luni, 26 decembrie 2016

"...M-AM RIDICAT DIN FOTOLIU, LA CEI 204 CENTIMETRI ÎNĂLŢIME AI MEI... "

Mircea SÂNTIMBREANU
 (7.I.1926 – 19.VIII.1999)

FIREA ESTE GREU DE CORECTAT, DAR NU IMPOSIBIL. EA TREBUIE TOTUŞI SUPRAVEGHEATĂ

Cu Mircea Sântimbreanu. Focşani, noiembrie 1997

...pe urmă se schimbau secretarele şi una dintre ele îi spunea celeilalte că vine un profesoraş la tovarăşul Pancu-Iaşi şi spune-i că e foarte ocupat, că nu primeşte. Eu m-am ridicat din fotoliu, la cei 204 centimetri înălţime ai mei, şi zic: „Eu sunt profesoraşul”. Sigur că a fost un moment penibil, apoi mi-au devenit favorabile, fetele de atunci. Au devenit prietenele mele. (Mircea Sântimbreanu, în dialogul ce urmează.) 

– Stimate domnule Mircea Sântimbreanu, dialogăm într-un final de săptămână, în sâmbăta de 11 octombrie, în Hotelul „Arad” de la Neptun. Această voit minuţioasă precizare îmi sugerează prima întrebare: printre preferinţele existenţiale ale domniei voastre este cumva şi vreo anumită zi a săptămânii?
– Bănuiesc că în biografia mea am făcut şi pasiuni pentru anumite zile ale săptămânii, cum a fost, de exemplu, duminica, mai ales că într-o viaţă de rob nu există week-end. De când însă mi-am câştigat libertatea şi nu neapărat prin revoluţie, ci prin involuţie, deci la bătrâneţe, fiecare zi pentru mine este o sărbătoare. Ele, zilele, îşi pierd identitatea. Poate că nu săptămânal se înregistrează sărbătoarea; oricum, se înregistrează cel puţin o dată pe lună.
– Presupun că sentimentul de sărbătoare ţine şi de pasiunea dvs. pentru drumeţie. Sunteţi un călător neobosit, de invidiat.
– Bine, deocamdată ziua plecării de acasă este sărbătoare. Mă tem că va veni momentul când ziua întoarcerii acasă va deveni sărbătoare. Plec într-adevăr (se spune, de altfel) în mod patologic. E o formă de claustrofobie.
– Chiar aşa, o formă de claustrofobie?
– Dar nu e vorba de claustrofobia spaţiului camerei, ci a oraşului. Vreau mai mult spaţiu, cel din deltă în Maramureş, din Banat în Bucovina, pe unde mă opresc, să spunem, în condiţii eroice pentru un om ca mine, care are 60 şi 11 ani.
– Mulţi înainte! Cel puţin, până la 90 şi 11.
– Cercetăşeşti la un popă, la un învăţător, la un confrate. Deşi confraţii, am impresia, au un statut mai îngrijorător decât popii sau învăţătorii. Ei nu sunt siguri că pot oferi ospitalitate cuiva. Sunt nu ştiu cum speriaţi, săraci. Ei nu au cordonul ombilical, să spunem, pe care îl au ceilalţi. Pe urmă, s-ar putea întâmpla ca filonul – pentru că eu, după cum se ştie, am avut poziţii-cheie editoriale...
– Deci, când v-aţi referit, mai sus, la o viaţă de rob, aţi spus-o cumva metaforic sau pur şi simplu deliberat. Putea să fie rob un om cu poziţii-cheie?
– Nu, nu, viaţa de rob a fost reală.
– Pentru un scriitor care era director de editură?
– Da, pentru că el era singurul om în cadrul acelei instituţii. Eu cred că în acei ani de aşa-zis socialism clasa muncitoare s-a redus la directori. Eu aveam grija planului, grija salariilor. Eu eram zidul în care se izbeau nemulţumirile. Eu eram keeping-ul prin care îi ascundeam pe ceilalţi. Dar, sigur, treaba aceasta se făcea într-un fel de haiducie. Adică doream să fac pe Robin Hood-ul. Doream să fac, să întreprind ceva, dar nu dintr-o motivaţie politică, nu. De altfel trebuie să spun că era necesar să fii înarmat până în dinţi sub aspect ideologic, pentru ca să poţi să treci peste graniţele admise autorii talentaţi. Eu eram un avocat al Diavolului. Ştiam foarte bine cum să apăr o carte, aşa cum un avocat îşi apără infractorii până în pânzele albe, pe dramul lor de aparenţă, nici măcar de adevăr. Şi eu atunci munceam. Aveam nişte jurnale care încă, să zic aşa, obsedează o mulţime de lume, pentru că eu notam tot ce gândeam, tot. Am cronici editoriale, un gen care nu cred că există. Citeam ca editor şi scriam cronici fără grija de a le face publice. Ştiam însă tot adevărul despre o carte. Apoi făceam contracronica, ad usum Delphini.

luni, 19 decembrie 2016

SAFO FACE PLUTA







Reflex condiţionat

La muzeul canin…
sigur
cititorul deja s-a şi gândit la câinele lui Pavlov…




Karaoke de Dobrogea

În Babadag
turnul geamiei îşi zice vechiul karaoke de muezin.

Îmi amintesc de McLuhan:
mediul este mesajul…


*      *     *

s-a întâmplat
să mai ajung şi de data aceasta în Siberia

de câteva ori pe zi
dau cu ochii de rafturi rafturi cu vodcă

cine a spus că există viitor?...


În filosofie

în filosofia vieţii
să te îndoieşti de toate
                      (ceea ce
din păcate
nu e valabil şi pentru filosofia morţii)…

…odată ce moartea ne-a deturnat firul ideii
să o luăm de la capăt:
în filosofia vieţii să te îndoieşti de toate
neîndoindu-te doar că te îndoieşti


Consecinţă

Unii dintre mai rafinaţii
intelectualizaţii care divorţează
se arată nemulţumiţi de cum acţionează
legea atracţiei universale.

Sigur
le este mai uşor a se răzleţi
celor care nu ştiu de Sir Isaac Newton…


Complicat

Omul e o totalitate alcătuită din inimă şi creier

inima şi creierul sunt totalităţi alcătuite din…

Ah în aceste caz
e mult mai complicat decât în cel cu
omul…

TRADUCERE?... BA NU, CATASTROFĂ!


 

Pe cât e de riguros, de sobru ca stil şi artistism Valeri Briusov, ceea ce îl face un veritabil sonetist, pe atât de nerespectuos este tălmaciul român, al Alexandru Şerban (în revista „Poezia”, toamnă 2016), care nu recreează, ci aproximează într-un mod deliberat ce-i dă de gol afonia faţă de plasticitatea şi muzicalitatea poetică.
În traducerea, ca şi în crearea în original al poemului, vrei nu vrei trebuie să apelezi şi la aritmetica elementară, adică să numeri silabele. Să cunoşti ce sunt iambul, troheul. Ce e cezura. (Nu… cenzura care anulează… cezura!) Place, nu place, dar în caz contrar nu-ţi iese sonetul, ci improvizaţia liberă-desuetă.
Necunoscând, dar mai ales nemânuind, artistic, creator, aste şi altele componente caracteristice prozodiei clasiciste, la ce ajunge dl Şerban? La bizarerii duse până la iresponsabilitate, încât, într-un singur catren de sonet riguros, la Tiutcev, în română să dea mărimi de versuri diferite, de – atenţie! – 13, 16, 11 şi 19 silabe!
Iscoditorii văd de pe altă planetă
Că globul pămîntesc e îmbrăcat în verde lucire 
Probabil acolo poetul cîntă imnuri subtile: 
„Cît de minunată e viaţa în culoare de smarald, discretă !”*
             În timp ce catrenul în cauză al lui Valeri Briusov e ţinut măiestrit în izvoadele clasice ale sonetului, cu o alternanţă silabică de 11-10-10-11. Astfel că,  după o atare tălmăcire-simulacru, ce să mai vorbim de formă prozodică fixă, de ritm impecabil, de virtuozitate artistică, de talent necesar atât autorului, cât şi traducătorului?!  Aiurea! (Pentru dl Şerban.)
Ei bine, cele şapte sonetele traduse (preluate integral de pe situl http://www.stihi-rus.ru/sonet/16.htm) sunt scrise în pentametru iambic, însă dl Şerban în versificaţiile sale mai mult decât stângace le „potriveşte” diverse picioare de vers, numai nu cele, articulate iscusit, în original.
În genere, fraza traducătorului nu e a poeziei, ci, oarecum anchilozată, e una a simplelor relatări de fapte. Sonetele parcă ar fi depoetizate şi duse spre relatare aproape jurnalistică. Le lipseşte energia şi aura poetică mai speciale.
Tribulaţiile şi turbulenţele de ritmuri sunt crase până şi în „Sonet despre formă” (titlu dat cam inadecvat de traducător ca: „Sonet pentru formă”), în chiar prima strofă a căruia (în originalul iambic: 11-10-10-11) ritmul e pur şi simplu paralizat totalmente, versurile având, respectiv, 14-12-13-18 silabe! (Nu vă faceţi griji: alte versuri din text au câte 10, 11, 17 silabe. Cum s-ar spune, toată aritmetica, aplicată inadecvat, într-un singur sonet!) Aceste silabograme întortocheate te duc cu gândul la mersul unei maşini pe care încearcă să o conducă o persoană de acum 200 de ani, pe când, de fapt, nu existau automobile. Încât ritmica şi geometria formei impecabile ale lui Briusov sunt pierdute, zdruncinător, de tălmăcitor prin hopuri şi sincope, picioarele de vers fiind cam toate şchioape!
Ce mai! Versuri destrămate, strofe lăbărţate! Halal!
­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­____________________

* Пытливцы видят на иной планете,
Что шар земной в зеленый блеск одет;
Быть может, в гимне там поет поэт:
"Как жизнь чудесна в изумрудном свете!" 

vineri, 16 decembrie 2016

POEME DE ROBERT ROJDESTVENSKI




*     *     *

Vom plânge
în sertar.
Sufletul ni-l vom deschide
         în sertar.
Vom desena
         în sertar.
Chiar şi de dansat vom dansa
în sertar.
Vom vocifera
în sertar.
Ne-om înrăi şi-om ameninţa –
          în sertar!
Vom compune, vom scrie
          în sertar…
Şi vom auzi din sertar un geamăt amar.


Buletin meteo

… În Regiunea Necernoziomică, – spune buletinul, –
se va subţia simţitor stratul de zăpadă
iarna puterile şi le va restrânge …
Ziua, în capitală,
                          pe-alocuri – furtuni.
Iar pe asfalt
pe alocuri –
sânge.


*      *     *

În căutarea fericirii, muncii, cetăţeniei
în Rusia apăru
un straniu obicei:
copiii deja s-au plictisit să se mai nască –
vede-se cred că am putea trăi
şi fără ei.


*     *      *

Peste creştet
                    constelaţiile clipocesc.
Şi mâinile ca de la sine se trag spre foc…

Ce straşnic mi-i
că oamenii se obişnuiesc şi
de cum deschid ochii
de ziua nouă nu se mai uimesc.
Să vieţuiască.
Să nu alerge după poveste.
Şi să plece,
       ca la mănăstire,
         în poezie.
Să prindă Pasărea Măiastră
       pentru friptură
        cu terci.
Iar peştişorul de aur –
              pentru zeamă… aurie.



*     *     *

Lui Bulat Okudjava

Păşeam pe pământ, greu era pe suflet şi-n împrejurime.
Pe spatele-mi obosit duceam unica mea cruce.
Era atât de frig, încât cuvintele îngheţau în gură.
Şi-atunci mi-am zis crucea să o tai pentru lemne de foc.
Şi am apins focul pe zăpadă.
Şi stăteam.
Şi priveam
cum unica mea cruce uimită în tăcere ardea…
Apoi pornit-am din nou peste câmpul negru, prin defileu.
Nu mai aveam crucea în spate…

Dar fără de ea
îmi era şi mai greu.

 
Marc Chagall
 
El e bătrân şi seamănă cu propria singurătate.
N-are chef să discute despre timp urât sau frumos.
Trece direct la întrebare:
„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...” –
Sacoul de modă veche e cu reverul cam ros…
„– Nu, nu sunt din Vitebsk…” –
Urmează o pauză cam mare.
După care – cuvinte 
                                monotone şi mohorâte:
„– Muncesc şi bolesc…
La Veneţia am o expoziţie…
Deci, spuneţi că nu sunteţi din Vitebsk?...”
„– Nu, nu sunt din Vitebsk…”
Priveşte-ntr-o parte.
Nu aude, nu aude.
Respiră cu depărtări din altă lume, 
încercând să se atingă atent de copilărie…
şi nu există nici Cannes 
                                     nici coasta de azur, 
nici gloria, celebritate, renume…
Luminos şi pierdut 
el se trage spre Vitebsk ca plantă tenace…
Acel Vitebsk al său – prăfuit şi dogoritor –
priponit de pământ cu turnul pompierilor.
Acolo sunt nunţi şi moarte, molitve şi iarmaroace.
Acolo se pârguiesc mere neobişnuit de mari 
şi birjari somnoroşi hurducă pe caldarâmul pieţelor…
 
„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...”
După care tace.
Şi dintr-o dată rosteşte –
parcă nume sacramentale –
denumirile străzilor:
Smolenskaia,
Zemkovaia.
Ca pe o ditamai Volgă laudă râuşorul Vidba 
fluturând copilăreşte
din mâna-i transparentă…
„– Deci nu sunteţi din Vitebsk…”
E timpul de rămas bun.
La bună vedere mă gândesc.
Cât de curând să ne întoarcem acasă…
În lungul drumului copacii stau în poziţie de drepţi.
Amurgeşte …
 
Ce regret că nu sunt şi eu din Vitebsk.
 
 

miercuri, 14 decembrie 2016

TROGLODIŢII DE LUX




Cu ochii pe ceasul din taxi

Pe mine
cel cu o pensie cât de cât suportabilă
şi care slavă Domnului mă suportă
(mulţam literaturii jurnalisticii traducerilor…)
azi nu mă mai îngrijorează ceasurile din taxiuri
care
în tinereţe
când vedeam ce des şi nestăvilite bat (în
spaţioasa „Volga” ele ţăcăneau sonor ca
mici ghilotine ale timpului)
mă făceau să-mi amintesc inadecvat parafrazat de Goethe
de superbul
dar zadarnicul lui îndemn: „Opreşte-te clipă
eşti…” prea costisitoare…

Ah da
ceasurile din taxiuri îmi mai amintesc ceva:
plăteam cu banii unui imperiu între timp dispărut…

Prin urmare
urmându-ne calea
odată ce am supravieţuit unui imperiu
reiese că trăim suficient
chiar dacă nu destul de mult…


Mişcarea textului

Textul ce se izvodeşte acum
ad hoc
porneşte încă de la
caligrafierea acelei dintâi litere – cel
mai scurt film de desen animat
căruia tu
copilul
îi erai regizorul
făptuitorul acum
un noian de ani.

Acest text care
zămislindu-se
se cercetează pe sine însuşi
de parcă
i-ar studia lumii harta
chiar dacă totul e ştiut
totul e determinat
deja de un noian de ani – să se nască
în mişcare
de la stânga la dreapta
de la stânga la dreapta
în sensul vieţii
în contrasensul morţii…


Îmbărbătare

Heidegger interpreta sintagma hölderliniană „timpuri sărace”
drept vârstă lumii părăsite de zeu.

Admiţi că poemele tale
sunt mai curând o susţinere morală
decât – toate – artă supremă.
                                        Citindu-le
vreun necăjit să se îmbărbăteze
zicându-şi:
                 Dacă ăsta îndrăzneşte să scrie poezie
chiar şi în aceste timpuri sărace
fără de zeu
eu de ce m-aş preda?!

marți, 13 decembrie 2016

...DIN SPUMA LAPTELUI PUS LA FOC DE DUMNEZEU

Nr. 10 / 2016



Paginile 74 şi 78

1

Prima mea carte. La pagina 74
metafore dintr-o noapte leningrădeană
în care lumina lunii urca din Neva spre frunţile noastre
de tineri poeţi discret-insurgenţi. Era de parcă
luminozitatea uşor obscură a zilei trecute se evapora spre boltă
prelinsă vertical pe lângă tâmplele noastre. Era asemenea
unui amestec aburi-lumină ce mă ducea cu gândul
la clasele primare, când avusesem de didactică lectură
capitolul despre circulaţia apei în natură
de data aceea pe malurile de granit ale nordicului fluviu
circulaţia fiind triplată – de lumină lină şi, bineînţeles, – de poezie. (Zău
sună bine: circulaţia poeziei în natură…)
                                                                În Grădina de Iarnă
în prag de primăvară
ardeau mii de lămpi, ca şi cum statuile cu nuduri expuse
în boreala climă maşteră
şi-ar fi serbat dezolate ziua de naştere. Noi
parcă am fi intrat în timpul lor vechi şi intim
având curiozitatea deschisă asemenea unui geam (ca şi până aici
citez cât de cât exact din prima mea carte
pagina 74) la care sta cineva (poate chiar conaţionalul nostru
Dimitrie Cantemir ce vieţuise şi murise pe aici)
privind în lume, spre punctele-i cardinale toate,
în unul din care peste câteva ore avea să se închege
să se plămădească răsăritul; când, pe lângă frunţile noastre
aburii luminii ar fi continuat să urce din Neva
până la tripla circulaţie în natură – inclusiv a poeziei
(Zău, sună bine: Circulaţia poeziei în natură)
ce avea să se întâlnească cu o zi nouă
pare-se de 28 februarie
sau poate 1 martie
la oră rotundă ce s-ar fi smuls din orologii
lipindu-se ca un afiş avangardist
ca un anunţ sonor
de soarele roşu – chiar aşa se încheie poemul
din prima mea carte
pagina 74. După care
iarna rusească apare peste alte patru pagini
într-un text dedicat poetului şi arhitectului Andrei Voznesenski. Tot aşa
probabil, într-o iarnă spre primăvară, când
ultimele viforniţe mai înşurubează spre cer
trâmbe de zăpadă. Eu unul considerându-mă deja cumva… specialist
în iarnă-primăvară leningrădeană. Timp oarecum mai blând
viforul nu e chiar atât de năprasnic (chiar de mai
rupe câte o frânghie cu tot cu drapelele albiturile întinse pe ea – drapelele
existenţei; unele – scutece!), în vreme ce îmbrăţişările sale sunt asemănătoare
cu ale poeţilor-prieteni
trosnindu-ţi uşor oasele la încheieturi.

2

…era un început de primăvară în Leningrad
cu iarna încă în putere, mătăhăloasă
cu ochi de ursoaică polară. Colegul meu rus,
                                          june poet şi el
îmi spunea
că, de cum se desprimăvărează de-a binelea, Neva
prinde a privi, precum cândva, Anna Ahmatova – migdalat
oarecum euro-asiat.

În ceea ce aveam de zis între noi
ne încuraja şi câte vreun avangardist sau altul,
dar înaintea tuturor – Hlebnikov
cândva geniu al libertăţii poeziei
deci şi al libertăţii cuvântului
pe atunci însă (anii şaptezeci) ca şi interzis.
Apoi coboram, celest, spre sud, la Chişinău debarcând din avion
ca de la etaj
mai având încă ochii doldora de fragmente caleidoscopice
ca un mini-Ermitaj. Toate alea
parcă încurajându-mă să prind curaj

O, Sankt-Petersburg, hommage!

1974 // 15.V.2016


Afrodita-Poezia

Uneori, poezia devine atât de adâncă
încât se întunecă înfiorător
şi pare că ar ascunde-o periculoasă stâncă
pentru eventualul înotător.

Şi a mia oară îţi vine
să părăseşti această stare neprietenoasă
repetând tânguios ca un copil: „Gata
nu mă mai joc, plec acasă!”

Apoi, ajuns iar în singurătate
parcă aştepţi, parcă jinduieşti, parcă îţi pare rău
într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca
din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu.


luni, 12 decembrie 2016

NEO-LEOLOGISME





·  De observat: de cum e gata înălţată vreo biserică, pe cornişele ei apar neamânat porumbei – neîndoielnic, sunt cei ce se trag încă din Duhul Sfânt, întruchipat ca porumbel ce aduce bună-vestirea.         
·  Îmi amintesc cum, în studenţie, când citeam din mers Kant, uneori mă izbeam cu frunte de vreun cant oarecare – de uşă, de troleibuz, de timp în goană…
·  Când se (pre)spune că progresează şi iadul, bineînţeles că el… regresează: spre mai rău
(dacă mai e loc pentru aşa ceva…).
·  Ce luminoasă pacoste – să greşeşti din dragoste!                                        
·  Anual, din cauza nucilor de cocos ce cad în eventualitatea să dea de capul vreunui nou (new!) Newton, în lume mor de 15 ori mai mulţi oameni decât din cauza agresiunii crocodililor.
·  Încătuşat?... aşa e când sunt confundate statele unite cu statele de plată.
·  Fabulă de roman clasic: Abatele se abate spre carte şi Manon devine mana cavalerului.
·  Frumuseţe des cântată şi descântată.
·  Deja se creează impresia că nu se mai creează nicio impresie, rămânând de-a pururi doar prima impresie, pe care şi-a creat-o Dumnezeu despre ceea ce a creat oarecum impresionist,
impresie de care probabil e tot mai puţin impresionat
·  În vis, des pot să detronez vreun despot.
·  Pe timpuri cu valsuri cochete, era atâta calm la Viena, încât rar cine îşi tăia vena.
·  S-ar putea spune că barmanul, care l-a viaţa lui a turnat potop de bere în halbe, a văzut mări de spume, dar niciodată nu a văzut să se nască suav din ele Afrodita.
·  Seara, prin sate accidental poate răsuna şi Sarasate.
·  Clipă, te-am rugat să te opreşti, nu să o iei îndărăt!
·  Epitaf: Plecat din spaima că mâine ar putea să rămână fără internet.
·  Festival de muzică brutală.
·  Şi ca un zâmbet involuntar, parcă vinovat, – zorii zilei de apoi…
·  Salvaţi textele din computerele şi sufletele voastre!
·  Privirea ta grea îmi afundă ochii în orbite… Piei, satano!
·  Se întâmplă ca meşterul care şlefuieşte piatra să dea în rărunchii ei de irizări de curcubeu – asta, că să înţelegem că nimic nu se pierde în eter, totul poate fi captat şi conservat.
·  Nu e grav că acest critic arogant nu pricepe o iotă în poezie – soborul de poeme l-a şi excomunicat.
·  Un lan de floarea soarelui îţi poate aminti de multe lucruri, inclusiv de briciul şi ureche însângerată a lui Van Gogh.
·  Ce diferenţe nesemnificative între mesajele de felicitare cu ocazia zilei de naştere şi necrologuri!