duminică, 30 noiembrie 2014

O POETĂ DE PE IDEL (VOLGA) ÎN REVISTA





Dispoziţie

Să ajungi unul din àcele orologiului
Kremlinului din Kazan.
Tasta delete
A computerului mondial.
O tabacheră fumurie.
Un si-bemol împiedicat,
Amurg matinal decolorat
Sau toţi câinii din lume.
Ochelari Exte pe rădăcina propriului nas.
Ventil cardiac apatic –
Orice, numai nu Lilya Gazizova.


*     *      *

Prin băltoacele regretelor târzii,
Cuprinsă de suferinţă deloc infantilă.

Parcă nu era prosteşte să gândesc
Că tatăl va trăi etern
Şi că totdeauna
Îmi va telefona inoportun,
Totdeauna inoportun.

Băltoacele se contopesc, tot cresc.
Le voi ocoli sau poate
Să-mi procur nişte botine.


Poetul

Dumnezeu te-a creat gata îndrăgostit:
De capete roase de creioane
Şi de şnur ce şerpuieşte în vânt,
De birtaşul ce îmbătrâneşte
Şi de Cervantes pe moarte.
De oneştii paşi ai omului
Ce duce o pâine,
De tristele automobile
Şi de berea acrită,
De veşmintele care
Pictează capodopere şi zboară în cosmos.
Şi încă – de calităţile neapărate ale faianţei…

Numai de mine să nu te îndrăgosteşti, poete!
Dacă o fi să nu rezist?!
Şi va trebui să ajung co-îndrăgostită de tine
De un strop de şampon, şi de luna sinilie
Şi chiar –
De soba aproape răcită…


Dragostea şi matematica

Tu eşti o complicată problemă de matematică.
Aş vrea să te rezolv empiric.
Aleg formulele.
Schimb între ele numerele de adunat cu cele de înmulţit –,
Însă în decursul zilei datele problemei se modifică.
Şi răspunsul îmi scapă,
Iar noapte din nou
Sunt foarte aproape de soluţie.
Însă spre dimineaţă tu te transformi
Într-o nouă problemă de matematică.

Şi iar încep a te rezolva…


sâmbătă, 29 noiembrie 2014

FAPTE DESPRE UN ROMAN-FAPT DIN


Leo BUTNARU

MĂRTURISIRI  LA RUPERE DE VREMI 
ŞI CUTREMUR DE DESTINE

Serafim Saka, „Pe mine mie redă-mă”, Editura Arc, Chişinău, 2013, 546 pag.  

Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Urmează vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti-Saka, precum s-a întâmplat cu bizar de inegalul ca structură/ componenţă colectiv al teatrului naţional de stat din Chişinău, de la director la măturătoare.
Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte ale existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de multe, Serafim Saka opta în primul rând pe libertate, străduindu-se să se menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a  opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.
Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu autorul-mărturisitor, naraţiunea memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului – bolşevic şi de nimic bun; bolşevismul ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!” (p. 144), pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas” (p. 177).  Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în perimetre naţionale şi intern-naţionale, plasate în context şi conexiuni internaţionale. (Istoria noastră îşi tot pune problema integrităţii sale, fără acel „n” de sudură românească; sau, poate, în ecuaţia etno-ontologică, acest „n” să-l înţelegem drept ceea ce, firesc, neconstrâns, stă la începutul pronumelui colectiv: Nostru.) Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, ce transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat asemeni unui procesor eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.

UITĂ SMÂRCUL...



5.I.1995

Pe anumite tronsoane ale ei, ce tristă e viaţa. Tristă până la disperare. Înveninarea existenţei este dublată de înveninarea conştiinţei care îţi spune că ai dreptate în ceea ce priveşte tristeţea, disperarea, înveninarea… (Dar nu cred că e bine să constat acest lucru chiar în 5 ianuarie, care nu e totuşi una din cele mai sugrumătoare zile din biografia mea…)

Ce revelion înfricoşător pentru ruşi şi pentru mulţi dintre noi. La Duşanbe, zece ruşi, angajaţi la ambasadă, militari, au murit otrăvindu-se cu şampanie. „С новым годом!” („La mulţi ani!”), ciocnesc paharele, şi – sfârşitul! Un semn, şi acesta, al atitudinii lumii faţă de militarismul rus. Păcat de victime… Prima dintre ele a fost o doamnă de 34 de ani… Apoi, la frontierele Tadjikistanului cad în ambuscadă mai mulţi grăniceri ruşi, zece dintre ei fiind ucişi. Musulmanii îşi manifestă cruzimea, decapitând corpurile… În ce sălbăticie de ev trăim? Şi cât vom mai trăi? Câinii de pripas sfâşie trupuri de oameni, oameni-câini decapitează alte trupuri. Tinere, poate că nevinovate, însă trimise cu misiune de cotropire de politicienii criminali ai acelei ţări demente, care este Rusia jandarmilor şi ucigaşilor.

vineri, 28 noiembrie 2014

CĂRŢI PENTRU 200 000 DE ANI; CĂRŢI PENTRU FUMAT...



UN MILION DE MILIOANE DE VERSURI

Ediţia engleză a cărţii lui Raymond Queneau „Millon Millon  Poems” cuprinde doar 100 de sonete, însă ele sunt tăiat în fâşii înguste, fiecare din acestea conţinând un singur vers. Cititorul e liber (şi… aţâţat!) să combine fâşiile în orice ordine doreşte, sau îi iese ca de la sine, conţinutul combinatoriu, în multitudinea sa, fiind unul foarte surprinzător, antrenant. Dacă s-ar găsi un cititor-inginer(!) ambiţios, care ar încerca să găsească toate combinaţiile posibile ale versurilor de pe fâşii, în primul rând el ar trebui să fie foarte longeviv, poate că un strănepot de-al lui Matusalem, dat fiind că pentru respectiva regie-caleidoscop, să zicem, i-ar trebui aproximativ… 200 000 de ani!


CARTE PENTRU… FUMAT

O altă carte neobişnuită nu e atât pentru cititori, cât pentru fumători: este tipărită pe foiţe de ţigară (cerneală… ecologică!), însă pe acestea sunt imprimate unele cuvinte din cântecele cunoscute. Astfel că, ai citit un refren, l-ai îngânat în sinea ta, după care rupi foiţa, pui tutunul şi-ţi răsuceşti o ţigară! Foiţele se desprind uşor, coperta este fabricată din cânepă, iar cotorul e în formă de fâşie acoperită cu fosfor, de care poţi aprinde chibritul. La lumina chibritului mai poţi şi citii alte câteva cuvinte dintr-un cântec de pe foiţa ce va ajunge şi ea ţigară.

joi, 27 noiembrie 2014

ADIO, SORIN PREDA...


Aflu, cutremurat, că a murit colegul şi prietenul nostru Sorin Preda. Prozator, publicist, cadru universitar. Avea doar 63 de ani. Un infarct. Un atac nedrept. În iunie 1992, am dialog. Iniţial, conversaţia am publicat-o în presă, apoi în volumul „Spunerea de sine” (1994). 



Cu Sorin Preda, în unie 1992, la Chişinău (foto: N. Răileanu)
În noiembrie 1994, am fost împreună printre cei aproape 400 de scriitori din întreaga lumea, care au avut o călătorie pe trei mări şi două continente, sediul lor fiind pe corabia „Worlds Rainessance”. Am mai avut ocazia să ne vedem din vreme în vreme. Şi iată, minunatul om şi scriitor a pleca spre pulberea stelelor… Reproduc aici dialogul nostru de acum 22 ani, care ni-l readuce în faţă, în inimă, în minte pe Sorin Preda – inteligent, demn, prietenos.




duminică, 23 noiembrie 2014

DE LA EXPRESIONISM LA CONSTRUCTIVISM



MONA LISA

Eu eram cel care trimiteam telegrame din opt cuvinte:
„Paris. Luvru. Mona Lisa. Sunt îndrăgostit de tine”.
Lingându-mi în spectru de curcubeu buzele
pe cornişa genelor obrajilor ei de atlaz
scoasei din ramă doar
unul trupul de morsă.
Cu mare grijă, ca pocnitura între degete,
el e tăinuit în coşul inimii
sub fundul dublu.


CARNEA DE VITĂ A BUZELOR

1

Se despletiră genele, ca un stejar.
Prin laguna pieptului tău
Alunecă gondola buzelor mele
Stăvilite de zăgazul cuvintelor.
Neascultătoare cuvinte: pe buze făceau tumbe
Ca nişte căţei orbi.
Precum Novalis, încasez lovituri
Cu vergelele cuvintelor.

2

Cu pantofiorii buzelor lipăit-am
Pe duşumeaua pieptului dumitale.
Dragostea o voi scoate ca pe un dinte,
Inima o voi spoi.
Buzele pocneau precum castanietele,
Gura dumitale-nchisă strâns
Ardea ca un primus.
Cu baioneta genelor înţeapă, mai înţeapă.
Iar în minte – cuvinte de cine ştie unde: „...spirit, mus...”

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

ON NE SE BAIGNE JAMAIS DEUX FOIS DANS LE MÊME FLEUVE…


16.XII.1994


Dar de ce să vorbim noi de ţâfnoşii de duzină, când umbrele uriaşilor ne luminează memoria?! Ca să revin la periplul nostru de acum trei săptămâni, păi, dragă fost student, ar fi jenant să nu-ţi aminteşti că la Efes, pe unde te-a dus şansa, a locuit şi celebrul Heraclit; că tocmai aici, între pruncia sa, începând cu anul 540 î. e. n., şi senectutea sa, încheiată în 480 î. e. n, a rostit el, numai că în greaca veche: „On ne se baigne jamais deux fois dans le même fleuve”, unul din  adagiile culese din fragmentara sa doctrină (s-au pierdut multe din cele scrise de Heraclit) destul de ermetică, în care se pune accentul pe  conflictul ireductibil dintre Fiinţă şi devenire ca irezistibil lanţ de transformări. Pentru că tot el a zis – nu? – că totul curge, totul se transformă. 

17.XII.

În comuna Cârligele, la vreo 14 kilometri de Focşani. Căminul cultural. Drumul Hoţilor, Hotelul Butoaielor. Taraf de ţigani bine organizaţi, cu respect pentru ceea ce fac prin vocaţie.

27.XII.

Acum trei zile, luni, au fost decernate premiile Uniunii Scriitorilor, unul din ele revenindu-i volumului „Spunerea de sine”. Alţi colegi întru 200 de lei (valoarea premiului!): Serafim Saka, Em. Galaicu-Păun, Dum. Crudu (acesta pentru debut). 

Carnavalul de la emisiunea cu personalităţile anului 1994, în care am fost implicaţi şi noi, câţiva scriitori, sâmbăta trecută, la polar-boreal în neîncălzitul restaurant „La izvor”. Veselie mare la masa la care stăteau Mihai Cimpoi, Aurel Scobioală, Arcadie Suceveanu şi Nelli Raţuc. Mai trist la masa noastră, cu Vasile Vasilache, Mihai Bădicheanu şi Valentina Brâncoveanu. La un moment dat, a intervenit o pană de filmare şi noi, ca nenorocoşii, trebuie să ne prezentăm şi a doua zi la polul nord de la Bariera Sculeni, să ne producem în showul anului care a fost şi a celui care vine… Tristeţi şi primitivism de suburbie chişinăuiană…

vineri, 21 noiembrie 2014

CU GENUNCHII PE ZARURI şi SURDINA IMNULUI



Leo Butnaru. Cu genunchii pe zaruri (poeme). Buc., „Tracus Arte”, 2014, 488 p.

Pe 19 noiembrie curent, cartea a fost lansată la „Gaudeamus”, avându-i de prezentatori competenţi şi generoşi pe Ion Bogdan Lefter, Mircea V. Ciobanu, Ştefan Hostiuc.

*


Tatiana Veciorka (Tolstaia), Surdina imnului (poeme). Traducere Leo Butnaru. Ed. „Charmides”, 2014, 140 p.

Tatiana Veciorka (Tolstaia; 1892 – 1965) a făcut parte din „Sindicatul futuriştilor” ruşi, colegi fiindu-i I. Terentev, I. Zdanevici, Iu. Marr, A. Ciacikov. Semnează frecvent în publicaţiile literare periodice din Rusia şi Transcaucazia. Dacă primele volume de versuri, „Tandreţe neajutorată” (sub formă de manuscris) şi „Magnolii” (ambele apărute la Tbilisi în 1918), îi sunt marcate de influenţa Annei Ahmatova, în cea de-a treia carte, „Ispita afişelor” (Baku, 1920), este evidentă orientarea spre futurism. Volumul tradus în limba română e o antologie reprezentativă.


sâmbătă, 15 noiembrie 2014

POEME DIN



Şah

Bruma răstigneşte fluturii pe geam.
Lumea e mai simplă, retuşată-n brun.
Vântu-i starea pură de nitam-nisam.
Vinul nu-i cuminte, însă e mai bun.

Frunzele pe drum – pomelnic cu amici,
Rude de prin sate ori de prin oraş,
Scriitori ce-au fost până mai ieri pe-aici
Şi păreau uitaţi de-a Styxului luntraş.

Ce concluzii oare s-ar mai potrivi
Pe etern tipar de viaţă şi de moarte?
Nu-i răspuns pentru „A fi sau a nu fi?”…

Disperarea noastră –  bucuria lor
Este o rocadă de făclii în noapte
Când şahist e chiar Supremul Jucător.

Dincolo de suprafaţă

Mai întâi – schimbarea la faţă
apoi a Domnului privire fierbinte
trece dincolo de suprafaţă
întâmplându-se şi
schimbarea la minte.

Abia-abia

Printre nori
abia-abia
chipul lui Dumnezeu se arăta
şi zicea:
„Ghici ghicitoarea mea”.

Dar ştii,
sigur că ştii, Doamne, – chiar asta o facem
de când lumea…

Cămaşa

Când mi se păruse că mă cam părăseşte norocul
am mers pe la celebre firme – Versace
Cardin Boss New Man Lacoste
Zara Escada etcetera
pentru ca pe toate uşile lor să văd acelaşi aviz:

„Nu recondiţionăm cămăşi în care v-aţi născut!”

Probabil
acestea nu mai sunt la modă…

vineri, 14 noiembrie 2014

AZI, LANSAREA LA USM A VOLUMULUI LUI RĂZVAN VONCU "O ISTORIE LITERARĂ A VINULUI ÎN ROMÂNIA"



Acum doi ani, când, de la o distanţă de câţiva kilometri, priveam peste hotarul (politic) al Armenia spre Muntele Ararat din Turcia (armenii îl consideră Muntele-Tată al neamului lor), sigur că îmi aminteam de ce citisem în Vechiul Testament: că în a şaptea lună de plutire pe apele Potopului, Arca lui Noe „s-a aşezat” pe Muntele Ararat şi înţeleptul, dar şi curajosul ei năier a început să crească fel de fel de plante, printre care şi viţa de vie, după care, din roadele acesteia, a făcut vin „care a fost atât de bun, încât s-a îmbătat” (Noe).
Iar în studiul său amplu sa „O istorie a vinului în România”, care va fi lansată azi, la ora 15, 00, la Uniunea Scriitorilor din Moldova, Răzvan Voncu porneşte de la „vinul sacru”, al împărtăşaniei, trecând prin spaţii vinicole, istorie a oenologiei, prin birourile şi cărţile multor scriitori români, pentru a trage concluzia că: „vârstele vinului coincid cu cele ale culturii şi civilizaţiei româneşti, deci şi cu cele ale literaturii”.
Aşadar, astăzi, la 15, 00, va avea loc lansarea cărţii. Sunt invitaţi toţi interesaţii, doritorii, iubitorii de vinuri alese, de literatură tare, foarte bună.

ÎNTRU COMUNIUNE



11.XII.1994

Iar ca cei care avem o anumită atribuţie la purtarea întru adevăr şi frumos a logosului, putem găsi semnificaţii prelungitoare de emoţii şi în cele ce spune spre sfârşitul Epistolei către Efeseni Apostolul Pavel (6-19): „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina”…

Evident, în acel periplu, am fost mereu însoţiţi de pescăruşii a trei mări – Neagră, Marmara şi Egee. De data aceasta ei, pescăruşii, mi s-au părut mai… cuviincioşi, mai puţin obraznici, de cât i-am cunoscut altădată. Uneori însă, săgetau totuşi spre platourile cu resturi de mâncare, pe care cineva dintr-ai noştri le lăsau pe punte, până vin ospătarii să le adune. Deci, nici de data acesta pescăruşii nu m-au putut abate de la un gând mai vechi, deloc de duioşie, deloc de bucurie… Precum de-atâtea alte ori, şi de data aceasta am fost derutat de necurmata agitaţie a lor, de flămânzenia lor în amestec cu frica, de crizele lor nervoase, de blestemul lor tânguit şi nostalgia lor nealinată… Ce e cu destinele astea sperioase, mereu în alertă?
Drept răspuns, zadarnic am încercat să-mi reamintesc vreo legendă, vreo parabolă despre pescăruşi, despre albatroşi. Dar de „Albatrosul” lui Baudelaire îmi aminteam, precum şi de cel al lui Nicolae Labiş.

13.XII.

Odată ce recitesc, după mai bine de 20 de ani, „Caietele” lui Camus, să mai şi extrag ceva din ele, de altfel şi unele detalii pe care le subliniasem încă atunci, când, având vreo 20 şi ceva de ani,  nu părea să pricep prea mare lucru în subtilităţile unui angajament literar de perspectivă nestrămutată. La p. 66: „Simt nevoia să simt propria mea persoană în măsura în care ea este sentiment a ceea ce mă depăşeşte. Simt nevoia să scriu din când în când unele lucruri care parţial îmi scapă, dar care tocmai dovedesc tot ce este mai puternic decât mine în mine însumi”.

În clipa aceasta, în Cecenia mor oameni tineri, frumoşi, inimoşi, viguroşi. Dezmăţata asta de Rusie, târfa asta ekaterino-imperialistă a tăbărât peste muntenii Caucazului, la Groznîi e groaznic. Ce blestem pe capul popoarelor deşelata asta de curvă boreală, care îşi avortează viitorul în războaie!

joi, 13 noiembrie 2014

ANTOLOGIE VELIMIR HLEBNIKOV

La Editura „Alfa”, Iaşi, e în curs de apariţia ampla antologie de poeme „Legea scrânciobului”  a protagonistului avangradei ruse Velimir Hlebnikov (1895 – 1922) în taducerea subsemnatului. Volumul va avea 440 de pagini.



Fragment din prefaţă

Poet vizionar, Hlebnikov se considera în stare să prevadă mersul istoriei, elaborând chiar şi o lege a generaţiilor. Spera ca, prin sinteze informaţionale, să apropie metodele ştiinţei de cele ale artei, spre a se ajunge la o neomitologie şi o supralimbă a omenirii (libere). Chiar dacă partea de utopie nu rămâne decât utopie, în toate calculele lui Hlebnikov impresionează, să zicem, o coincidenţă extraordinară: în anul 1912, poetul se întreba dacă „nu e cazul să aşteptăm, în 1917, căderea statului?” Reia ipoteza peste doi ani, publicând un registru cu datele prăbuşirii marilor imperii. În dreptul anului 1917, în loc de numele vreunui stat concret, menţiona doar: „Oarecare”. Ba mai mult, îi expediază lui A. Narîşkin, ministru în guvernul rus, această Schiţă asupra prezicerii viitorului în care, prin acea cădere din 1917, era vizată, bineînţeles, Rusia. (Într-o notiţă autobiografică renunţă la enigmaticul „oarecare”, precizând că a publicat şi placheta Magistrul şi discipolul – „dialog în care este determinat anul căderii Rusiei, 1917”. În acelaşi conext, să ne amintim că în romanul „Demonii”, 1871-1872, parcă şi Feodor Mihailovici Dostoievski ar fi anticipa, printr-o suită de aluzii şi simboluri, dezastrul Rusiei de după 1917.) În poemul Moscova, tu cine eşti? metropola rusă este numită „mondială complotistă” (să reţinem: textul datează din 1921, adică de după revoluţia din octombrie, când deja bolşevicii îşi dădeau pe faţă adevăratele intenţii!), în el întrevăzându-se, parcă, şi sângeroasa vânătoare stalinistă de vrăjitoare („duşmani ai poporului”): „Oare nu li se va cere/ Ştiinţelor de a-şi răstigni/ Pe tăiş de brici bărbaţii/ Înţelepţi, ce vor apune/ Peste cărţile bătrâne/ Cu elevii la un loc?” Peste un an, scrie: „Mâna o ridic spre a vă preveni/ Că vă pasc primejdii”. Aceste şi alte descoperiri sau doar excepţionale intuiţii, îi fac pe unii exeigeţi să-l situeze pe Velimir Hlebnikov în preajma remarcabililor filosofi sau, uneori, chiar să-l compare cu ei. Dar, spre o mai adecvată cumpănire şi stabilire de criterii, se cere a preciza că, în ansamblul ei, opera hlebnikoviană nu e, totuşi, una strict filosofică (sub aspectul exigenţei profesionale), însă ea se remarcă nu doar ca un fenomen unical al culturii ruse, ci şi al celei universale, nu de puţine ori fiind sincronă cu ideile filosofice ale începutului de secol XX, iar alte idei, ce aveau să domine finalul aceluiaşi veac, anticipându-le. Un exemplu edificator ni-l oferă poemul Ladomir (titlul e un neologism, în sensul de ordine mondială; am putea accepta chiar această noimă, pornind de la sinonimile... româneşti ale rusescului lad = mod, cale, metodă, modalitate, sistem, manieră, sens, spirit etc. care, prin deducţie generalizatoare, ne pot duce cu gândul la atât de untilizata astăzi  sintagmă  ordine mondială). Prin concepţia  ladomir-ului şi a celei de „mîslezema” (de la: mîsl’ = gând, idee; deci, în româneşte, ar fi: ideozemă, noţiune ce defineşte o unitate semantico-izomorfă afină cu ceea ce se înţelege,  astăzi, prin noosferă), în anii ’20 ai secolului trecut Hlebnikov întreprindea  tentativa de analiză a elitelor intelectuale, asemeni Societăţii preşedinţilor globului pământesc din proclamaţia cu acelaşi titlu. El  considera că astfel de organizaţii  acumulează cunoştinţe de un caracter novator, nevalorificate încă de  tradiţiile culturale ale entropiei mondiale şi care i-ar permite omenirii să facă un salt spre  cunoaşterea superioară, concluzionând că, într-un viitor nu prea îndepărtat, graţie accelerării ritmului existenţei şi creşterii extraordinare a cantităţii de  informaţii, ştiinţa propriu-zisă va deveni un privilegiu al elitelor intelectuale, care vor dispune exclusiv de cele mai sigure surse de elaborare, canale de transmitere şi mijloace de păstrare a informaţiei. Prin urmare, atare concepţii se înscriu în contextul noosferei şi pot fi tratate drept corespondenţe ale principiilor ce stau la baza noologiei contemporane. Cu toate că în alternanţa binelui sau răului, alias – superiorului sau josnicului, poetul vedea o lege a scrânciobului, conform căreia „stăpânirea pământului i-i menită ba omului, ba rinocerului”. Această idee-vers din 1912 e una din cele care avea să traseze un vector negativ-emblematic, să zic aşa, în perspectivele socio-politice mondiale. Oarecum, rinocerul lui Hlebnikov avea să-i anticipeze pe cei – ceva mai... jucăuşi! – ai lui Salvador Dalí care, în Jurnalul unui geniu, în 1953 visa să toarne un film într-o scenă a căruia, prin geamul unei case din piaţa romană Tavi, în bazinul fântânii arteziene sar şase rinoceri. Într-adevăr, de la un moment încolo, lumea prea începuse a fi bântuită de ideile ameninţătorilor rinoceri, expresia simbolico-ideologică sui generis având a o plăsmui magistral Eugen Ionescu în celebra lui piesă din 1959. (În poemul Menajeria, prima variantă a căruia datează din 1909, „în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă nestinsa furie a ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se tîinuieşte un nou Ivan cel Groaznic”. Ce... esenţializare, parcă, a unuia din posibilele mesaje implicite ale Rinocerilor  dramaturgului  româno-francez!)
Printre tezele şi ipotezele lui Velimir Hlebnikov este şi cea care lansează nobilul deziderat de-a ajunge să avem „o lume ca un poem”. E un postulat în lumina căruia versul nu mai e tratat doar ca fenomen pur estetic, el devenind element imanent, constituent al lumii. Atare particularităţi şi tendinţe îi asigură o perpetuă actualitate creaţiei lui Hlebnikov pe care contemporanii săi îl supranumiseră „minune care a ajuns până în zilele noastre”. I se mai spunea întemeietor al „unui întreg sistem periodic al cuvintelor” şi „Lobacevski al limbajului”, probabil şi din considerentul că în spiritul acestui autor al uneia dintre primele geometrii non-euclidiene şi-a elaborat tezele despre „filologia imaginară”, cuvântul autotelic şi verbocreaţie, ceea ce l-a situat – consideră anumiţi exegeţi – printre savanţii de renume mondial, ca W. Von Humboldt, A. Potebnea sau F. de Saussure.
Este protagonistul introducerii verslibrismului în poezia rusă, lucru înţeles şi apreciat la justă valoare de reputatul teoretician Iuri Tînianov care scria că deja a fost depăşită „epoca în care metrul, măsura sau rima, «muzicalitatea» ca înfrumuseţare puteau constitui o noutate; din contra (şi în aceasta constă semnificaţia esenţială a creaţiei lui Hlebnikov), noi am devenit foarte sensibili la muzica semnificaţiilor în vers, la acea ordine şi structură în care cuvintele sunt transfigurate”.
Astfel, în tripla-i ipostază de literat-savant-filosof, Velimir Hlebnikov, cel care avea ca ideal albina, tautologic numită (şi) muncitoare, este considerat, pe bună dreptate, un adevărat fenomen al modernismului rus şi – de ce nu? – un clasic al avangardismului artistic universal. Pentru că, dincolo de determinările etno-naţionale, localiste ale budetleanismului, viziunea sa, în sens de concepţie, şi chiar viziunile, în sens de percepţie a unor imagini tainice, care i se relevau în mod aproape providenţial, au un accentuat caracter novator în care, nu fără temei şi exemplificări demne de atenţie, anumiţi exegeţi întrevăd (şi... între-aud!) o protorezonanţă socioculturală a postmodernismului în filosofia şi arta finalului de secol trecut (XX).
  
Leo Butnaru                                          



(Îmi zic că lumea)

Din desagă
Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic
Că lumea nu-i decât
Un zâmbet strâmb,
Cald încă pe
Buzele spânzuratului.
                    
1908

miercuri, 12 noiembrie 2014

POEME DIN REVISTA "CONTRAFORT"


Ab initio

În vetre ardea tizicul ce fusese-n ocolul vitelor tăiat-straturi cu hârleţul
Într-o geometrie de dreptunghiuri, pătrate păioase, uscate
Prin curţi, pe sub garduri în vară-toamnă, până să vină îngheţul.
Din pitulate tulpini de hogeaguri se desfăceau imense flori de fum peste sate
Prin care timpul trecea iute, încât adevărul nu avea când să apară deplin
Măcar cât să-l scrii pe un timbru, pe o frunză uscată, de fân, de pelin,
Iar dacă totuşi, parcă, apărea în sfârşit, scurt, printre generaţii, pe apucate,
Deja erau morţi ţăranii care îl aşteptaseră, nu li se mai putea face dreptate –
Atunci, îmi amintesc, sau ceva mai târziu, poate că,
Te-ai născut tu, prima mea poezie, ca o armonie sălbatică.
Era miez de iarnă cu apa trează în cristelniţă, sub bolta bisericii şi-a zilelor,
Trează era agheasma-n noaptea de Iordan cu puşcaşii-vânătorii mahalalelor
Ce-şi aveau cartuşele bătute cu hârtii colorate, confetti, spre bucuria îngerilor
Cărora de fapt şi eu le-am citit acea primă poezie fulguitor răspândită
Ca ninsoarea ce făurea în plutire, spuneam, o armonie sălbatică, nedomesticită.

Elegie la pragul Diotimei

Pe când încercam să elucidez nuanţa diferenţei
dintre adâncul timpurilor
şi timpurile Adâncului
când e nevoie de pauză în sentimente
dar de o intensitate în raţiune
însă mai ales – predestinat – în zona specială
interzisă muritorilor, zonă în care
dăinuie Dumnezeu-Atotputere-Atotapărare
mereu în unghiul de prezenţă
şi nicicând în unghiul de vedere
din toate astea şi pe mine ceva însumându-mă
ca pe o suită de mituri despre mine însumi
drept dovadă din acest scurt serial (viaţa omului)
că sunt atât de real în
generala abstracţiune
dar mai ales intuiţie a ceea ce are
şi încă nu are nume – aşadar
pe când – în concentraţii atente –
încercam să elucidez oarece diferenţe cât mai latente
mă pomenii la pragul preotesei din templele profeţiei –
Diotima – cea care, atemporal,
izvodeşte etern pentru-ntâia oară noţiuni
ca şi cum punându-le acestora nume
printre ele botezând însăşi noţiunea de botez
numind însăşi noţiunea de nume
şi atâtea altele – un infinit, ai zice, – noţiuni care deja
apar pline de sens, de  miez în lumea elenă din care
neamânat au prins a fi cărate în alte limbi
în alte minţi
la alte popoare;
cărate în imense care imaginare
scârţâitoare sub greimea bogăţiilor de noţiuni
aduse în zile de marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică
şi luni – hăt din timpurile când respectivele zile retrospective
şi întreagă săptămâna
de asemenea încă nu erau noţiuni
nu aveau nume;
erau ca nişte absenţe
când neştiinţa ce ar însemna să însemne acele zile
de la un moment încolo prinse să prindă contur în ştiinţă
de noţiuni inteligibile
şi chiar înţelepciune
din nefiinţă în fiinţă abstractă trecând deja
concomitent cu botezul imaginar
pe care ad hoc li-l oficia Diotima.


Ghilotina inevitabilă

 Pentru crima de-a comite mici fragilităţi şi graţii
Înalţi o ghilotină chiar în roua de pe flori.
                                                  Arcadie Suceveanu

…dincolo de ghilotina străvezie.
                                                    Leo Butnaru

Mă întreb de ce scrie poetul despre ghilotină:
L-o fi inspirat Galateea cea încă informă, de tină?
Ce ascunde el în fişierul computerului
Sau în neagra mapă?
E de presupus că primul om decapitat a fost  (humus) homo
Cel experimental, de humă
Care încă nu ieşise din proiectul Domnului în forma cea bună
Iar întâia ghilotină a fost o simplă (sapiens) sapă.
Poate că lui Tudor Arghezi sau Arcadie Suceveanu le-ar fi plăcut şi aşa
Homo sapiens – ceva mai colţuros
Numai că primul poet român avea să apară pe lume
Abia peste un noian de ani
De parcă mai întâi ar fi trebuit
Să parcurgă jumătate din infinit
Ca Brâncuşi, pe jos.
Sigur, undeva există Parisul Atot-universurilor
Şi poate chiar România în vreo galaxie
Mai întâi ţară cu un singur omulean, timid
Dar gânditor
Întrebându-se de unde să-şi ia consoarta (ba nu –
Mai întâi soarta) – moldoveancă, olteancă
Sau bucovineană, dacă nu chiar ardeleancă etcetera?
(Ajuns aici, nu pot face abstracţie că, după numele matern
Eu, pruto-nistreanul, par să am un o jumătate de paşaport
O jumătate de viză
O jumătate de atu
Fiind Munteanu). În fine
Deja carpatin
Revin
Pentru a pune, cum spuneam, întemeiere de popor
De pre-Burebista
Ca să nu mai vorbim de pre-Traian
După care să compună intraductibilul cuvânt dor.
Mă rog, atunci era otova libertate în alegere şi aşteptare
În spaţiul astral
Şi în cel pre-blagian, unduitor
Iar întâiul francez, pe când era gal
Avea deja vag în proiect transsecular inevitabila ghilotină căreia
Într-un final fatal
Mi-ar veni să o numesc galotină
Şi aceasta iar făcându-mă să mă întreb de ce prietenul din Arcadia
Contra cuţitului ei îşi ridică scriitoarea mână atât de pacifică
Adică ridică universala, generala, emblematica mână
Care, ciuntită, pentru scribul timpurilor
(Cât ele însele în propria lor vecie transvremelnică se încap)
Deci mâna ciuntită ar fi la fel de trebuincioasă
Ca şi ameninţatul său cap
Ce ar putea sta, însângerat, pe displayul computerului
Ca pe tava de argint a Salomeei
Capul Sfântului Ioan, Botezătorului
Sub barba însângerată a căruia agonizează
Cu supremul, dumnezeiescul alfabet
O infinitudine de pixeli
Şi clănţănitoarea, atât de nerăbdătoarea ghilotină
A clipei
Şi clapei delete.

Tropicul Cancerului

Mă visam prin locuri unde nu am fost niciodată
de ghid sigur însă având poezia
ca pe un spirit pur al lui Ovidiu. Eram cam
prin locul unde printre umbre lungi de palmieri
ca printre degete curge
curentul şi undele oceanului
pe unde
cu câteva zeci de paşi mai departe de ţărm
atârnă abundent cartofii aerieni ai arborilor kiwi
pe sub care
din vreme în vreme apare
târâtoarea liană a vreunei şarpe
modificând arhitectura prafului
astfel în mintea mea
împreunându-se arhitectura copacilor
(un titlu de carte a lui Ritsos) cu
arhitectura prafului
şi arhitectura sonoră a psalmului: Veniţi fraţilor
să vedem ţărâna şi praful din care am fost zidiţi.

Aleluia!


Rocada. Nimic nou

Lumea îşi revizuieşte drastic măsurile,
Face rocadă tristeţea cu bucuria;
Ce era mic – devine, mare, cât stelele,
La Barcelona Messi devine Messia.

Proverbe, filosofie ajung mai nimic,
Totul înseamnă creierul cât firul de mac;
Face rocadă uriaşul cu un pitic,
Etaloanele sunt demascate, se desfac.

…Nimic nou. Revizuirile se repetă.
Răbdare şi tutun. Ba nu – marijuana
Pe care ţi-o-ntinde moartea, târfă cochetă.

Pădurile deja cresc în formă de cruce,
Palma Lui Dumnezeu îşi redeschide rana
Şi ce era râvnit – se-ntoarnă şi se duce.

Copil alergând

Copil fiind
alergam, alergam întru întâmpinarea Lui
şi nimeni nu putea să-mi spună
că nu aş fi alergat în direcţia cea bună

pentru că Dumnezeu e pretutindeni.

luni, 10 noiembrie 2014

DIN CARTEA LUI ARCADIE SUCEVEANU




LEO BUTNARU, POET AL „TEXISTENŢEI”

Alături de alţi câţiva (nu prea mulţi) scriitori, Leo Butnaru reprezintă spiritul de emancipare categorică şi definitivă a literaturii din Basarabia de sub dominanţa clişeelor tradiţionaliste, noua ei imagine ce se vrea integrată fără rezerve în circuitul de valori general-româneşti. Încă de la debutul său din 1976 cu placheta Aripă în lumină, el se înfăţişează ca un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii. El evită în mod programatic lirismul serafic, formulele retorice, declamativ-oralizante ce dominau contextul, şi se aventurează pe calea unei poetici a faptului de cultură, narativ-prozastice, livreşti. De atunci, scrisul său a cunoscut o evoluţie lentă, în trepte, lăsându-se mai apoi integrat cu uşurinţă în noua epistemă modernă şi postmodernă. Optzeciştii de azi îl revendică şi îl înglobează demersului lor radical-reformator, „antipăşunist” şi postmodernist; spiritele mai inhibate însă îl califică drept un poet „făcut”, mimetic, „fără de trăire”, artizanal-livresc şi, bineînţeles, „iconoclast”, demolator al armoniilor patriarhal-autohtoniste. Consecvent manierei de început, pe care şi-a (re)adaptat-o „din mers” la noile precepte poetice, el nu şi-a schimbat formula nici în anii de luptă naţională, exprimându-şi atitudinea civică în termeni ironici, persiflanţi, într-un demers desolemnizant, tragico-parabolic. Spre deosebire de alţi colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat poza mesianică, deşi temperamentul şi calităţile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziţie socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic şi cu caracter, intransigent cu sine şi cu alţii, a ales să rămână fidel condiţiei de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care îşi nutreşte talentul din cărţi şi biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii poetice, de impunere a unor tehnici artistice avansate. Ca bun strateg al propriei creaţii, are şi acea vocaţie managerială atât de necesară scriitorului de azi pentru a-şi putea tipări şi promova producţiile literare. Datorită acestei calităţi, ce-l face prezent în mai toate revistele din întreg spaţiul limbii române, şi-a creat un bun (re)nume literar, devenit azi un reper al noului demers al literaturii basarabene.
Leo Butnaru face parte din categoria scriitorilor stăpâniţi de ispita totalităţii. Puţine genuri literare au rămas nefrecventate de el. Cultivat şi prolific, cu un potenţial de creaţie considerabil, dublat de un bun eseist şi teoretician al artei, antrenat aproape fără pauze în exerciţiul scrisului, a dat la lumină până în prezent zeci de cărţi de poezie, proză, eseistică, interviuri, traduceri, jurnal, literatură pentru copii. Dar ecuaţia personalităţii sale este definită, esenţialmente, de poezie.
Poemele de început impresionau prin lipsa discursivităţii, prin raţionalismul lor antisentimental şi prin prozaismul lexicului. Aceste particularităţi îl diferenţiau faţă de componenţii promoţiei sale, dar nu se pliau pe orizontul de aşteptare al cititorului din Basarabia anilor '70, obişnuit cu un alt tip de poezie – lirică, declamativă, aurorală şi diafană precum se credea că sunt timpurile de afară. Leo Butnaru vine cu un alt tip de discurs, estetizant, ce se alătură eforturilor de de-orficizare şi de-retorizare a poeziei. Sentimentele şi ideile sale, cizelate şi radicalizate, se contaminează de o frenezie livrescă, de un nedezminţit gust pentru parabolă, ca în acest Motiv hispanic: „Ai! Între albii muri hispanici / negrii tauri ai tristeţii! (Federico Garcia Lorca) Lăsând toreadorul nemişcat / reuşi să fugă din arenă. / Îşi spunea că la sfârşitul străzii / vor începe / libertatea lui şi tihna… // … dar i-apăru în faţă câmpul roş'- aprins / andaluzul câmp împurpurat / şi-nnebunitul taur îşi înfipse / coarnele-n ţărână / aruncând spre ceruri / rădăcini şi floare / sângele de maci”. Prin astfel de versuri uşor epicizate, „impersonale”, tânărul poet de atunci vroia să sugereze că poezia există şi în alte zone, dincolo de cotidian şi senzorial, în contextul lecturilor şi al autoreflexivităţii intelectuale, în afara instituţiei sacrosancte a rimei/ritmului.
Platforma estetică pe care se situează nu-i vor asigura o receptare şi o recunoaştere pe măsură nici din partea criticii literare, care, conform normelor axiologice general acceptate, consideră „mesajul”, „sinceritatea trăirii”, muzicalitatea drept cele mai importante criterii estetice.
În anii ce au urmat debutului, Leo Butnaru a continuat să impună, prin volumele Sâmbătă spre duminică, 1983, Formula de politeţe, 1985, Duminici lucrătoare, 1988, Şoimul de aur, 1991, o poezie emancipată, fantezist-livrescă, ce substituie emoţia lirică cu meditaţia filozofică, inefabilul cu insolitul expresiei şi paradoxul. Mai puţin interesat de uimirea şi miracolul pe care le are în mod obişnuit poezia, el mizează pe o formulă mimetizantă, pe demonstraţia hermeneutică, ce se adresează mai mult gândului şi mai puţin simţului nostru liric. În poemul Portretul artistului la tinereţe găsim această confesiune ce poate avea semnificaţia unei profesiuni de credinţă: „…aerul îţi trebuie mai mult / nu pentru a rosti / ci pentru a gândi cuvintele”.

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

LIUBOMIR IORGA (1932 - 2014)

A plecat la cele veşnice artistul, maestrul (25 de ani a dansat în ansamblul „Joc”) şi meşterul (a confecţionat mii de instrumente muzicale populare) Libomir Iorga (1932, Vadul lui Isac – 2014, Chişinău). În semn de omagiu, am extras câteva pagini de jurnal cu Liubomir în viaţă, printre prieteni. Ne regăsim şi într-o poză, pe care ne-a făcut-o un gal inimos, în 1994, la Die, în sudul Franţei. Eram împreună cu regretatul regizor şi poet Emil Loteanu, cu Mihai Potârniche.
Fie-ţi pulberea stelelor uşoară, Liubomire, şi aproape muzica sferelor!

Emil Loteanu, Liubomir Iorga, Leo Butnaru şi Mihai Potârniche, Franţa, 1994

4.XI.1980

               Cineva din instrumentiştii tarafului povestesc un caz cu Liubomir Iorga: la Kiev, întâmplându-se la un meci de hochei, hazliul nostru artist şi meşter de fel de fel de instrumente pentru orchestrele de muzică populară fluiera dintr-un nai sau din cava, apoi mai dăduse din instrumentele pe care le avea în geantă şi vecinilor săi. La un moment dat, arbitrul opreşte meciul şi roagă suporterii-muzicanţi să părăsească tribuna, pentru a nu împiedica desfăşurarea regulamentară a competiţiei.
Alta, tot de la instrumentişti: la festivalul de muzică uşoară „Zorii Crimeei” reprezentantul unei oarecare ţări din Africa prezentă o melodie pe cuvinte proprii care, de fapt, nu erau decât o înşiruire de lozinci pe care le scandează pionierii; africanul încerca să le articuleze în ruseşte, precum le auzise.

26.IV.1993

De unde, de când îl cunosc pe Victor Nevoie? Aproape întâmplător. Vede-se, mă cunoştea el, mai mult la înfăţişare. Într-o sâmbătă – sau duminică? – seara, lângă cinematograful „Patria”, intrăm în vorbă şi el mă întreabă dacă nu doresc să merg la o nuntă. „La cine?”, mă interesez. „La una din nunţile lui Liubomir Iorga”, zice el, începând „a bârfi” niţel mirele. Şi am mers. Undeva la Buiucani sau Schinoasa. Cântau mulţi lăutari buni, inclusiv Vasile Iovu şi Ignat Bratu. Veselie mare.



Dintr-un jurnal francez, 1994

17.IX.

În avionul ce ne duce spre Franţa, ansamblul de folclor „Tălăncuţa” îşi încearcă ba vioara, ba cobza, fluierul, vocile surorilor Osoianu. Liubomir Iorga comentează: „Aşa e: tălăncuţele talentate vin la Paris, iar tălăncuţele – tălănci rămân la Chişinău, zângănind la gât de mioară”.

19.IX.

Domnul Jean Saviard, fost aviator, iar astăzi – fotograf cu licenţă, tatăl şi socrul familiei în care locuieşte fotograful nostru, M. Potârniche, este extrem de comunicativ şi, printre atâtea altele, îmi povesteşte că, în legătură cu abundenţa şi diversitatea brânzeturilor franceze, preşedintele de Gaulle ar fi zis: „Nu este deloc uşor, ba chiar e foarte dificil să conduci o ţară în care se produc 350 de feluri de caşcaval”. Iar noi ce i-am fi putut răspunde mai consolator celebrului general-preşedinte? Poate că l-am fi parafrazat ad hoc, netabuistic, pe marele poet, spunându-i francezului că: „Pe-ale vieţii tulburi valuri / Trec ca nişte caşcavaluri...” Iar domnul Saviard ne convinse că e un maestru al fotografiei, aducându-ne câte o poză din cele pe care ni le făcuse, împreună cu Loteanu şi Iorga, în ajun.

20.IX.


E ora 6,45. Şi-mi amintesc că în Franţa, la Die – chiar în centrul orăşelului, lângă catedrală –, un fotograf localnic ne-a făcut o poză, în care sunt împreună cu Emil Loteanu şi Liubomir Iorga. O altă poză, pe fundalul „medieval” al aşezării, mi-a „chitit-o” însuşi Emil, eu pe un umăr având geanta sa (să nu-l incomodeze la potrivirea distanţei, clarităţii cam vechiului aparat FED), pe celălalt umăr – geanta mea. Cum să nu regreţi plecarea prematură a unui astfel de om şi artist?...