mâini fără trupuri, schelete.
Guri, sfârtecate-n jumătate,
În şuvoiul căminului se vâlvorau bocete.
Şi, ca o săgeată subţire, zbura peste ei,
Ca al flămânzilor snop de mâini împreunate,
Se-nălţa a catedralei navă inspirată
În visul fanatic, secător peste poate.

Anii se roteau în sumbră tărăgănare,
Dar nu se stingea, pentru-a străluci din nou
Flăcările furioaselor ruguri gotice
În jaquerie,
Apoi se-nălţa o nouă catedrală –
Ce subjuga, dar şi ocrotitoare să fie
Gloatelor în rugă, gloatelor în afurisenie,
Şi înflorea catolicul trifoi
Aidoma crucii, aidoma arpei şi psalmului
Şi aidoma viselor-roi.

1929
_____
* Dies irae – Ziua mâniei.


CURSĂ NOCTURNĂ

Pentru Iu. Ia.

Se înalţă braţul, nepăsător,
Şi pana păsării se-ndoaie ca spada,
Şi ciorna scrisului e frântă, răpus e
Orice rând, ca un catarg înalt cândva.
Dar se ridică din nou torsul literelor toarse,
Pânză umflată e orice strofă,
În vânt scârţâie alfabetul
Şi totul e o aleasă catastrofă.

Căutare de catastrofe, şi plecări, şi inspiraţii –
Împăcarea tuturor dorinţelor, împăcarea împăcărilor.
Înalţe-se patetica ta fregată,
Fregata melodiilor patetice-n largul zărilor,
Ce se-aud prin furtună, prin adâncă noapte,
Ce s-a tras spre proră dinspre pupă,
Şi lor fiindu-le menite cutezătoarele,
Botezătoarele călătorii
Ale matelotului în luptă.

Drepte şi simple
S-au aşternut pe mări
Drumurile marinăreşti
Ca nişte cicatrice de spade.
Umbră neliniştită şi aripată –
Fregata corsarilor plină cu aur
Rătăcind pe falsele mări blestemate.
Şuieră posac pe lângă borduri de navă
Vântul celor puternici
Şi printre catarge-ncordate –
Ţipătul albatrosului temerar,
Ţipăt ca strunele de arbalete
Drepte, aidoma loviturii de stilet 
Lunecoasă ca rugina pe lama
Pumnalului de corsar.

Deci sfarmă lanţurile,
Rupe-te de cheiul natal,
Că doar nu în călimară fregata
Caută furtuna fabuloasă,
Tu, ca bărbat şi luptător,
În clipa talazului mortal
Nici busolă,
Nici inimă
Nu vei lăsa să greşească.

1929


SÂNGELE CAPTIVELOR

Neogoitul cal cu coama pe piept bate din copite,
În bidoane adânci şi hurducate fierbe
Dulcele lapte de iepe înfierbântate, neogoite.
Mirosurile-s sălbatice, persistente, acerbe,
Au adormit călăreţii ce n-au ştire de moarte,
Lungite pe pământ li-s trupurile nemişcate.
Falnici arbori îşi profilează în ceruri coroane,
Ca un tors muşchiulos de tânăr voinic
Se-nclină la pământ ale flăcărilor liane 
Şi fumul ca struna s-a-nfipt în vârf de colnic.
Sfâşiind poalele slinoaselor veşminte,
Se arcuieşte pieptul ca mlada pentru steme.
De umezeală priitoare, cu sudoare roditoare
Sunt cuprinse trupurile captivelor ucrainene.
Şi gura e sfâşiată, şi spre zori se va prinde
Plodul mongol în mitra acestor fecioare.

Anii sporesc, eternă culoare de otavă,
Şi în ale inimilor tolbe de săgeţi – amintiri tocite,
Însă vechiul sânge peste sute de ani urmaşul
Şi l-a păstrat în umflate vene învineţite.
Şi iubim cuvintele, grele, ca negrul fum
Al rugurilor ce tătarilor le-au luminat,
Ocrotim sângele atât de tare închegat,
Şi ale stepelor nesfârşire înţelenită
O salutăm cu inima simplă, uimită.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu