marți, 28 aprilie 2015

VÂNTUL VEACULUI



14.VIII.1995

Ah! dragul de Virgil Bulat. În „Dicţionarul scriitorilor români” citesc despre el, cel încarcerat la vârsta de 16-17 ani: „Deţinut politic (1956-1964), condamnat la 18 ani muncă silnică pentru «crimă de uneltire contra ordinii sociale»”. El, cel născut în 1940, la Rădulenii din Nordul nostru prutonistrean!

Şi iată ce scrie N. Steinhard în dramaticul „Jurnal (al) fericirii” (p.145): „Virgil B., cu ochi de veveriţă, micuţ, tras prin inel de felul lui, iar acum scheletic, oprit în dezvoltare, căruia hepatita infecţioasă i-a lăsat o piele cerată de nuanţă verzuie, e puşcăriaş de la 17 ani. Când îi fac cunoştinţă are 25. Privirea, mişcările, iuţimea, neastâmpărul, gesturile de titirez, setea de cunoaştere, supărările din te miri ce sunt toate de copil. Ştie de necrezut de multe lucruri, unele ţin de rubrica enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi tehnică pentru tineret. Spre pildă, tabloul lui Mendeleev în întregime, pe grupe, sub-grupe şi perioade, simbol de simbol. (Până a fi arestat, a studiat la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii din Timişoara. – l.b.). Îl învăţ şi eu, împreună cu maiorul Ilie Şerbu (…)
Virgil e pasionat de existenţialism, despre care a mai auzit; i-l expun, iar şi iar. Îi povestesc şi piesele lui Ionescu; îl farmecă. Deşi trăieşte izolat de lume, între pereţii groşi ai fostului fort Jilava, sau ai clădirii tereziene (…) de la Gherla, lui Virgil spiritul generaţiei şi aerul timpului (încotro suflă vântul veacului) îi dau antene speciale care îi înlesnesc priceperea şi îi ajută să ghicească pe sărite”.
În mare, portretul de la început rămâne acelaşi şi astăzi. Numai că Virgil nu mai e un copil, ci un tânăr sadea! Da, cu adevărat tânăr. Ah! câţi studenţi basarabeni a aranjat el la Cluj, câtă carte românească (donaţii) a adus în Prutonistrenia. Om fermecător şi la locul lui ca director al editurii „Dacia”.
Ar fi păcat să nu aduc aici şi chipul unei alte celebre cunoştinţe, a părintelui Cleopa (am povestit despre el în notele de acum un an şi mai bine, când l-am vizitat la Sihăstrie).
N. Steinhard scrie: „Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţie de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar acesta e pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus (însemnări din ianuarie 1955 –  l.b.) (…)
Părintele Cleopa, destul de tânăr (dar la ce vârstă de adânci bătrâneţe l-am cunoscut noi! Abia de se mişca, barbă albă-albă, peste umăr – o geantă porthartă, în care îşi avea caietul şi creionul, în baston simplu, din ram de pădure. I-am cerut binecuvântarea şi ne-a dat-o. – l.b.), simplu, vorbitor înlesnit, cu privirea blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectând îndelung. (Noi îl căutam mai mulţi, cu Gheorghe Vodă, Petru Ţăranu, Vasile Spinei şi Arcadie Suceveanu, apoi o familie îndurerată cu un copil suferind; pe la colţurile casei spre care ne îndreptam îl aşteptat, pentru a se spovedi, şi nişte tinere călugăriţe pe care le văzuserăm la mănăstirea Văratic. Făcând cu greu paşi mărunţi, părintele Cleopa ne zicea: „Măi băieţi, măi, de-amu îs bătrân, nu mai pot, măi băieţi, lăsaţi-mă să mă odihnesc şi eu, măi băieţi… – l.b.). Codin Mironescu, Toderaşcu, Pilat, Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu, Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochi aprigi şi calzi ascultă răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire”.
O altă filă: „August 1970. Mai toţi ce-l ascultă pe cuviosul Cleopa la Schitul Maicilor au trecut în răstimp prin închisoare ori măcar pe la Securitate (…)
Părintele Cleopa – după ce a trăit vreo patru ani în pădure (mâncând mai mult rădăcini, neavând posibilitatea să aprindă focul – fumul ar fi fost reperat, – susţinut de câţiva ţărani, dar nu pe vreme de zăpadă – urma pe zăpadă ar fi pus organele de represiune pe drumul cel bun, – vieţuind în bună vecinătate cu fiarele) – e acum la Sihăstria, ca simplu călugăr”.

Greu să-mi scot din minte cele povestite de Nicolae Balotă atunci, în iunie, în autocarul cu care mergeam de la staţiunea Neptun spre Tulcea, de unde să luăm vaporul spre Deltă.  Convorbitori activi sau pasivi, sau simpli ascultători: Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag, Damian Necula, dna Balotă etc. Cazul: o obsesie a lui Nego(iţescu) în celula penitenciarului: se excita erotic la apariţia ochiului caraliului în vizeta uşii celulei. Nego îi mărturisise astea lui Balotă, spunându-i că aştepta cu nerăbdare să apară în vizetă conturul ochiului care, cu genele sale, cu sprânceana sa îi treze asociaţii erotice. „Acelaşi ochi?”, întreba-se pare-se Ţepeneag. „Nu, oricare ochi al oricărui caraliu, – răspunse dl Balotă. – Însă Negoiţescu îmi spusese că ţinea cel mai mult la un ochi verzui, clar. Pe acesta îl aştepta mai mult, când avea să vină tura respectivului caraliu”.
Cineva parcă ar fi încercat să spună că aici cam vine vorba de indecenţă, însă discuţia nu mai continuă: ştiau toţi de pasiunile homo ale exegetului, ale colegului…
Şi iată că la pagina 143 a „Jurnalului fericirii” al lui N. Steinhard regăsesc pasajul ce ar putea avea legătură directă cu istorioara de mai sus: „Jilava, camera 13. Teoria lui Nemo (Virgil Nemoianu – n.m) despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă care o ascultă cu mult interes”.
Să fi fost şi Nego în camera 13?
În fine, mă uimise oarecum atitudinea participativă a dnei Bianca Balotă întru susţinerea celor povestite de soţul ei ca ceva în firea lucrurilor (de a fi dezvăluite) în mediul scriitorilor care şi aşa ştiu destule despre ciudatul lor coleg îndrăgostit de un ochi apărut în vizeta camerei de închisoare. 

Pe baza unei triste experienţe personale, Wilde conchide: „Viaţa de închisoare te învaţă să vezi oamenii şi lucrurile aşa cum sunt… Cei de afară se lasă înşelaţi de iluziile unei vieţi mereu în schimbare. Dânşii se mişcă odată cu viaţa şi contribuie la irealitatea ei”.


luni, 27 aprilie 2015

AMBUTEIAJUL ŞI CNEAZUL MÎŞKIN


Nr. 4/ 2015


          Poezia română de dincolo de graniţe a fost prea puţin recuperată, în deceniile din urmă, pusă în coerenţă cu ceea ce ar însemna valoarea poeziei româneşti care se manifestă în ţară. Chiar Nicolae Manolescu, în mult discutata sa “Istorie…”, nu ia în discuţie/ seamă literatura română din Basarabia, de exemplu, considerînd că nu a intrat suficient în conştiinţe, că nu este suficient de matură, de pregnantă, că decantarea trebuie să se producă pe loc, acasă, în spaţiul în care s-a manifestat şi la un moment dat să fie preluate doar vîrfurile rezultate, unanim acceptate. Dacă luăm, însă, de bună aserţiunea lui Nichita Stănescu, cum că patria română ţine cît se întinde şi se manifestă limba română, avem o patrie mult mai bogată, cu valori care pot intra fără discuţie în patrimoniul nostru. Dincolo de asta, dacă unei populaţii care se manifestă româneşte şi se revendică de la aceeaşi istorie şi de la aceeaşi cultură, plus/ minus influenţele provocate de istorie, îi iei pîrghia culturală, o condamni la aneantizare. Mai mult, o limbă şi o colectivitate se manifestă după reguli proprii, chiar şi triburile cele mai izolate produc cultură, rituri, cîntece, poezii dintr-o pornire autarhică, de rostuire a colectivităţii. Evident că nu e cazul Moldovei de peste Prut, un stat fondat pe “o vatră românească”, creat la intersecţia unor culturi dar şi a unor conflicte istorice. Natura şi identitatea unei culturi sînt date, indiscutabil, de către artiştii săi, scriitorii sînt cei care semnează certificatul de identitate al unui popor cu fiecare manifestare publică. Oricît de mult ar discuta, cu armele pe masă chiar, oamenii politici, limba şi cultura sînt elementele care definesc o naţie, îi dau numele. Identitatea iese, pînă la urmă, în orice context istoric, ca iarba cu piatra în gură. Muzele tac cînd zăngănesc armele, dar asta nu înseamnă că îşi pierd graiul sau raţiunea.
          Spun toate acestea ca preambul la o carte semnată de unul dintre cei mai importanţi scriitori români care se manifestă în spaţiul numit (arbitrar) Republica Moldova, e vorba de Leo Butnaru. Prezent în România, la multe manifestări publice, literare, în tot felul de comitete şi comisii, de multe ori doar ca să fie procent de reprezentare a scriitorilor de peste Prut, Leo Butnaru are în spate o operă densă, poezie, proză, eseu, publicistică literară, traduceri. Lui îi datorăm traducerea în româneşte a avangardei ruse dar şi a celei din spaţiul ex-sovietic, antologii de autor din opera unor scriitori importanţi precum Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Ţvetaeva, Veaceslav Kuprianov, Leons Briedis (Letonia) ş.a. Din păcate, într-o lume aflată într-un accentuat proces de analfabetizare, neatentă la valoare şi la manifestările culturii în spaţiul public, Leo Butnaru trece, în accepţia generală, „în ţară”, drept unul sau „încă unul” dintre poeţii români din Basarabia. După ce i-am citit cîteva cărţi, în ultima vreme, am realizat dimensiunea unui poet cu un registru unic, aflat la confluenţa cîtorva culturi, care a preluat benefic energie din spaţii extrem de dinamice şi care are un discurs care se încadrează perfect literaturii române de azi. 

joi, 23 aprilie 2015

ZIUA BIBLIOTECARULUI, ZIUA BIBLIOTECII

                                    Vasile ROMANCIUC

BIBLIOTECILE

            Lui Leo Butnaru

Aici vine sufletul
să se bucure, gândul
să muncească, vederea
să împrumute lumină

aici, în această oază
împuţinând deşertul
şi deşertăciunea,
înmulţind iubirea, speranţele

*   *   *

dacă n-ar fi, nu s-ar povesti,
dar este:
timpul dinlăuntrul unei biblioteci
este altul decât cel din afara ei
aici, într-o zi, creşti cât alţii, din afară,
într-un an, înr-un veac, într-o viaţă,
aici este
tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte

*   *   *

biblioteci – teci
pentru săbiile ascuţite
ale spiritului,
pentru săbiile neruginitoare
ale cuvântului –
aşa ar fi zis Alexandru Macedon
după ce a văzut în vis
viitoarea Bibliotecă
din viitorul oraş Alexandria



miercuri, 22 aprilie 2015

POEŢI DIN MOLDOVA TRADUŞI ÎN TATARSTAN





În capitala Tatarstanului, Kazan, a apărut florilegiul de poeme Din sens opus (cu o prefaţă de Mircea V. Ciobanu), ce reprezintă o selecţie antologică din creaţia a 13 autori din Moldova. Editor este Fondul de Cultură „Kanafer” (astfel în limba tătară se numeşte liliacul), redactori fiind Lilya Gazizova şi Ilmar Şarifullin, realizarea grafică aparţinând tinerei pictoriţe Siuiumbike Savelieva. Traducerile sunt semnate de Rais Tuhfatullin, Habir Ibraghim, Ilsiiar Iksanova, Ruzal Muhametşin, Rkail Zaidulla, Ayrat Galimzianov, Rustem Zakuan şi Liaisan Perevedenţeva. Cartea va fi prezentată în cadrul Festivalului „Primăvara Europeană a Poeţilor” (Chişinău, 6-9 mai) de Lilya Gazizova şi Leo Butnaru, autorii acestui proiect literar transfrontalier.

DIN AVANGARDA RUSĂ: NIKOLAI ZABOLOŢKI



CHIPUL CALULUI

Animalele nu dorm. În întuneric
Ele pentru lume-s zid puternic.
Cu coarne netede foşneşte-n paie
Capul povârnit al vacii.
Desfăcând strămilenare fălci,
El îşi înghesuie fruntea de piatră
Şi iată că pelticii ochi
Se rotesc anevoios în cercuri.

Minunat e chipul calului, deştept.
El aude vorba frunzişului şi-a pietrei.
Este atent! Pricepe ce e urletul de fiară
Şi-n bătrâne crânguri trilul privighetorii.

Ştiind atâtea – tot, s-ar putea spune, –
Cui i-ar povesti el despre
Fascinantele sale vedenii?
Adâncă-i noaptea. Pe întunecata boltă
Răsar combinaţiuni stelare.
Şi calul stă precum un cavaler la post,
Prin părul scurt îi joacă vântul,
Ochii îi ard ca două lumi imense
Şi coama i se aşterne ca brocardul împărătesc.

Şi dacă omul ar vedea
Fermecatul chip al calului,
El şi-ar smulge neputincioasa limbă
Şi calului i-ar da-o. Cu adevărat e vrednic
Să aibă limbă vorbitoare calul fermecat!
Noi i-am auzi cuvintele, le-am descifra.
Cuvinte mari, asemeni merelor. Dense,
Precum mierea şi laptele bătut.
Cuvinte ce se-nfig ca flacăra
Şi, ajungând în suflet, cum focul în colibă,
Luminează interiorul sărăcăcios.
Cuvintele care nu mor şi despre care
Noi cântecele ni le potrivim.

Dar iată grajdul se goli, este pustiu.
Copacii de asemenea s-au răzleţit,
Zgârcita dimineaţă munţii i-a înfăşat,
Pentru muncă ogoarele deschizând.
Şi calul într-o cuşcă din hulube,
Trăgând la o trăsură cu coviltir,
Cu ochi docili priveşte
În tainica şi nemişcata lume.

(1926)

LA PIAŢĂ

Împodobită cu flori şi oale ornamentate
Bătrâna piaţă şi-a deschis porţile.
Aici muierile-s grăsane, ca butiile, zău,
Şalurile li-s de-o rară frumuseţe,
Şi castraveţii, precum uriaşii,
Plutesc exemplar în căzi cu apă,
Scrumbiile îşi scânteiază săbii,
Au ochi mărunţi şi ascultători.
Dar iată, despicate de cuţit,
Ele se unduiesc ca şarpele.
Şi carnea, din vrerea toporului,
Stă ca o breşă roş-stacojie,
Şi cârnatul cu sângeriul maţ
Pluteşte-n grăsimea unei tigăi strâmbe,
Şi-n preajma lui un câine creţ
Adulmecă văzduhul cu nasu-i de post,
Şi fălcile-s deschise, precum uşa,
Şi capul e ca un blid barosan,
Şi merg picioarele sigur, exact,
Uşor şi lent la mijloc îndoindu-se.
Dar ce-o fi asta? Cu un regret pe chip,
El se opri aşa, la întâmplare,
Şi lacrimile, ca boabele de struguri,
Din ochi i se împrăştie-n văzduh.

Infirmii s-au aliniat cuminţi.
Unul din ei chiar cântă la chitară.
Altul doar cu un ciot din ce i-a fost piciorul
Şi-un frate-al său, poate că nu-atât de păgubos,
E cel ce-l întreţine. Iar
Peste ciotul cela proteza butucănoasă
E ca o garafă albaneză.

Un altul îşi arată un sfert de braţ,
Cu el se laudă, îl flutură,
Un deget şi-a scrântit, prosteşte,
Şi degeţelul ţipă precum o cârtiţă,
Şi trosni osul la încheietură
Şi faţa şi mai şi se schimonosi.

Iar cel de-al treilea, mustaţa răsucindu-şi,
O face pe eroul temerar.
Peste el în ore de bazar
Muştele cărnoase roiesc-întunecime.
Într-un lighean cu roţi se mişcă, bietul,
Între dinţi ţinând un frâu ca un ghidon;
Într-un mormânţel braţele i se usucă,
Într-un pârâiaş picioarele îi dorm.
Din tot ce i-a rămas ăstui erou
E doar capul sprijinit pe burtă
Şi încă gura, mare, precum o manivelă,
Cu care să-şi ghideze mersul printre tarabe.

Iată o băborniţă cu ochiul nemişcat
Stă pe scăunelul ei însingurat
Şi cărţulia-n fermecate găurele
(Pentru degete, iubită soră)
Cântă cinovnicii puterii
Şi laba-i ageră la degete.

Iar primprejur – cântarele, ca Magelanii,
Zdrenţele untului, untura iubirii,
Monştri, ca momâile de piatră-n stepă,
În sângele dens calculat
Şi zdrăngănit de chitară rugătoare
Şi pline-s şepcile, ca tiarele,
Cu gologani mărunţi de-aramă. Nu e departe
Clipa când în periculoasă gaură
El şi ea – el beat, roşu de rebegeală,
Spumegându-şi vinul,
Fără mâini, umflat, şi ea –
Vidmă oarbă – drăguţ vor dănţui
În minunatul dans de capricorn,
Încât chiar căpriorii vor trosni
Şi vor sări scântei de sub călcâie!

Şi felinarul va urla precum hârciogul.

(1927)


*     *     *

În mijloc de panou prins în caldarâm
El văzu la picioare
Floare de acuarelă
Cu petalele pe moarte.
Ea stătea nemişcată
În albul zilei amurg,
Ca şi chipul tău oglindit
În sufletul meu, departe.

luni, 20 aprilie 2015

BLOG ŞI BLOGGER

                                   AVANPREMIERA UNUI INTERVIU
                                                           (fragment)


Gellu Dorian.  - Care este diferenţa între receptarea scriitorului de blog şi cea a scriitorului pe hârtie? Deşi este clar care este, cum o percepi tu, care eşti un blogger activ, consecvent? Satisfacţia este aceeaşi?
Leo Butnaru. – Parcă ar mai persista impresia că blogul nu ar însemna ceva (chiar) serios, cu atât mai mult – temeinic. Poate şi din considerentul că sunt rare cazurile scriitorilor de blog, care plasează în spaţiul virtual nu orice le vine în minte, ci lucruri serioase, de literatură, exegetică, eseistică, poate şi de filozofie. Sunt puţine şi persoanele care ştiu că unii dintre cei mai… serioşi oameni ai planetei, matematicieni de un prestigiu indiscutabil ca personalităţi unice, îşi au bloguri în care îşi publică uluitoarele, uneori, descoperiri. Cel mai jos-pălăria! exemplu îl oferă matematicianul japonez Mochizuki care, în august 2012, a postat pe blog 4 articole ştiinţifice despre noile sale descoperiri în teoria numerelor, care până astăzi, chiar dacă rămân oarecum într-un con de umbră pentru cei mulţi, întreţin spiritul polemic sau colocvial-ştiinţific. La rândul lor, alţi doi matematicieni celebri, tot pe bloguri personale, opinează despre teoriile colegului lor japonez. Este vorba de Jordan Ellenberg care, referitor la textele lui Mochizuki, concluzionează: „Privindu-le, te simţi un om care citeşte un articol scris în viitor sau pe o altă planetă”, celălalt bloger „activ” fiind renumitul fizicianul Peter Woit, care reflectă la rezultatele descoperii încă… „secrete”, codificate ale japonezului. Însuşi Mochiuzuki spune că, pentru a-i pătrunde în corpusul de texte pe care l-a elaborat, un matematician profesionist ar trebui să studieze circa 1500-2000 de pagini, iar profesorul Ivan Fesenko de la Universitatea din Nottingem, cunoscând precedentele lucrări ale japonezului, susţine că, pentru a înţelege teoria lui Mochiuzuki, un bun specialist ar avea nevoie de 250-500 de ore.
De ce dau aceste exemple? Pentru ca, implicit, să spun că eu sunt dintre cei care iau un blog în serios, contează pe eficienţa lui, pe modul de a înmulţi şi de a propaga ideile printre cei interesaţi de ele, în societate, în lume (dacă nu cumva scriu un cuvânt prea mare). Şi pentru a le sugera, delicat, unor colegi la care ţin, adică buni şi foarte buni, că nu este bine că nu au şi ei bloguri, că din acest motiv pierd ceva ei, creaţia lor.
Deja au fost elaborate mai multe studii despre cum influenţează internetul situaţia cărţii în format clasic, dar, legat de aceasta, şi despre cum se modifică raportul dintre scriitor, cititor, critic în procesul literar contemporan. Deci, problema nu poate fi abordată fără a se ţine cont de realităţile aproape… ireale ale virtualităţii digitale, ale modificărilor radicale în structura entropiei universale. Încă acum nu prea mulţi ani, comunicarea dintre cititor şi scriitor se făcea în cel mai „tradiţional” mod: cartea de hârtie, revistele, ziarele. În timpurile noastre, însă, performanţele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un impresionant număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În această ipostază, cititorul îşi modifică statutul, situaţia, ca şi cum ieşind din anonimat şi singurătate. Apoi, stimulaţi de noua virtu-realitate, anumiţi cititori încearcă ei înşişi să treacă de la rolul de lector la cel de autor, scriindu-şi propriile texte, unele din care pot fi chiar opere în toată lege.  

E adevărat că lectura internautică are şi minusul ei, uneori fiind una mai puţin concentrată, profundă, meditată. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puţin competent, ci doar că e ceva mai grăbit în a-şi exprima opiniile.

Dacă e să ne reamintim de tehnicile tipografice, de construcţiile de caligrame sau de poezia vizuală ale avangardiştilor de acum o sută de ani, putem lega de ele, implicit şi imprevizibil, textele din internet care, într-o anumită măsură, se contopesc parcă într-un adevărat potop de litere şi simboluri şterse, din care e greu să înţelegi ce ţine de rezultatul eforturilor intelectuale-creatoare ale omului şi ce-i revine, ca merit, maşinii. De aici şi ideea că cyber-(lite)ratura ar atesta scăderea nivelului profesionismului. Sau, profesionismul e în imediata vecinătate a amatorismului.

Însă, de pe alt versant, se ivesc unele raze de optimism, ce vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de incertitudini şi nelinişti pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supravieţuit, deconstrucţia (moartea) personalităţii autorului fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează, ci pur şi simplu face ca selecţia să fie mai severă tocmai din cauza că numărul participanţilor la procesul literar a crescut considerabil. Iar cei mai optimişti sunt de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicaţiile apărute eminamente, ca proces, în reţeaua internautică nu ar fi decât unele facultative, autorii (serioşi…) preferând acestora plasarea în spaţiu virtual a operelor lor care, iniţial, au fost editate (pe hârtie).  

Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internautici caută posibilitatea să-şi publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/ trambulina spre cărţile de hârtie.  


Prin urmare, internetul e şi el un mediu de existenţă a cărţii, a literaturii. Nu trebuie să deplângem destinul cărţii de hârtie că, chipurile, va dispărea, parţial sau total, ci să-i oferim şansa să cunoască o viaţă deplină şi în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină o audio-carte, care înlesneşte lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. (O spun din proprie experienţă.) Şi cine poate exclude faptul că internetul ca formă de editare şi lectură a cărţii nu se va… clasiciza, nu se va… academiza şi el (de altfel, ca şi avangarda, zisă istorică, nu?), devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/ cobea destul de naiv şi neinspirat.  

NEIZVESTNÎI: MĂRTURII LA 90 DE ANI

În prima decadă a lui aprilie, canalul 1 al tv. ruse a prezentat un film documentar despre celebrul sculptor-emigrant Ernst Neizvetnîi, stabilit de circa 40 de ani în New York. La 90 de ani, el mai suportă o intervenţie chirurgicală complicată, de data aceasta la creier, din care, ca şi din alte trei operaţii precedente, reveni la lumină.
Două părţi ale filmului de câte 50 de minute fiecare. Bineînţeles, ştiam/ ştiu multe despre Neizvestnîi, am scris despre el pe blog, pe fb. (vezi: http://leo-butnaru.blogspot.com/2011/02/cazul-nikita-hrusciov-erns-neizvestnai.html), însă priveam cu interes, de fundal având şi cele două romane remarcabile despre şaizeciştii ruşi, „Înălţimi găunoase” al lui Aleksandr Zinoviev, şi „Tainica pasiune. Roman despre şaizecişti” al lui Vasili Aksionov, în care, de altfel, Neizvestnîi apare frecvent. Dar uite că nu a fost o reciprocă: în cele 100 de minute de mărturii ale sculptorului şi de comentarii ale autorului filmului, Kirill Medvediev, nu apar momente cu scriitorii, nu se aminteşte de ei, cu o singură excepţie: o poză în care sculptorul e alături de Evtuşenko, căruia doar i se pronunţă numele, nimic mai mult, fără comentarii. Sigur că Medvediev ar fi trebuit să-l întrebe, dacă a citit ce scriu alţii despre el, inclusiv Zinoviev şi Aksionov, pentru că în naraţiunile acestora sunt multe puncte de reper, inclusiv pentru biografia sa, a lui Neizvestnîi. Ba mai mult, jurnalistul intră în dialog cu unele personalităţi care l-au cunoscut, îl cunosc pe Neizvestnâi (pictori, sculptori, regizori, comentatori politici…), însă nu se adresează niciunui scriitor. Să fi fost o înţelegere dintre protagonist şi jurnalist, să alunge scriitorii din cetate, să-i treacă cu vederea, să nu-i amintească? E posibil ca lui Neizvestnîi să nu-i fi plăcut cum este el înfăţişat de prietenii săi de tinereţe, Aksionov şi Zinoviev, care, e drept, uneori, sunt cam caustici (în special al doilea) cu cele ce se întâmplau în atelierul sculptorului criticat de însuşi Hruşciov. E o presupunere doar.
Însă, în pofida „eliminării” scriitorilor, filmul merită vizionat, e postat pe net, aici:


duminică, 19 aprilie 2015

UN AVANGARDIST LA PARIS





LA VILA DIN PĂDUREA BOULOGNE

Ciocârlia – cântă hipodromul din Longchamp.

Toate automobilele Pădurii Boulogne sunt „în mâinile femeilor”.

Câmpul cosit – miroase a ţărm de ocean.

Plopul piramidal – praştie avântată ca o pasăre.

În inima pădurii – turma de automobile.

Portativele cu note ale zgârie-norului pe fundalul muntelui împădurit.

Privii peste umăr, încercând să mă feresc din calea biciclistului ce goneşte, însă acesta lipsea… dar auzind că el mă ajunge din urmă – m-am speriat şi mai mult… până, în sfârşit, şi, deja, concomitent cu apariţia uimirii, – chiar călcam peste el.
Biciclistul pedala pe sub mine: un burlan subteran.

O fărâmă de scoarţă de stejar – se dovedi să aibă aripioare, fiind şi săltăreaţă.

Păsăruica – se prăbuşi dinaintea copacului cu o reverenţă de salt mortal.

Cineva se străduieşte să-şi prefacă automobilul – în orgă.

Stejarul are dureri de cap – şi-a pus pe frunte o compresă îmbibată cu oţet.

Cum mai contravin aceste suprafeţe turtite, alungite, uscate, împuşcând cu orizonturile –automobilelor: cu verticalităţile a tot ce e viu care respiră, se hrăneşte, se trage spre soare!

Plante – în poziţia cocoşilor gata să se ia la harţă.

Grădinarul – sărează verdeţuri proaspete.

Mierlei – i-a năboit diareea prin gâtlej.



SCĂRILE DE MARMURĂ ALE SENEI


Barja mausoleu acvatic… Sicriul căpitanului Nemo iese la suprafaţă.

Barca cu motor – cu sărituri mici urcă treptele de cristal.

Sunetul solemn, metalic – al sirenei de vapor.

Sena: marmoreană, scara principală a Île-de-France.

O barcă cu motor, deşartă – zdrăngăneşte impasibilă la banjo.

Aceleaşi, eternele fiere de călcat – netezesc Sena.

Gigant invizibil: alunecă pe patine marca „Nourmis” în lungul râului.

Sena – muşama strâmbă, boţită.

Stalactita luminoforă – trecu pe pod râul.

Necurmată înşiruire – a negrelor, funerarelor sarcofage pe drumul de pietriş sticlos, prin urechea de ac a ecluzei de la Suresnes – spre cimitir.

Botul barjei „neumplute” – se-arată din apă ca un bocanc vechi.

Vela – timpanul unei frunze forfecate de insecte vorace.

Vela – harpă eoliană, paravan femeilor ce ies din scaldă.



POTPURIU


Batistele pentru suflat nasul – trosnesc ca rufele întinse la ger.

Cucurigu – cântă apeductul.

Cu ochelarii, precum Arhimede, – eu aprind flăcări în cer.

Zidul celui întemniţat – tabla jocului de dame, piesele căreia sunt găuri de la cuie – mişcată de forţa privirii mele.

De sub picior, coaja de portocală – o zbughi fricoasă spre perete.

Pe gât, hermafroditului i se umflă o mamelă de muiere.

De spaimă – nici nu am înţeles cuvântul rostit de uşă.

Odată cu flegma – scuipai o ploşniţă.

Coşuri, băşici din cântecele şi scrisorile ruseşti:

Însă eu pe altul îl iubesc şi voi fi palidă pe vecie
Aici bietul nostru Evgheni,
Înşfăcând pe Şap şi ceva kuhavk* de pe pământul răzmuiat, –
Neamânat, ca în uitare, o tuli spre casă.

Pe-o clipă – felinarul scăpără prin pieptul insului ce-mi apăru în cale.

De la atingerea trupului meu, peretele – uşa vagonului, se strânse convulsiv, se alungi, sforţându-se să-alunece aiurea.

Stradă bărbierită.
______________________ 
*Serghei Şarşun recurge la un voit talmeş-balmeş în „citarea” inexactă a clasicilor A. Puşkin şi I. Krîlov. În limba rusă nu există cuvintele „Şap” şi „kuhavk”, ele provenind din confuzia şi contaminarea noţiunilor „Кушак и шапку” (chimir şi căciulă), iar „bietul Evgheni” (aluzie la Oneghin al lui Puşkin) e confundat cu „bietul Foka” (de la Krîlov).


vineri, 17 aprilie 2015

DE PAŞTELE BLAJINILOR


DUBLA SINGURĂTATE

S-a dus să moară puţin.
              Marin Sorescu

Mă mir că întâlnesc tot mai puţine rude
mai puţini prieteni
deloc de mai încoace
cam toţi de mai demult.

Unde să fi plecat celelalte
ceilalţi?
Au plecat presupun
cu cântecul pe buze
şi anume cu „Unde te duci tu mielule?”
ca un trist imn de Paşte…

Păi unii s-au dus să moară puţin
iar alţii – cei mai mulţi
pur şi simplu nu s-au născut
nu se vor mai naşte…


17.IV.2015


miercuri, 8 aprilie 2015

DESPRE "DANAIDELE" CARE, UNEORI, AJUNG... DANANAIDE...



7.IV.2015

Am vizionat prima parte din spectacolul „Danaidele” de Silviu Purcarete. Presupun că a fost extrem de lăudat, însă mie, pe alocuri, mi se pare a fi un spectacol cam gălăgios, plus o vânzoleală…  regizorial-artistică în căutarea efectelor scenice originale, în înfăţişarea, organizarea şi mişcarea actorilor. Chiar te întrebi: oare în Grecia Antică, în amfiteatre, se vocifera cu atâta sârg şi risipă de efort?
Dar, în mare, sigur că e un spectacol demn şi de elogii, unde mai că în el joacă Radu Beligan şi Victor Rebengiuc la vârstele lor… sus pălăria!  

8.IV.2015

Aseară, am vizionat partea a 2-a a „Danaidelor” lui Silviu Purcărete. Entuziasmul, admiraţia nu s-au revanşat, spectacolul abundând în simetrii de dragul simetriilor, dar, pare-se, în această parte, e mai puţin gălăgios. Chiar dacă şi aici continuă un carusel al ţipălăilor, agitaţi în spirit de turmă, aiuriţi etc. Uneori, salturi şi zvâcnete de piei roşii. Nu ştiu din ce raţiune jumătate din textul rostit sau îngânat a cântec e în franceză (nici măcar în giacă), găsind, eu unul, că el ar fi fost absolut adecvat în română. Regie ca efort de a ordona îmbulzeala, aglomerarea. Unele simetrii geometrico-regizoriale par a fi de dragul simetriilor, găselniţe de dragul găselniţelor. Altele, cu înţelesuri/ subînţelesuri accesibile doar regizorului, nu e sigur – că şi actorilor prinşi în iureşul montării; iureş care subţie la minim solemnitatea, gravitatea care, se pare, erau specifice antichităţii, unde toţi ţineau cont de omniprezenţa zeilor, de privirea acestora atotcontemplatoare, înregistratoare, pedepsitoare.
În fine, tainic, sentimentul/ gândul că e un spectacol din categoria celor adresate în special snobilor. Pe scurt, pe alocuri, „Danaidele” devin „Dananaide”…
Şi, pentru că suntem în acelaşi spaţiu de inspiraţie scenică, nu putem să nu comparăm, pentru a concluziona că „Danaidele” sunt cu mult în urma „Trilogiei antice” a lui Andrei Şerban, considerată cel mai bun spectacol din ultimii douăzeci de ani, jucat în România. Silviu Purcărete are a se considera că montarea sa „Titus Andronicus” a fost plasată a treia în această nobilă ierarhie a scenelor şi avanscenelor.

Pentru cei interesaţi de acest spectacol, îl pot viziona la adresa:
https://www.youtube.com/watch?v=3Xi3EbjIBcM

luni, 6 aprilie 2015

UN POET AL AVANGARDEI: SEMION KIRSANOV




                                                                                              

LA PORTRETUL LUI HLEBNIKOV. SALUT!

Hlebnikov! Hlebnikov!
Uite asta – da!
Strânsă, de jos,
Îi e boţită buza.
Cupa luminoasă
A frunţii – înălţând
Peste statura-i lungană,
Iată marele
Creier – capcană!


  ALADIN ÎN FAŢA COMORII


Porţile stau grele, neclintite, surdo-oarbe la rugătorii ochi,
la roua lor de lacrimi.
Deschide-te, Sesam!
Te rog foarte mult – deschide-te, Sesam!
Ei, ce te costă, – hai, deschide-te, Sesam!
Bine, fie, mă-ntorc, să nu văd cum...
Iar tu deschide-te, Sesam.
Cui îi spun  – „deschide-te, Sesam”?
Deschide-te sau, în caz contrar, te deschid eu!
Ei, de ce m-ai chinui, – hai, deschide-te, Sesam, Sesam!
Am o uriaşă rugăminte: fii drăguţ, fii bun,
n-ai putea tu
să te deschizi, Sesam?
Sesam, deschide-te!
Număr până-la trei: unu – deschide-te, Sesam,
doi, deschide-te, Sesam, trei...
Zău că nu se cade să te comporţi în felul ăsta cu omul,
eu întârzii, sunt foarte grăbit, Sesam, ei, Sesam, deschide-te!
Nu, nu pe multă vreme, ci aşa, doar deschide-te
şi-ndată închide-te la loc, Sesam...

duminică, 5 aprilie 2015

MARINA ŢVETAEVA - POEM DE FLORII


  *       *       *

Mlada cu mâţişori în pufoasă blăniţă –
Eu însumi cu blăniţă pufoasă –
Măsor verstele lui Dumnezeu
Şi dumnezeieştile lui case.

Mlădiţă! Vieţuitor ceresc!
– În cer, împreună! – Aşteaptă! Nu fi grăbită! –
Astfel şi în pământ mă coborâţi
La piept cu mlădiţa înmugurită.

Florii, 1918

Din volumul

Traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note: 
   Leo Butnaru

sâmbătă, 4 aprilie 2015

UN DIALOG CU PETRE ANGHEL



A trecut la cele veşnice, în grija Universului mereu renăscător, prietenul nostru, poetul şi prozatorul Petre Anghel (3.II.1944 - 3.IV.2015). L-am cunoscu în iulie 1993 la Chişinău, ne-am împrietenit, am realizat şi un dialog, pe care îl reproduc aici; dialogul intitulat atât de sugestiv:

                   
                 „SUNT UN OM GRĂBIT CARE E SPERIAT DE TIMP”


Stimate coleg Petre Anghel, eşti directorul revistei „Avanpost” ce are ca generic o sintagmă memorabilă: „…un vis al inteligenţei libere”. Ce ar însemna în concepţia dumitale inteligenţa liberă? Când va deveni acest vis realitate?
– Vreau să fac precizarea că sintagma îi aparţine lui Titu Maiorescu, ceea ce poate se ştie mai puţin. Vorbind despre inteligenţă liberă, cred că ar fi cazul să încercăm cel puţin o separare pe verticală şi una pe orizontală. Pe verticală, adică din punct de vedere istoric. Eu cred că intelectualul adevărat este liber în orice împrejurare, în orice regim, în orice context şi este firesc să fie aşa, pentru că instrumentul lui de lucru este gândul. Or, se ştie, din fericire pentru omenire, încă nu s-a reuşit să se închidă gândul. După aceea, pe orizontală, cred că suntem liberi de la individ la individ în măsura în care ne propunem acest lucru şi mai ales în măsura în care avem un concept exact despre libertate. Artistul în special şi intelectualul în general nu poate trăi în afara libertăţii. Sigur că şi aici trebuie să intervină un criteriu al limitării şi acest criteriu este simplu şi, din fericire, descoperit de civilizaţiile vestice, mai ales: a fi liber înseamnă de fapt a respecta şi libertatea celuilalt. Deci un individ poate să facă orice cu o singură condiţie: să respecte ca şi celălalt individ, ca şi semenii lui să aibă acest drept.
– Intelectualii noştri fac dovada acestui respect reciproc?
– Eu cred că ei ştiu ce-i libertatea. Am o părere foarte bună despre intelectuali nu pentru că ei ar avea nevoie să-i susţin sau să aibă în mine un avocat. A fost o tendinţă pornită din propaganda comunistă, uneori făţişă, alteori mai subtilă, mai subersivă, aceea de-a arunca tot răul din regimurile totalitare pe seama intelectualilor. Vreau să spun că a şi prins. Eu însumi, probabil şi dumneata, am fost uneori întrebat de-a dreptul: „Domnule, da’ce fac intelectualii?”. Personal, am zâmbit în faţa acestei întrebări. Ce să facă? Intelectualii gândesc. Socialismul
l-au construit muncitorii. La pământ, forţat, au renunţat ţăranii. Regimurile totalitare au fost concepute de politruci. De ce să fie intelectualii întrebaţi ce fac? Intelectualii chiar trăiau în libertate. Şi vreau să spun că, spre cinstea lor, în vremurile cele mai grele. Subliniez – sub stalinism, sub ceauşism intelectualii adevăraţi (deşi e aproape un pleonasm să vorbesc despre intelectualii adevăraţi, căci nu pot exista şi intelectuali neadevăraţi) şi-au găsit rostul, au gândit asupra sensului existenţei, asupra destinului lor, asupra destinelor popoarelor din care fac parte. Deci ei şi-au îndeplinit misiunea. Însă nu e mai puţin adevărat că au fost şi intelectuali care au abdicat de la menirea lor pentru avantaje materiale, au intrat în angrenajul puterii. Dar eu zic că acest gen de intelectuali trebuie să ne intereseze mai puţin pentru că, transferând implicit discuţia în planul poeziei şi ajungând obligatoriu la Eminescu care, sigur, a fost un mare intelectual, dar în primul rând este simbolul poeziei româneşti şi prin extensie al poeziei universale – el a făcut poezie şi pe noi nu ne interesează că pe timpul lui erau poeţi mediocri sau erau absolvenţi de facultăţi care ţineau cu liberalii sau ţineau cu conservatorii, sau vindeau ţara bulgarilor, sau se ocupau de afaceri în loc să se ocupe de destinul României. Pentru noi simbolul este Eminescu, nu este intelectualul.