sâmbătă, 30 aprilie 2016

DE PE CUPOLA CATEDRALEI SF. PETRU


Circulaţie la Vatican

Minunatului cardiochirurg, domnului Aureliu Bătrânac,
cel care m-a întinerit.

La capătul celor două scări înguste ale Catedralei Sfântul Petru
zi de zi se formează două cozi imense – una e cea din catedrală
unde mulţimea aşteaptă să urce
alta se întinde în jurul cupolei
unde mulţimea aşteaptă să coboare.

La cea de jos nu-şi dau rând oamenii nerăbdători ce vor să urce
la cea de sus aşteaptă răbdători îngerii ce vor să coboare
spre-a admira minunăţiile bogăţiile de jos.
                                                                   Astfel că
la capătul celor două scări înguste au fost montate semafoare
două jos
două sus
semafoare care, pe rând, după un sfert de oră
dau, alternativ, foc verde – într-un capăt
lumină roşie – în capătul opus.
                                          Exact ca în cazul
reconstrucţiei drumurilor
când maşinile sunt libere să circule într-un sens
şi stopate în celălalt.

…Ideea aceasta venindu-mi şi verificând-o undeva
între treapta 257 şi treapta 283 din cele 501
câte le au fiecare din cele două scări spiralate
ce duc din catedrală spre cupolă
de la cupolă spre mozaicata duşumea a catedralei…

4.VIII.2015, Roma

30.IV.2016, Chişinău

Vedere de lângă cupola Catedralei Sf. Petru, 4.VIII.2015

vineri, 29 aprilie 2016

UNUL DIN CELE MAI FRUMOASE POEME DIN ISTORIA POEZIEI LUMII


velimir hlebnikov

MENAJERIA

Pentru V. I.

O, Grădină, Grădină!
Unde fierul e asemeni tatălui care le aminteşte fiilor săi că ei sunt fraţi, astfel curmându-le sângeroasa încăierare.
Acolo unde merg nemţii să bea bere.
Iar mândrele să-şi vândă trupul.
Unde vulturii stau asemeni veşniciei, consemnând şi această zi a cărei seară e încă departe.
Unde cămila cu cocoaşă înaltă, fără călăreţ, tăinuindu-şi grimasa chinezească, ştie a tălmăci canonul budismului.
Unde cerbu-i numai spaimă, înflorind a lespede lată de piatră.
Unde straiul lumii este somptuos.
Unde oamenii umblă încruntaţi şi suspicioşi.
Iar nemţii înfloresc de atâta sănătate.
Unde, asemănătoare iernii, cu pliscu-i galben-smolit ce aduce a crânguleţ întomnat, lebăda are privirea neagră, oarecum neîncrezătoare chiar faţă de ea însăşi.
Unde un frumusache-albastru îşi lasă câte o pană din rotata-i coadă, ca şi cum cocoţat pe stâncile Siberiei, când peste frunzişul pestriţ, verde-aurit, atârnă mrejele norilor, în schimbătoare unduiri adumbritoare peste relieful denivelat.
Unde ai vrea să iei coada păsării-liră şi, ciupindu-i strunele, să cânţi vitejia muscalilor.
Unde noi strângem mâna, de parcă am ţine în ea o sabie, şi jurăm şoptit: chiar cu preţul vieţii, cu preţul morţii, cu orice preţ, să ne apărăm seminţia.
Unde maimuţele se înrăiesc în fel şi chip, demonstrându-şi delicatele părţi ale trupului şi, cu excepţia celor triste şi blânde din fire, pururi se arată iritate de prezenţa omului...
Unde, deformându-se precum munţii la cutremur, elefanţii le cer copiilor de-ale gurii, învederând un antic sens în adevărul: „Vreau haleală! Aş mânca ceva!” – şi se prosternează, de parcă ar cerşi rugător.
Unde cu destulă dibăcie urşii căţărători o iau în sus, însă privesc în jos, aşteptând poruncile supraveghetorului.
Unde liliacul nopţilor stă agăţat cu capu-n jos, precum inima oricărui rus din zilele noastre.
Unde pieptul vultanului aminteşte de norii zburliţi înaintea furtunii.
Unde o pasăre scundă duce după sine întrauritul asfinţit cu toată jariştea cărbunilor săi.
Unde în chipul tigrului, înrămat de-o barbă albă, cu ochi de musulman înaintat în vârstă, noi îl venerăm pe un discipol al proorocului şi decriptăm esenţele islamului.
Unde ne surprindem la gândul că religiile n-ar fi decât o potolire de talazuri, urmărite încă de la naşterea lor, şi că pe lume sunt atât de multe fiare, pentru că ele pot vedea în diverse chipuri Zeul.
Unde, obosind de-a mai urla sinistru, animalele se ridică alene şi privesc spre cer.
Unde, săltând-alunecând greoi, nervos prin cuşcă şi văicărindu-se a disperare, foca ne aminteşte atât de dureros de cazna proscrişilor.
Unde hazliile arătări de peşti întraripaţi sunt extrem de atente unele cu celelalte, asemeni moşierilor de Curtea Veche ai lui Gogol.
Grădină, Grădină, unde privirile sălbăticiunilor semnifică mai mult decât cetitul grămezilor de cărţi.
Grădină.
Unde vulturul se plânge de ceva numai de el ştiut, ca un copil care-a obosit de-a se mai jelui, scâncind abia-abia.
Unde câinele nordului friguros, câinele-laika, îşi cheltuieşte aiurea zelul, prins în ritualul străvechii vrăjmăşii de clan la văzul vreunei pisici ce se spală nepăsătoare.
Unde ţapii se milogesc, scoţând printre gratii copita-le despicată, dând din ea, iar după ce primesc ceva de-ale gurii, îşi aprind în ochi o expresie de automulţumire sau voioşie.
Unde lat-lăţilă, lungana girafă stă şi priveşte de sus în jos pigmeii.
Unde împuşcătura de tun ce anunţă ora amiezii face vultanii să privească spre cer şi să aştepte dezlănţuirea furtunii.
Unde vulturii cad de pe înaltele stinghii cum, la cutremurul de pământ, de pe temple şi clădiri se prăbuşesc idolii.
Unde, ciufulit, zburlit ca o fetişcană, vulturul priveşte spre cer, apoi spre ghearele sale de criţă.
Unde în alcătuirea cerbului încremenit întrevedem un animal-copac.
Unde, cu gâtul întors spre oameni, însă privind ţintă zidul, vulturul stă cu aripile oarecum ciudat desfăcute. Nu care cumva i se năzare că planează peste tăriile munţilor? Sau poate, în felul său, se roagă? Sau poate-i este foarte cald?
Unde, printre gratii, elanul sărută botosul bivol cu coarnele plate.
Unde cerbii ling fierul zăbrelelor.
Unde foca neagră, coşcogea viţel-de-mare, sprijinindu-se pe înotătoarele-i lungi, galopează neîndemânatic pe duşumea, aidoma zvârcolirii unui om legat într-un sac, apoi, peste câteva clipe, precum un monument tuciuriu de tuci, dintr-o dată găseşte-n căpşorul ei cine ştie ce motive de nestăvilită veselie.
Unde flocosul leu „Ivanov”, când supraveghetorul i se adresează cu: „Tovarăş”, sare ca ars şi prinde a bate cu laba în fiarele zăbrelelor.
Unde leii pirotesc cu botul pe labe.
Unde renii lovesc mereu cu coarnele în grilaj ori se izbesc, berbeceşte, cap în cap.
Unde, după o ploiţă de scurtă durată, raţele de acelaşi neam prind a ţipa în coteţul lor uscat, de parcă ar oficia o slujbă de recunoştinţă Zeului. (Acesta ar avea şi el picioare, plisc?)
Unde, cu gâtul gol, trufaş într-un strai cenuşiu-argintat, cusut la aceeaşi croitoreasă care dichiseşte înstelatul cer al nopţii, uneori bibilicile sunt asemeni cucoanelor strident-gălăgioase.
Unde în ursul malaiez eu refuz a-l recunoaşte şi pe cel nordic, dar desluşesc în firea lui mongolul şi-aş vrea să mă răzbun pentru înfrângerea noastră de la Port-Artur.
Unde ochii oblici ai lupilor exprimă servitute şi ataşament.
Unde, odată intrat în sufocantul adăpost, în care-i greu să rezişti mai multă vreme, papagalii trândavi, ce pălăvrăgesc destul de curgător, mă împroaşcă obraznic cu un unanim „Pr-ros-tule!” şi cu coji de seminţe.
Unde, lucitoare, morsa grăsuleană, precum o mândruleană obosită, dă din lunecosul picior în formă de evantai, după care se prăvale-n apă, iar după ce se urcă din nou pe podeţ, pe corpu-i planturos şi puternic se configurează mustăciosul, zburlitul cap cu fruntea netedă al lui Nietzsche.
Unde maxilarul lamei albe cu ochi negri şi ale bivolilor cu coarnele plate şi maxilarele altor rumegătoare se mişcă ritmic, în dreapta-n-stânga, precum viaţa Rusiei.
Unde în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă furia nestinsă a ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se tăinuieşte un nou Ivan cel Groaznic.
Unde pescăruşii cu clonţul lung, cu ochii sinilii şi reci, parcă încercuiţi de ochelari, par nişte afacerişti internaţionali, fapt confirmat şi de înnăscuta-le iscusinţă de-a şterpeli din zbor hrana aruncată focilor.
Unde, amintindu-ne că ruşii îşi proslăveau voievozii numindu-i vultani, şi mai amintindu-ne că ochii cazacului, adânciţi sub sprâncenele încruntate, sunt la fel cu ai acestei păsări – rudă a păsărilor împărăteşti –, noi prindem a pricepe cine le-au fost bunicilor îndrumători în meşteşugul militar. O, vulturi ce doborâţi cu pieptul vostru bâtlanii! Vulturi cu clonţul ascuţit aţintit în sus – bold în care foarte rar sunt trase în ţeapă gâzele! Voi, exponenţi ai onoarei, fidelităţii şi datoriei!
Unde, stând pe picioarele-i palmate, raţa roşietică ne face să ne amintim de craniile ruşilor căzuţi pe câmp de bătălie, în scheletele cărora strămoşeasca ei seminţie îşi meşterea cuiburile.
Unde în moţul auriu al păsărilor unui neam anumit stă ascuns un foc de-o tainică  putere, cunoscută doar celor care au făcut legământ să rămână etern celibatari.
Unde, ca şi cum ar croncăni un vultur, Rusia rosteşte nume căzăceşti.
Unde, uitând de sunetele lor de trombon, elefanţii ţipă subţire, jeluindu-se parcă de indispoziţie, de spleen. Poate din motivul că ne văd pe noi atât de mizerabili, ei găsesc drept bonton să emită sunete mizerabile?
O, munţi mohorâţi, brăzdaţi de zbârcituri gigantice! Munţi cu defileuri năpădite de ierburi şi licheni!
Unde în firea fiarelor mor cine ştie ce aptitudini minunate, cum scris a fost în ceaslovul „Cântului despre oastea lui Igor”, în timpul incendierii Moscovei.

Vara anului 1909; 1911


                         Traducere de Leo BUTNARU

UN POEM PASCAL TRADUS DE ALEXE MATEEVICI




Afanasiy FET (Rusia)

HRISTOS AU ÎNVIAT

În cântecele învierii
Şi-a clopotelor răsunare
Ne vine ziua primăverii
Din alte ţări, din depărtare...

Pădurea neagră înfrunzeşte,
Negreaţa cu încetul pierde,
Albastru, cerul străluceşte
De-asupra frumuseţii verde...

Tulpini de pini înverzitoare
Stau frumos împodobite,
Smoala lor mirositoare
Curge-n lacrimi strălucite.

Astăzi în grădina noastră
Am zărit: s-au sărutat
Un fluture cu-o floare-albastră

Zicând: „Hristos au înviat”.

Traducere de Alexe MATEEVICI, 1911

Din: Literatura din Basarabia. Traduceri din literatura universală (pe durata sec. XX).
Antologator, studiu introductiv, note biobibliografice - Leo BUTNARU, 2004

MOLDOVA / ROMÂNIA SAU... BASARABIA? (avanpremiera unui interviu)




Colega Rodica Lăzărescu mi-a solicitat un interviu, din care am extras următorul tandem întrebare-răspuns.


– „Maică Literatură Română / iartă-i poetului / involuntara neascultare / de-a se fi născut în Basarabia / şi nu / la Bucureşti. Aţi simţit/simţiţi naşterea în Basarabia drept un handicap sau un avantaj?
 Nu naşterea în Basarabia, ci în Uniunea Sovietică am simţit-o ca pe ceva nedrept, nefast. Partea estică a României, componentă a Moldovei Istorice, este impropriu numită Basarabaia. Pe mine unul, această confuzie istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit unei părţi de Moldovă, de Românie, mă supără. Şi vă rog să-mi suportaţi un răspuns mai pe îndelete, chiar dacă, pe alocuri, cam aspru.
Când spui Basarabia, apare – brusc! – umbra cortinei de fier. A primei cortine de fier, pe care o instalase, la Prut, Rusia ţaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier a fost înstăpânită deja de URSS, declarată succesoarea de drept a nedreptului imperiu rus, precum astăzi Rusia este succesoare (de drept) a strâmbei URSS.
Această rocadă nefastă aminteşte mereu de cortina de fier. Şi trebuie să ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum circa două secole, dar mai ales în ultimul timp, uneori parcă din… bune intenţii, patrioţii, totdeauna din rea intenţie – hoţii abuzează, iresponsabil(i), de rocada greşită: Moldova – Basarabia, după care în locul reginei/ regelui pe tabla de şah a istoriei apare Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca un simplu pion pe tabla de schimb şi împilări a imperiului rus.
Numai că noi (cu şi fără ghilimele, acest: noi) continuăm să perpetuăm abuzul, dându-i prioritate Basarabiei(-cal troian) în faţa Moldovei lui Ştefan. Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de la Mănăstirea Putna şi i-ar vorbi cineva despre… Basarabia, Ştefan nu ar şti ce i se spune, la ce se face referinţă-tendinţă şi – de ce! Cronicarii noştri, Ureche, Neculce, Costin, habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume strângând din umeri şi strângându-şi dezamăgiţi penele de scris, depăşiţi de atare confuzii. Domnitorul şi cronicarii nu ar putea să-şi imagineze că cetăţile din Est, de la Nistru, se află în… Basarabia.
Şi nu doar Domnitorul, nu doar cronicarii noştri, ci nici vecinii, leşii şi ungurii, însăşi ruşii de până la 1812, nici Dimitrie şi Antioh Cantemir nu ar fi priceput ce e cu această… ţară, Basarabia.
Când se spune Basarabia, această „nevinovată” noţiune înseamnă resemnare, uitare, parcă renunţare. Când spui Moldova, acest nume din legenda cu Dragoş maramureşeanul se lipeşte indivizibil de Ţară, prelungeşte România spre hotarele ei fireşti, pământeşti şi cereşti.
Prin urmare, să spunem şi să scriem Moldova, pentru că, astfel, spunem şi scriem, implicit, România. Pentru că, dacă vă imaginaţi că spuneţi întreg adevărul, ceva fundamental, – Basarabia, de fapt, de asemenea implicit, în imaginaţia istoriei (nu o singură dată – bolnavă) parcă aţi trasa, involuntar, un hotar între ce a fost până la şi după primele decenii ale secolului nouăsprezece moldo-românesc. O delimitare ca o înstrăinare. De parcă partea aceasta de Moldovă ar fi avut ceva predestinat legat de ruşi, „consimţind” să fie ruptă din integritatea ei, ce tot Moldova se numeşte, ajunsă, firesc şi binecuvântat, parte a unităţii româneşti.
Să nu uităm că cel care venise cu intenţii de aliat s-a înstăpânit neamânat aici, în Moldova pruto-nistreană, ca necruţător cuceritor.
Când spui Moldova, acest pământ, cu cealaltă jumătate a sa, de asemenea Moldova numită in integrum, este cuprins sub nimb românesc, iar când Moldovei din stânga Prutului i se spune Basarabia, parcă i se slăbesc legăturile cu Ţara. Apoi, când se spune Basarabia, parcă nici Cernăuţiul, Hotinul, Nordul Bucovinei nu mai au nimic cu noi, cu Moldova, cu România a căror părţi componente au fost, singulare sau plurale.
Deci, să nu abuzăm de nefireasca, totuşi, noţiune Basarabia, când ea, imaginat şi istoriceşte, e ceva supradimensionat: un clin de pământ dinspre marea (care ne-a fost şi ea furată)… înclină să dea „lăbărţat” peste toate celelalte hotare naţionale, din sud şi din nord, pentru ca să anihileze – cel puţin, aceasta a fost tendinţa impusă! – numele adevărat al acestor teritorii – Moldova, România.
Crede cineva, inclusiv de la Bucureşti, că Basarabia sună mai frumos (ca să nu mai vorbim de… adevărat!) decât Moldova? Din contră, – sună nu numai neadecvat, ci şi neadevărat, atunci când este „revărsat” neîntemeiat peste cuprinsul său real – ca istorie şi teritoriu.
Când spui Moldova, te gândeşti, dar şi visezi, la România. Când spui Basarabia, îţi aminteşti, precum e ne-cazul, de Rusia.

Plus la toate, este curios că, astăzi, ruşii folosesc mai frecvent denumirea Moldova/ Moldavia, decât Basarabia. Mai frecvent decât însăşi românii care ţin, greu de înţeles de ce, anume la impusa-impostoarea noţiune Basarabia. Această supralicitare „basarabeană” spune ceva despre şubrezenia conştiinţei şi memoriei carpatine, nu?

marți, 26 aprilie 2016

DRAMATICĂ ANIVERSARE CERNOBÎL...






ÎN PATRAFIRE DE CAUCIUC

        (cernobîl)

                        De profundis clamavi ad te, Domine!

De jur-împrejurul-(înjurul!) staţiilor atomice avariate
pe varul pereţilor transpare
conturul gri al şoarecilor care (mai) vieţuiesc
în murii monumentelor de arhitectură. Chiar şi
prin fierobeton răzbat siluietele vecinilor de bloc,
unii
în indiscrete poziţii de cuplu luat cu dragostea
alţii
surpinşi în (indis)poziţii de cadavru.
                                                                   Radiaţia
developează până şi voluptatea morbidă a declasării
şi mişcările tenebroase ale materiei sufleteşti. Totul e
un orizont nihilocentric al disperaţilor
etern nelămuriţi în ideea despre idee, în
fiinţarea verbului a fi şi desfiinţarea verbului a muri. Lume
disperată şi terorizată de ideea fixă despre ideea în
mişcare sau repaos, intuită încă de la naştere când
ne dăm obştescul început, concomitent dându-ne deja şi
ceva din obştescul sfârşit din
de-a pururi (şi) ziua cea de mâine golită de
vremelniciile ambiţiilor omeneşti. Dimineaţa
în Valea Plângerii, buciumul sună cu jale, îi răspunde
cu disperare cavalul/calvarul trezit de dinamica şovăielnică a
zefirului din care a rămas doar numele sonor, nu
şi romantismul, poezia sau mirajul dragostei. Chiar dacă
se întâmplă ca unii să aibă norocul revenirii din
Valea Plângerii pe Culmile Cântecului – şi aici aud
tânguioasa dinamică primar-eolină a zefirului de-Apocalipsă
murmurată a prohod de patriarhi în patrafire de
cauciuc. În bătaia radiaţiei sau poate chiar a
binefăcătoarei lumini – la
picioarele noastre  umbrele freamătă
                    para-arghezian: – Niciodată primăvara nu fu mai radioasă
sufletului nostru radiat de moarte în
vremuri când în textualism năpârlesc ghilimelele, când
maeştrii de virgule (ne-cântăreţi) rămân şomeri şi când
poeţii au (unii) (alţii nu au)
nevoie de o nouă  î n c o l o n a r e   v e r t e b r a l ă
această dihotomie întâmplându-se din
motivul că este aproape acelaşi lucru să
ţi se dea un loc între cuvinte, printre cuvinte sau
în cuvinte –
                     pretutindeni tăcerea e cea mai mare şi
totuşi
din adâncuri striga-vom către tine, Doamne!


19.IV.2002

sâmbătă, 23 aprilie 2016

POEME DINTR-O CARTE NOUĂ



Editura "24 : Ore", Iaşi, 2016

                                               
La poarta cetăţii

…Când trecusem pe lângă idealul polis grecesc
la poarta lui închisă văzui un grup de inşi care lăcrimau
unii chiar plângeau în hohote.

I-am întrebat ce li s-a întâmplat
iar unul
(probabil mai marele înlăcrimaţilor)
spuse tânguios:
„Platon ne-a alungat din cetate…”
„A-a, sunteţi poeţii!”, zic eu.
„Nu, prozatorii”, preciză necăjitul.

Pe scurt
când mă întorceam de unde fusesem plecat
la respectiva poartă închisă
văd parcă acelaşi
sau parcă alt grup de înlăcrimaţi.

Intrând din nou în vorbă
aflai că de data aceasta erau filosofii…

20.XI.2015


Din metropolă

Uneori se întâmplă să mai şi ies
din metropola sufletului meu
în provinciile din jurul său – Bucureşti
Moscova
Paris
Chişinău…

8.II.2016


Spre atelier

Pe lângă plopii fără soţi
pe aceeaşi ulicioară
Hyperion îşi ducea computerul la reparat.
De după gard
verişoară-sa de-a treilea Cătălina l-a întrebat:
„Ai auzit de Eminescu?”
„De cine?”
„De tat-o”.
„Nu”, a răspuns Cătălin,
continuându-şi calea atât de lungă
până la atelierul din
satul vecin.

26.XII.2015


Târâş

O fi chiar cum spune pediatria – că
mersul în patru labe
ajută copilul să-şi întărească musculatura
şi este primul mod de a se descurca pe cont propriu.

…Nu ar mai fi de adăugat decât că
descurcându-se deja pe cont propriu
în orice direcţie s-ar târî
copilul se târăşte spre viitor.

4.II.2016


marți, 19 aprilie 2016

IU. ODRACENKO: "EXISTĂ POZNE DESĂVÂRŞITE..."



*     *     *

Diavol, diavol, cât mi-ai da,
Pentru sufleţelul meu?
Căci nu-i simplu sufleţelul,
E şi cam sfios, e şi curat –
Sufleţelul meu rusesc!
„Dar de ce aş cumpăra
Sufleţelul rus?
La un capăt are-un vierme
Şi un prost – la celălalt capăt –
Ce mai suflet, ce mai, iată!
Mie mi-e mult mai hazliu
Sufletul să-ţi urmăresc:
Pe o clipă – ’n înălţime,
Pe o clipă – în adânc,
Cel mai mic păcat din lume
Trage pluta în genune –
Iată-ţi sufleţelul, aş!”


*     *     *

În cerul tandru-siniliu
Peste crucea strălucitoare
Se-agită stolul de stăncuţe.

La înălţimea cea mai mare
Pe cruce se aşezară
Negrele stăncuţe-stol.

Trecând prin preajmă-o bătrânică
Privind în cerul limpede
Numără stăncuţele:

La înălţimea cea mai mare
Pe cruce, iată, încăpură
Treizeci şi nouă de stăncuţe.


*      *     *

Ah, Vaniuşa,
Mergi şi taie cocoşelul negru.
  – Cum adică, mergi şi-l taie?
Dimineaţa cocoşelul cântă, astfel că
Spre-a putea să-l auzim
Viu ar trebui să fie.

Dar totuşi Vaniuşa a tăiat
Cocoşelul negru.
Astfel, iată-i pe cei vii
Stau şi-ascultă cum
Găinuşa cotcodăceşte,
Cocoşelul şi-l boceşte.


*     *     *

Răzbunare în ajunul spaimei,
Sufletul în faţa-i abia de luminează
Şi gândul, ars până la capăt, iată,
Zboară precum scrumul luat de vânt.
Ca praful învârtejit de la bătaia
Aripei străpunse de săgeată.