duminică, 19 februarie 2017

FOTBAL, ÎN COPILĂRIE, ACUM ȘASE DECENII...

Echipa gimnaziului din Negureni

Găsesc pe internet o poză cu junii fotbaliști din satul meu de baștină, Negureni, județul Orhei. Imaginea mi-a retrezit nostalgii. În  narațiunea memorialistică „Copil la ruși”  (București, 2008; 2013) nu puteam să nu-mi amintesc despre cum se statornicea fotbalul în Negurenii mei acum vreo 60 de ani, eu fiind unul din protagoniștii stadionului...

FRGMENT DIN NARAȚIUNEA MEMORILAISTICĂ „COPIL LA RUȘI”

Unde mai pui că, în interbelicul românesc, multe din tehnicismele ce prinseseră a popula epoca încă nu intraseră în vocabularul țăranului, astfel că el nu găsea termeni adecvați pentru rusismele care i se impuneau. Până și la fotbal foloseam terminologie... germană sau engleză, însă în adaptare rusească: ștraf – însemnând lovitură de pedeapsă, penalizare, dar, uneori într-o formă neaoș-localistă, destul de hazlie în rostirea celor mai tontălăi: ștrafoncă! – strigau ăștia, fotbaliști sau spectatori. Bara – ștanga (din: stange).
Păi, cu fotbalul la Negureni se depănau nuvele, povești, legende întregi! Pe la începutul anilor 50, unii din cei care văzuseră pentru prima oară o atare goană, credeau că fotbalistul mai bun e cel ce bate mingea cât mai sus! Minge grea, ce părea din piele de... hipopotam! – la locul de umblare la cameră având, de șiret, un șfichi destul de gros – insul care îndrăznea să dea cu capul în atare balon, dacă i se întâmpla să se întâlnească exact cu locul zigzagat al șiretului-șfichi, rămânea pe zile bune cu semn cabalin în frunte – vânăt, ca o danga pe crupa calului, întru protejarea acestuia contra furtului.
Colhozul cumpăra uniformă pentru echipa de fotbal, însă, la scurt timp, bocancilor („butz”) li se scoteau crampoanele, flăcăii fotbaliști care îi avea în posesie purtându-i ca încălțăminte de fiece zi... Iar când ieșeau pe teren în bocancii ăia fără proptele, lunecau pe iarbă de mama dracului și erau înjurați (trimiși și scoși) de nu se mai putea... Tricourile, purtate și ele, extra-meci, să zicem așa,  ajungeau decolorate, pe la muncile câmpului... Priveliște de greutăți materiale și de neașezare întru toate cele ce i-ar trebui unui sătean normal, unei comune de oameni muncitori...
Fotbaliștii se avântau în teren, alergau, iar câte un suporter mai aprins din fire, neastâmpărat, nerăbdător, o lua în lungul liniei de aut, încurajându-și preferatul, cu care, de fapt, era și într-un anumit grad de rudenie. Precum Zaharia Gâtlan, să zicem, fanul finului său Milușcă – de cum acesta se pomenea cu mingea la picior și o pornea, vioi, pe extrema dreaptă spre poarta adversarului, Zaharia, zis Gâtlan din cauza că avea gât lung, dar și înălțime trupească, slavă Domnului, –  Zaharia sărea de pe iarbă, alerga paralel cu finul Milușcă ce făcea minuni în teren, strigându-i, gâfâind: „Așa, șine Milușcă, așa, fă-l și pe-aista, treci de el, bravo! Dă-i înainte! Bagă de seamă! Treci și de chiorul ista! Așa! Bate!”, pentru ca toată odiseea fazei să se încheie în coadă de pește, Zaharia strigând cu năduf: „Du-te-n mă-ta de șin ce ești tu, că ai scăpat-o!” Adică, Milușcă rămăsese fără minge... Zaharia se întoarce la locu-i de mai înainte, mai trage o cană de vin – pentru că, la stadion, unii veneau cu vadra de tulburel, – înjurându-și finul până în momentul în care Milușcă se pomenea din nou în cărți bune, adică – balonul la picior, extrema dreaptă liberă, iluzia golului ispititoare, astfel că Zaharia Gâtlan sare iar de pe iarbă, luând-o la fugă întru susținerea celui pe care îl botezase: „Așa, șinule, fă-l pe răcarul ista din Chițcani, nu-i jeli, să știe ei! Bravo! Bate!... Dute-n.... of, că mă umplu de păcate... Prost mai ești, bre Milușcă, prost, fotbalist din tine – ca sită de mătase din coadă de câine... Tot de-al lui nestreleai  ai rămas!...”
Nestreleai era o poreclă, firește, care se traduce din rusește ca: „nu împușca / nu trage!” și i se trăgea ghinionistului nostru fotbalist din vremuri imemoriale, de la străbuni, iar în deplinătatea ei porecla suna astfel: Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copii acasă!, fiind cea mai lungă și mai deocheată poreclă din Negureni și poate că demnă de cartea recordurilor. Și nebuneala aceasta de cuvinte străine era moștenită, lipită de obrazul lui Milușcă hăt de la cine știe ce străbun al său care, cică, încă pe vremea războaielor dintre ruși și turci, intrase astfel în vorbă (și la apă!) cu un otoman zănatic ce ar fi îndreptat spre el pistolul cu cremene. „Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă!” (Nu mă împușca, turcule; îți dau copeici și țigări, că am copii acasă!) – chiar așa, se zice, se rugase acel străbunic al fotbalistului nostru, întinzându-i păgânului tot ce scuturase din chimir. Dom’le, era – ba este și astăzi – o poreclă unicat în întreaga Europă, aș zice, pentru că, pe lângă ea, până și cele din registrele „sufletelor moarte” ale lui Nikolai Vasilevici Gogol nu ar fi decât un șfichi oarecare! Ce ar însemna un Gheorghi Doiezjai-ne doiedeși sau un Piotr Savelev Neuvajai-Korîto pe lângă – Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă?! Nu, nu, comparația ține...
Iar cel mai pitoresc personaj de pe terenul de fotbal  era portarul Zanache, uniforma sa nefiind, de fapt, decât un combinezon larg de tractorist, în care arăta supradimensionat, nu știu cum, umflat ca roboții gonflabili de astăzi. Când se arunca Zanache după minge, în careul  fără iarbă de atâta călcat în picioare și frământ de portar agitat, după căzătura lui se ridica un nor de praf de Doamne ferește, încât trebuia să treacă trei-patru minute până se mai ostoia, ca să se vadă din nou unde se află poarta.
Printre noi, copiii satului, se răspândeau fel de fel de legende fotbalistice – despre maimuța-portar, căreia nimeni nu-i putea marca gol! Stătea, afurisita (frumoasă, bandita!), agățată cu coada de bara („ștanga”)  transversală și, de cum adversarul șuta la poartă, ea – țup, haț! – a și înșfăcat mingea. În ce „comandă” era maimuța? În a Braziliei, în care alta?! Însă, un rus, Butâlkin, i-a venit totuși de hac tropicalei celeia. Cum? Păi, să știți că Butâlkin avea „smertelnâi udar”, adică – lovitură mortală; da, cu piciorul drept era în stare de atare lovitură nimicitoare și, mai sus de genunchi, purta legată, așa, o fâșie roșie, care și preîntâmpina că el, Butâlkin, e în stare de „smertelnâi udar”, astfel că, tovarăși sau domni adversari capitaliști, nu vă rămâne decât să vă feriți, să vă culcați la pământ, când lovește el, Butâlkin. Și tocmai ăsta i-a și fost nașul maimuței – când lovi odată „mortal”, maimuța unde face – țup! – aruncându-se să prindă mingea, însă aceasta – Doamne ferește! – i-a intrat în borheie, adică în burtă, de a băgat maimuța cu tot cu balon în plasa porții! Așa că s-a zis cu portarul brazilienilor... Animala-tropicala ceea darwinistă și stadionul Maracana – la pământ! Jale mare în țara carnavalului... În loc să danseze, să fâțâie din fund, a plâns toată lumea pe aia a lor, beach se cheamă, adică plajă, la malul mării...
Sigur, despre fotbal depănam și alte întâmplări, de asemenea curioase, însă de gabarit ceva mai mic, de interes local, cum ar veni. Cel mai des fiind reluat modelul narativ bazat pe puterea loviturii în minge și naivitatea gospodarilor de modă veche, în ariile, grădinile, legumăriile cărora se întâmpla să ajungă balonul. Că, iată, mai duminica trecută, Joja – că știți voi ce pălitură are el! – unde dă o dată în minge, numai că aceasta în loc să se ducă cât mai sus, o luă într-o parte, nimerind în legumăria lui Grișa Gârlea. Ehe, o zburat tocmai peste sălcii – vedeți voi cât sunt de înalte, însă a trecut peste ele. Și nu era pentru prima oară când mingea îi cășuna necazuri gospodarului. Însă moș Grișa nu era acasă, da în grădină trebăluia baba lui care, și ea tare supărată, unde ia bărdița și dă în minge. Hă-hă! Și unde se întoarce muchia bărdiței în fruntea babei, încât aceasta îndată s-a și cârligat la pământ! Pentru că învelitoarea mingii e tare, din piele de porc, nu o tai cu una cu două, iar dacă dai în ea – păzea! Vine reculul și te pocnește!... (Da, recul era ca și neologism, însă nu aveam cum să nu-l memorizez – figura în manualele de fizică, îl utilizam în răspunsul curent la lecții...)
Iar unul norocos, alde mine, care se pomenise cu stadionul chiar în bătătură, poți spune, – la 20 de metri de gardul grădinii și 150 de metri de pragul casei, nu putea să nu aibă anumite succese în acaparanta Odisee fotbalistică. Diminețile, porneam mai devreme spre școală – pentru că poteca îmi era exact pe lângă poarta de nord a stadionului și nu se putea întâmpla ca acolo, și mai devreme decât mine, să nu fi apărut un altcineva, cu o minge, în care să dăm câteva lovituri. Mai și întârziam la prima lecție... Iar după masă, când eram „eliberați” de la școală, sigur că tot pe lângă poarta stadionului treceam și nu puteam să nu trag câteva șuturi la ea... Iar ajuns acasă, făceam ce făceam, chiar și o lecție-două reușeam să duc la capăt, pentru ca să aud din  vale, de la stadion: „O-o-ăi-i-i! veniți la futbol! O-o-ăi Șura, Milea, Lică, Pechea, veniți, o-o-ăi-i-i!” Era Iacob al lui Boldumea, repetent patentat pe toate liniile, însă convingător în ale fotbalului. Din pragul casei, îl vedeam cocoțat călare pe bara transversală a porții și urlând irezistibil: „O-o-ăi-i-i, veniți, bre!”, și ecoul văii în care se afla stadionul aducea mesajul ispititor spre urechile noastre.
La început, jucam în echipa mică a școlii, atacant extremă dreaptă, însă trebuie să spun că acest plasament era unul foarte relativ și la fel de puțin de „personalizat”, deoarece... Adică, vorba e că toți ceilalți coechipieri doreau, înainte de toate, să fie înaintași și, bineînțeles, să atace! Oriunde i-ar fi plasat tovarășul învățător de fizică și matematică Fialcovschi – fundaș centru, dreapta, stânga, mijlocaș stânga, centru, dreapta, – în toiul meciului ne pomeneam că, aproape buluc, atacăm cu toții poarta adversarului, lăsându-ne spatele... descoperite. Așa era echipa noastră – cam dedată hazardului, nu prea organizată și cam încasam goluri... Deci, nu culegeam noi stelele de pe bolta întrecerilor inter-școli raionale. E drept că nu duceam nici lanterna roșie, dar nici cap de serie nu ajungeam, ca să manevrăm frâul. Eram pe la mijloc, dar, sigur, am fi meritat mai mult!...

Până pe la începutul anilor 60, în ghiol (ce spațiu imens și mirific!), la stadion (acolo ar fi încăput 3-4 stadioane), în afară de fotbal, se desfășurau diverse întreceri sportive, iar eu și până astăzi mă mir ce zel puneau unii din săteni în dorința de a câștiga, de a fi primii. Odată, cel mai bun alergător, Vasile Vrăjitoru, cu picioare lungi ca de etiopian, venea cu un avans net față de ceilalți concurenți, însă el se ambiționă atât de tare să bată propriul record din vara trecută (pe urmă urma etapa raională), încât, ajuns la finiș (400 sau 800 de metri?), pur și simplu se prăbuși! Însă trecuse, totuși, trecuse linia finișului, învinsese! Chiar dacă a fost nevoie să coboare din delușor și doctorul Mazuric, să readucă sportivul în deplină fire și bună funcționare. Oricum, la fugă Vasile era cineva, o știa tot satul. Pe scurt – o celebritate.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu