duminică, 26 martie 2017

PERSONAJUL FEMININ FAVORIT




   
            Numele și faptele ei sunt invocate în ode bizantine, dar și în numeroase opere ale timpurilor ce au înaintat spre noi. O cântă și Palad (sf.sec. IV – înc. sec.V): „Când ești în preajma mea și-ți aud glasul,/ Parcă în preajma astrelor mă aflu –,/ Căci tu, Hypatia, rămâi cerească/ Și-n faptă și în vorbă și-n lumina/ Științei preacurate ce ne-o dărui”.
A fost fiica celebrului matematician Theon din Alexandria, ilustrissima Hypatia (n. între 350–370), matematician, filosof și astronom care, în fresca lui Rafael „Scuola di Atene”, se află între Parmenide și Pitagora. În această „flancare”/ poziționare e multă prețuire, adevărată venerație pentru Hypatia care, pentru mine, reprezintă prototipul femeii moderne în plinătatea manifestării capacităților ei spirituale, intelectuale, dar și a frumuseții, și a libertății de afirmare. La momentul amintit aici, se întâmplase deja o pregnantă perpetuare a gloriei geniului feminin, între data linșării Hypatiei de către fanaticii religioși din Alexandria (415) și a capodoperei lui Rafael (1511) derulându-se 11 secole.
Hypatia în fresca lui Rafael „Școala din Atena”

Socrates Scholasticus, istoric bizantin al creștinismului, o portretiza astfel: „Prin învățătură, ea îi întrecea pe toți filosofii contemporani; era continuatoarea școlii platoniene... Astfel că cei care doreau să studieze filosofia veneau la ea de pretutindeni. Inteligentă în cel mai înalt grad și având o încredere în sine demnă de tot respectul, ea li se înfățișa cu modestia cuvenită până și supremilor guvernanți”. 
Se consideră că Hypatia a inventat sau a perfecționat unele instrumente de cercetare: astrolabul, distilatorul, aerometrul și planisfera.
Implicit, Hypatia a intrat și în biografia mea... civilă și de scriitor, devenind protagonista unui amplu poem pe care i l-am dedicat ei, dar și bunicului meu Ipatie Butnaru, simplissim țăran din Negureni,  Basarabia. În prefața antologiei „În caz de pericol” (ed. „Junimea”, 2004), regretatul coleg Cezar Ivănescu scria că subsemnatul i-a dedicat Hypatiei „un poem pe care l-ar fi semnat, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu”... Nu citez astea întru laudă de sine, ci pentru a răspunde, oarecât convingător, sper, la întrebarea: Cum a apărut și cum a evoluat admirația dvs. față de „ea”?
Leconte de Lisle vedea în Hypatia un adevărat simbol al culturii eline, care îmbina „spiritul lui Platon cu corpul Afroditei”. Să ne mai amintim de romanul „Hypatia” al lui Charles Kingsley, de cel al lui Aldous Huxley „Contrapunct”. În romanul lui Umberto Eco „Baudolino” se povestește și despre enigmaticul neam al hypatiilor, constituit doar din femei, care ar fi fost urmașele trup și suflet ale unei eminente discipole a Hypatiei. Iar în 2009 a apărut filmul lui Alejandro  Amenábar „Agora”, în care se derulează destinul genialei bizantine; film demn de toată atenția, pus la dispoziție și de torent-ele internetului. 

                                                                                                                          Leo BUTNARU

sâmbătă, 18 martie 2017

PREFAȚĂ LA „SURFING ÎN GALILEEA”


POEZIA 
CA IMPERATIV EXISTENȚIAL

Iubit și receptat consistent pe ambele maluri ale Prutului, invidiat uneori (mai ales pe Bâc), pentru că are succes, Leo Butnaru este ceea ce francezii numesc une valeur sure.
Adică un scriitor consacrat, a cărui poziție în evoluția poeziei românești este demult stabilită, și care nu mai trebuie să facă altceva, de acum încolo, decât să fie egal cu sine însuși. Ceea ce Leo Butnaru și face, în pofida unor demersuri surprinzătoare (ca volumul de proză confesivă Copil la ruși, din 2008) ori monumentale (de tipul premiatei Panorame a poeziei avangardei ruse, din 2015). Poetul nu vânează neapărat capodopera, ci edifică, în spirit modern, o operă: complexă, densă, cu multe fațete (poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri, publicistică).
Rolul de precursor al optzecismului în Basarabia, pe care Leo Butnaru l-a jucat începând cu jumătatea deceniului ’70-’80, a fost mai demult observat de către critica literară. Firește că nu atunci, la debut: poezia sa nu a trecut cu adevărat Prutul, din cauza cenzurii, decât către finalul regimului comunist, iar la Chișinău noutatea poeziei sale a paralizat, la început, receptarea. Talentul a fost remarcat, nu și formula către care se îndrepta poezia lui Leo Butnaru. Care nu a devenit evidentă, de fapt, decât odată cu apariția generației optzeci.
Ce s-a înțeles mai puțin este că, deși e un precursor, Butnaru nu s-a prefăcut într-un optzecist, odată ce noua generație poetică i-a validat, prin discurs, căutările. Ca și alți scriitori din acea perioadă (îmi vine în minte exemplul prozatorului Dumitru Țepeneag), poetul a fost un precursor care și-a urmat propriul drum și după ce noul cod literar a preluat și a dus mai departe multe dintre deschiderile pe care el le-a operat. Leo Butnaru nu este un poet de serie și nu s-a topit în „magma” optzecismului, pentru că nu acesta a fost sensul căutărilor sale. E, dimpotrivă, un poet înzestrat cum se cuvine cu darul individualității și care, cel puțin la prima vedere, nu seamănă cu nimeni altcineva în poezia română de azi.
Se cuvine făcută o precizare, așadar. După ce generația lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian și Ion Vatamanu a scos, cât de cât, poezia română din Basarabia din mocirla morală și literară în care o scufundaseră Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu și ceilalți, Leo Butnaru a fost primul care a înțeles că jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Că nu e de ajuns o (relativă) reabilitare morală a literaturii și a scriitorului, cât timp codul literar în vigoare este vetust și artificial, începând de la limbă și terminând cu modelele poetice. Că nici măcar în „Moldova sovietică” nu se poate scrie poezie română cu modele din secolul al XIX-lea sau din interbelicul rusesc, așa cum încercau, de fapt, mai toți scriitorii din URSS, la acea dată. Simplificând puțin – și folosind niște repere care lui Leo Butnaru îi sunt binecunoscute –, aș spune că poetul a înțeles, înainte de apariția optzecismului, că poezia rusă contemporană este minoră întrucât a urmat modelul Esenin, nu modelul Hlebnikov. Și că, păstrând proporțiile, o asemenea întoarcere la originile modernității era necesară și în poezia română din Basarabia, dacă se dorea o racordare, peste frontiera artificială de pe Prut, la poezia care se scria în România la acea dată. Poezie pe care, de altfel, scriitorii basarabeni au putut-o asculta pe viu, în 1976, în timpul memorabilei vizite a lui Nichita Stănescu la Chișinău. Ca să scrii în codul lui Nichita, nu e de ajuns să reîntorci poezia la lirism și să te revendici de la Goga și Pillat (chiar dacă ambii sunt mari poeți). E nevoie să treci mai degrabă prin experiența poeziei moderniste și a avangardei, prin Vinea și Voronca, prin Geo Dumitrescu și Tonegaru. Și nu la modul ironic-parodic, cum o va face postmodernismul, ci asumând și asimilând la propriu experiența acestei poezii, marginale, poate, în interbelicul românesc, dar care a jucat un rol atât de însemnat după Al Doilea Război Mondial. Experiență pe care, împotriva curentului dominant la Chișinău, Leo Butnaru a făcut-o, în deceniul al optulea, înainte ca postmodernismul să fi apărut în Basarabia. Și, mai ales, altfel decât o va face acesta.
Leo Butnaru nu a avut, în Chișinăul din a doua jumătate a deceniului al optulea, acces la surse americane sau vest-europene, din cele care circulau, fie și semi-oficial, în România (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Hans-Magnus Enzensberger ș.a.). Nici nu a știut de la bun început încotro vrea să meargă. Remarcabil mi se pare – și chiar salutar, dacă vocabula nu pare prea mare – gestul decis, provenind dintr-un instinct fără greș, de a scrie altfel. De a-ți asuma riscul de a greși, de a rătăci pe cărări care nu duc, probabil, nicăieri, de a experimenta de dragul experimentului și, mai ales, de a fi greșit înțeles. Într-o pseudo-literatură, cum era în acei ani literatura „moldovenească”, în care critica adevărată mergea pe coji de ouă, cu ochii la cenzură, acesta din urmă era riscul cel mai mare: cel de a fi greșit înțeles. Era un risc literar, care putea fi ușor convertit într-unul politic.
Leo Butnaru a început, însă, atunci, în acel deceniu în care optzecismul era încă departe, un demers pe care îl continuă și azi, cu mijloace proprii, distincte de cele ale generației care i-a urmat: cel de poeta faber, pentru care poezia începe și se termină în și ca act de limbaj. El a simțit de la bun început că marele handicap al poeziei care s-a scris după 1944 în Basarabia îl constituie limbajul. Limba literară, în sine, pocită de calcuri, de rusisme și de transformarea regionalismelor moldovenești în normă literară (în numele existenței unei „limbi moldovenești”, distincte de cea română), și limbajul poetic, alterat de influența covârșitoare a poeziei de agitație și propagandă, croită după model rusesc în primele două decenii de existență a „RSSM”.
Motiv pentru care Leo Butnaru a abandonat poezia semantică, în favoarea unei poezii morfologice și sintactice, care să exploateze resursele versului liber și ale experimentului prozodic, repunând limba română în drepturile care i se cuveneau. O poezie a limbajelor poetice, pe care discursul le parcurge cu voluptate și inocență, și din care se alimentează. Vocabule rare, jocuri de cuvinte, calambururi chiar, pătrund în poezia lui Leo Butnaru, transformând metafora din ornament în instrument cognitiv. Poezia sa nu este una care să se recite, în primul rând (și de aceea mă bucură faptul că juriul Turnirului de Poezie de la Neptun i-a acordat poetului acolada supremă, deși regula competiției a impus recitarea). Lectura, decodarea succesivă și permanentă, este condiția de existență a poeziei sale.
Apoi, e de apreciat greutatea pe care o are, în ecuația poeziei sale, ludicul. Este un ludic mai profund decât cel optzecist, pentru că sensul său nu este ironizarea prezentului comunist decrepit ori denunțarea minciunii oficiale, ci este un ludic în sine. Leo Butnaru e, în fond, un timid care se ascunde și un sceptic care fuge de propria neîncredere în lume. Pe care, spre a o putea scrie, o împarte în partițiuni Nabokov, pe care cititorul trebuie să le recompună, așa cum poate, spre a obține o oglindă întoarsă și imperfectă a ei, care e însăși poezia.
În fine, subliniez, dacă mai era nevoie, profesionalismul scriitorului Leo Butnaru, pentru care anticul dicton Nici o zi fără un rând e un imperativ existențial. Poetul nu există independent de prozatorul, publicistul și traducătorul Leo Butnaru, într-o operă alcătuită din mai mulți „versanți”, care comunică între ei. Criticul care scrie despre poezia sa trebuie să cunoască puțin și activitatea traducătorului (pentru că acolo se văd anumite preferințe ale poetului), și literatura pentru copii (în care jocul este, vrând-nevrând, atotputernic), și proza (căci câteva biografeme numai acolo pot fi circumscrise). Într-o literatură care se îndreaptă tot mai mult către fragmentarism, improvizație și amatorism, opere articulate, cum este cea a lui Leo Butnaru, păstrează viu un model al scriitorului adevărat. Care poate să fie foarte activ în spațiul virtual – Leo e campion și la asta –, atâta timp cât nu confundă writing cu texting. Ceea ce Butnaru, spre deosebire de mulții săi colegi mai tineri, nu face niciodată.
Un scriitor adevărat, într-un colț de țară în care e mai greu să fii scriitor adevărat.

                                                                                                                        Răzvan VONCU



vineri, 17 martie 2017

UN POET AL AVANGARDEI UCRAINENE





ELEGIA-DIVERTISMENT

Din tulpina neagră a bascului
semănatul îngreunaţilor başi
şi a flautului pripeală bască
pe ringul vocilor de aşi.

Salt brusc, săritură semeaţă,
sec, bătăi mărunte de tobă, galop e,
şi disperarea flautelor, flaute zglobii
peste gropi de sincope.

Roteşte-te, lume, roteşte-te, circ,
roteşte-te, carusele!
Foc de artificii în cer, ţuguiat
zboară mai sus de stele...

Şi ziua-n amurg, şi noaptea-n apus
şi inimă tăcând chitic.
Rotiţi-vă, nebune focuri cereşti,
Roteşte-te, nebunule circ!

Şi ochiul gloatelor spart
într-o mie de spade de lămpi solare.
Roteşte-te, blestemate...
Tact!
Ritm!
Cât te vei mai roti fără rost? Să mai sper?
Oare chiar n-are să vină, chiar nu vine?
Fiece curbă şi tact,
şi ritm
sunt marcate de gestul capelmaistrului
sever.

Va marca şi va fixa:
Stop!
Nu mişca!
Fiece notă are
zvâcnirea sa.

Şi vei cunoaşte perseverenta matematică
a paroxismului încântării şi tristeţii,
camarade,
amice,
fârtate –
fiecare are propriul puls
ce bate,
se zbate.

Fiece notă e potrivită,
o alta-n locu-i să fie nu poate,
şi scârţâie între coaste ruginite
ale inimii încheieturi uscate.

Inimă! Roteşte-te zbenguit,
zbengui-te, fă tumbe, de-i putea!
De pe buzele acrobatului chinez
alunecă-şuviţă moartea.

S-au înecat în înghiţituri convulsive,
s-au rotit pe o coasă strălucitoare
şi s-au înţepat într-un puls comun
inimile tuturor,
oricare.

Gâtlejul se-neacă cu un gheb,
erupe urlet infernal,
de pe trapeze, ca un steag negru, spânzură
limbă de om, neagră-mangal.

Va ţipa scurt duduiţa...
Atunci ţinteşte şi zboară
în urlete de disperare, panica
gurile goale le va strivi!
Bale şi lacrimi stoarse,
buzele-n grimase exagerate!
Ca nişte trupuşoare, pe sfori
se clatină voci
piţigăiate.

1927


FOXTROT

Arcuită-n vibraţie, struna cam tâmpă
Lasă să cadă ca o picătură nota neagră
Şi orchestra îi zice linguşitor melodia
Unei suferinţe libidinoase, parcă.
Şi ies inşii în ring, ghemuiţi în foxtrot,
Frământându-se într-un nemişcat pas.
Şi scripcarii cam palizi la obraz
De pe scripci cu şolduri pline
În sală ca într-un fremătător vas
Toarnă preludii şi flăcări în vine.
Cuibăritu-s-a în poftele preludiilor
Acest pas de vulpe, foxtrotul exact,
Acest tact,
Acest ritm al legănătoarelor fiinţe,
Acest act deschis, acest tact şi lipsă de tact,
Acest nemaivăzut act.

Deci, pasule, îndrăzneşte, scutură oamenii,
E semnul iubirii mecanice, de haram!
În gâtlejul negru al clarinetului
Joacă un nod, tresaltă mărul lui Adam.
Struna, ca biciul, şfichiuieşte banjoul
Şi suspină vioriştii, şi-i zic înainte,
Ca sunetul să onduleze ca fierea în vene,
Ca mercurul în sticlă fierbinte,
Ca să cadă deodată din înălţime,
Tresărit, plescăit, împroşcat,
Ca să se deschidă gurile,
Al gurilor aprinse căscat.
Dar s-a împiedicat astmaticul tact
Ce sfâşie, ca o rană, gura.
Act cinic, public act –
Foxtrotul strivit, fărâmitură cu fărâmitură.

Ax, solidaritatea fantomelor
În music-hall-ul legănător!
Coapsele violoncelelor sunt goale
Şi sunt pofticioase taliile ghitarelor.
Şi grasa pălmuire a tălpilor,
Şi pasul strâmb, ca o scoabă, –
Ce să-i faci, asta-i iubirea oamenilor,
Ceva mai jos de nivel, o şagă!
Clătinându-se, dragostea pleacă,
Gură lipită pe gură.
Iubirea oamenilor, iubirea oamenilor
Burta şi-o scutură;
Burta şi călcâiele, buzele lui Buddha,
Buzele ca păstăile însângerate.
Alertaţi, oamenii stenografiază
Mâzgălit corectele lor pofte-aţâţate.
În staccato stricat ca o schismă,
Împiedicându-se în ritm zdrăngănit,
Aceasta-i iubirea.
Uite astfel eşti tu schismă scuturată,
Tu – iubirea, dragostea.

1928

CE ÎNSEAMNĂ NUMELE DOCTORULUI JIVAGO PE ROMÂNEȘTE?




Între anii 1946-1955, Boris Pasternak își scrie una din principalele cărți, romanul Doctorul Jivago, în care sunt abordate eternele ecuații viață-moarte, întemeierea existenței umane pe/ în cultură și istorie, rolul artei și al naturii întru depășirea dizarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluțiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând în Italia (1957), după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958, lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanșează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa sa*.
Până la apariția romanului lui Boris Pasternak „Doctorul Jivago”, în onomastica rusească nu a existat numele Jivago. Iar dacă admitem că cineva dintre părinți ar fi dorit să-și boteze fiul cu un astfel de nume, reacția preotului, ce ar fi trebuit să afunde pruncul în cristelniță, sau cea a funcționarului ateu de la serviciul stării civile ar fi fost una neunivocă, mai curând dezaprobatoare. Chiar dacă părinții i-ar fi spus preotului că acest nume, Jivago, ei l-au dedus și adaptat din sfântul text al „Bibliei”, nu se știe dacă ar fi primit binecuvântarea. Pentru că nu e sigur că slujitorul bisericii s-ar fi lăsat convins, argumentându-și reticența tot în baza unor argumente biblice. Nu, nu, numele Jivago nu e unul suspect, legat de conotații negative. Din contră, însă... – și preotul ar fi căutat argumente cât mai convingătoare ca să abată pe o altă cale nobila intenție a părinților care se gândeau să-și numească odrasla Jivago, și care veniseră pregătiți, cu trimiteri exacte la două citate, una din Evanghelia după Matei (16 : 16), cealaltă din Evanghelia după Ioan (6 : 69). Iar cititorului român, ba chiar celor mai buni cunoscători ai Bibliei de la noi, de-ar fi să deschidă paginile testamentare la versetele respective, dacă nu ar cunoaște slavona veche și nu ar citi textele sfinte chiar în această limbă, le-ar fi imposibil să înțeleagă de unde a extras totuși Pasternak numele Jivago, care, până la romanul său, nu a existat în onomastica rusească.
Ei bine, Olga Ivinskaia, iubita scriitorului, a găsit de cuviință să fabuleze, admițând că Jivago ar fi existat totuși în registrul numelor proprii rusești, de unde ar fi imprimat-siglă pe, să zicem, capacul unei guri de canal sau pe altceva aflat în locurile publice. Iată ce versiune inventează doamna: „B. L. (Boris Leonidovici Pasternak – l.b.) mergea pe stradă și s-a împiedicat de o placă de fontă ce avea imprimat pe ea «autograful» fabricantului «Jivago». Și a decis ca el (protagonistul romanului – l.b.) să se numească chiar așa, ca vreun necunoscut, ce se trăgea sau că dintr-un mediu negustoresc sau că din unul cvasi-intelectual – acest om va fi eroul său literar”. Prea prozastică versiune chiar și pentru un personaj de proză, plus că arhivele industriașilor ruși nu au scos la iveală niciun Jivago.
În fine, explicația autentică avea să o dea însuși Boris Pasternak într-o discuție cu Varlam Șalamov, scriitorul care petrecuse ani mulți în GULAG. Cânt interlocutorul se interesă de unde a apărut numele protagonistului, Jivago, Pasternak lămuri:
 „E o istorie deloc simplă. Încă de copil, am fost impresionat foarte tare de unele versete dintr-o rugăciune bisericească...” 
Și scriitorul reproduse unul din versete, în care apare epitetul, nu substantivul, jivago (живаго). Ei bine, în versiunea românească a bibliei bineînțeles că adjectivul respectiv e unul „autohton” și, pentru un necunoscător de slavonă, el nicidecum nu duce spre numele protagonistului din romanul lui Pasternak.
Iată, în românește, versetele biblice în care (nu) apare jivago:
 „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei, 16 / 16).
„Și noi am crezut și am cunoscut că tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Ioan, 6/ 69).
Să dăm și variantele lor originale, în slavona veche:
„Ты еси воистину Христос, сын Бога живаго” – „Simon zhe Piotr, skazal: Tî esi voistinu Hristos, sîn Boga jivago”;
„И мы уверовали и познали, что Ты Христос, Сын Бога живаго” – „I mî uverovali i poznali, chto Tî Hristos, Sîn Boga jiavgo”.
Prin urmare, epitetul „jivago” în românește e: „Celui viu”, în traducere biblică, iar ca să fie mai aproape de cel slavon, să ne gândim și la variantele: Viul / Viului = Jivago.
Să revenim la mărturisirea lui Pasternak: „Eu repetam acest verset («Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu») și, copil ce eram, puneam virgulă după cuvântul «Dumnezeu». Ca și cum apărea un  (alt) nume tainic al lui Hristos «Jivago» («Celui viu»). Eu nu mă gândeam la Dumnezeu cel viu, ci la unul nou, numele căruia, «Jivago», îmi era accesibil doar mie unuia. Viața întreagă mi-a trebuit pentru ca acea senzație a copilului să devină realitate – să-i pun acest nume personajului romanului meu. Iată istoria adevărată, «substratul» alegerii. În afară de asta, «Jivago» ar putea fi asemeni unor nume siberiene sonore și expresive, cum ar fi Mertvago (Mortului), Veselago (Veselului). Aici, simbolul coincide cu realitatea, nu o încalcă, nu-i contravine”.
Așadar, în numele de familie a lui Iuriy Andreievici genetivul adjectivului s-a transformat în cazul nominativ al substantivului, devenit numele unui intelectual rus de la începutul secolului trecut; nume cu o dublă motivație – și simbolică, și obișnuită, când, precum remarcă unul din cercetătorii creației lui Pasternak, se întâmplă acea „explicare a adevărului în lumina cotidianului” din textele liturgice, care îl uimește pe Iuriy Jivago.
Autorul a adoptat/ „cultivat” programatic paralelele sacru – profan, împământenirea inflexiunilor biblice, punerea lor în relație cu dimensiunea și importanța (atât cât există acestea)  omului, vieții și viselor acestuia.
Probabil, dacă nu trăia/ scria într-o țară, în care una din componentele cenzurii era și ateismul acerb, numele romanului era altul. Una din variante era „Moarte nu va mai fi” („Смерти не будет”), iar epigraful ales de autor fiind versetul 4 : 21 din „Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul”: „Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”. Ecourile acestui epigraf, la care autorul a renunțat, precum am presupus, din cauza nedorinței de a se confrunta prea fățiș cu cenzura, de a o ațâța, apar în meditațiile protagonistului romanului, care consideră că arta e un fel de scriere în continuare, „de completare” («дописывание») a Revelațiilor dumnezeiești din „Apocalipsa”. După îndelungi meditații și frământări etice, Iuriy Jivago „înțelege clar că arta, totdeauna, fără încetare, este preocupată de două lucruri. Ea reflectează mereu la moarte și necontenit prin asta izvodește viață. Marea, adevărata artă este cea, care se numește Revelația lui Ioan, și cea, care o continuă”.
În concepția autorului, deci și a doctorului Jivago, în viață trebuie să vină și momentele în care ne dăm seama de erorile (păcatele) pe care le-am comis, dar și de jertfele care ni s-au cerut, pe care trebuie să le deplângem, pentru a fi în stare și de pioasa încântare pentru toate cele create de puterea supremă. Din acest motiv, se mai spune că romanul „Doctorul Jivago” trebuie citit sau recitit tocmai în cele mai dramatice momente ale vieții omului,  încât pentru unii disperați se poate întâmpla minunea dintr-un poem al doctorului Jivago, alias Pasternak: „Viața reveni la fel fără motiv,/ Cum se curmase, straniu, altădată”.
-----------------------------
   *Pentru această mare faptă artistică a sa, Boris Pasternak este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar un dosar ce stipula „trădarea de țară”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în Declarația TASS  din 2.11.1958 – ca în timp... de război, nu?! – se spunea: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială și poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic Doctorul Jivago, organele oficiale nu-i vor crea impedimente. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică și să încerce personal toate „minunățiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljenițîn.) Diploma și medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.


27.III.2017

sâmbătă, 11 martie 2017

ANUL 1899 – UNUL AL SCRIITORILOR DE GENIU




În 1899 s-au născut
Ernest Hemingway (†1961)
Miguel Angel Asturias (†1974)
Yasunari Kawabata (†1972) 
Vladimir Nabokov (†1977)
Jorge Luis Borges (†1986)
Lao She (†1966)
Kazi Nazrul Islam (1976)

Trei din ei au fost Laureați ai Premiului Nobel. Meritau cu prisosință să fie nobeliști toți cinci.
În cazul dacă Academia Suedeză s-ar pricepe 100 la 100 la geniu, la capodopere.
În orice caz, arhiva premiului arată că juriul a discuta și despre candidaturile celorlalți, însă, cum s-a mai întâmplat, au trecut alți candidați, poate că mai puțin importanți.

Asta e: ca orice academie, și cea din Stockholm are lacune. În ultima vreme, tot mai ridicole neînțelese... 









miercuri, 1 martie 2017

SEMNAL CARTE DE POEME (cu ultima variantă de copertă)



      (AUTO)PORTRET SCHIȚAT ÎMPREUNĂ CU
FĂNUȘ NEAGU, ADI CUSIN ȘI ARCADIE SUCEVEANU

Se zice că subsemnatul
spirit dezinhibat
ludic
emană o energie debordantă

Mâinile și picioarele-i sunt mușchiuloase
ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice
trădând forță și vitalism (cărora
le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe
pare să personifice ironia și persiflarea
iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme
se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă
scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine
într-o lume din scoarță de măr domnesc
plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că
se vrea gladiator de destine
dar nu știe să și-l păzească pe al său
ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat
care trăiește totul cu intensitate
încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar așa
însă e frumos spus – nu? – despre unul care
se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva
și cele din viitor
dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

A fost declarat intergeneraționist
între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX
și secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern
și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din țărani

29.VII.2016