vineri, 30 mai 2014

ÎN SPRIJINUL VÂRSTELOR NOASTRE


7.VI.1993

Cum aş comenta aceste readuceri de fragmente de cândva în prezentul jurnal? Tot printre ele găsesc cel mai adecvat, cred, comentariu: „Sunt, sunt de spus lucruri în sprijinul vârstei noastre”, zicea Saint-John Perse. Asta e –în sprijinul oricăror vârste ale noastre se mai află câte vreun argument, două…

În „Missa”, Hendel exprimă ideea „morţii Morţii” (îmi amintesc de nuvela unui autor ungur „Doctorul şi Moartea”).
Prin 1968, din muzica clasică ascultam „Bărbierul din Sevilla”, „Scherzo” de Chopin, opera „Cneazul Igor” de Borodin, alta – „Grozovan” (autohtonă), ceva Şaleapin, Ravel, în special „Bolero”. Frecventam nişte prelegeri de popularizare a muzicii clasice, conferenţiar fiind Preanişnikov (la B-ca Naţională). Treceam prin sala audio a aceleiaşi instituţii.

Dar de ce, la o adică, aş fi atât de drastic cu caietele mele de note de cândva? Răspunsul ar fi cel pe care şi l-a dat sieşi Pierre Bayle (traduc din ruseşte, dintr-un caiet din 1969): „Sunt destul de mândru şi nu vreau să se ştie despre persoana mea ceea ce ştiu eu despre ea”.
E adevărat – ca să spun ceva neplăcut despre juneţea mea – în acele caiete sunt prea multe urme de naivitate, departe de un stil şi o ţinută superioară a scrisului.

Prin acelaşi an, citeam „Saloanele” lui Diderot. Din cel din 1761 reţineam şi următoarea remarcă despre picturile alegorice, licenţioase ale lui Boucher: „Câtă bogăţie de obiecte şi idei! Omul acesta are totul, în afară de adevăr”.
Citeam, în ruseşte, „Planeta oamenilor” de Saint-Exupéry, din care, pentru propria-mi încurajare, probabil, extrăsesem următoarea observaţie: „El emana încredere în sine, cum emana lampa lumină”.

Mai există un considerent care îndreptăţeşte drastica mea revizie prin naivităţile odinioarelor: Stângace, cam (bine) necioplită, dorind să pară mai mult decât este, juneţea mea confesivă cam trăda starea firească, afişându-şi gesturi studiate, dar neconvingătoare.

marți, 27 mai 2014

CHESTIONARUL REVISTEI



De ce scrieţi? În ce credeţi?

 Leo Butnaru:

De ce scriu… Probabil, Cineva mi-a spus că, la rândul meu, am ceva de spus (sau: trebuie să spun?) cuiva anumite cuvinte-idei-metafore, împreună cu care să avansez, să mă edific în(tru) spunerea de sine. Şi de alţii. Aceasta ar fi cea mai misterioasă probabilitate, care nu poate fi explicată, redată ca stare-situaţie-ocupaţie prin cuvinte (chiar dacă despre îndeletnicirea cu cuvintele e vorba în cazul scriitorului); nu poate fi redată-explicată cel puţin prin cuvinte şi cât de cât explicit prin cuvinte. E ceva analog cu – precum răspundea Sfântul Augustin – când a fost întrebat ce e timpul. Pur şi simplu, în loc de „timp” să punem „scrisul” (de ce-l practici), pentru ca răspunsul să fie, ziceam, analog: „Ce este timpul (scrisul)? Dacă nu sunt întrebat – ştiu. Daca sunt întrebat – nu ştiu”. De unde şi acel vag refugiu în a spune şi divaga (timid, incert) despre suflul tainic, poate că chiar divin; despre intuiţie, inspiraţie, subliminal etc. Toate astea ţin de enigmatica legătură şi intercomunicare a firii omului/ artistului cu Universul, cu efemerul fir de mac şi cu fabuloasele plan(e)te, constelaţii; cu infinitul şi eternitatea. S-o luăm aşa, la cât mai general şi probabil, pentru a încerca să evităm orgoliul, emfaza, declarativismul ce sfârşesc toate într-un fel de demagogie estetizantă condimentată cu ceva egoism.
În ce cred?... Cred că poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul ce se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva.
Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce spuneam ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau vei face. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, de fapt, o supoziţie.

Deci, intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin suduri esenţele conştiinţei, spiritualităţii, civilizaţie, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor.  

vineri, 23 mai 2014

ROCADE



5.VI.1993

Cu câţiva ani până la perestroika, prin 1982, Serafim Saka spusese: „În sfârşit, «Literatura şi arta» este un săptămânal democratic sau, poate, liberal: publică toate prostiile.
Cred că am zis şi eu bine, când am zis, tot pe atunci: „Ni s-a redus istoria într-atât, încât mai ar reieşi că ne suntem nouă înşine şi străbuni, şi nepoţi în acelaşi timp”.

Alte note din 1982

Nicolai Costenco despre Paul Mihnea: „Vedeţi ofticosul ista? E un poet foarte talentat. Tot moare cam de prin 1935 şi nu se mai mântuie. A mai scris vreo trei sicrie de sonete”.

Petru Cărare către Ion Bolduma, pe când acesta era director la Biroul de propagare a literaturii: „Bre Ioane, lasă, nu te mai linguşi, pentru că totuna rămâi argat”.

Banchetele, agapele improvizate, de regulă, după concertele profesioniştilor la ţară se înjgheabă în pripă, fără multă pregătire. La ele, poate şi din uitarea ce stă în seama grabei, lipsesc lucruri elementare. Şi iată că odată, la o atare manifestare, Nicolae Sulac se supără, chipurile, strigând: „Credeţi că dacă sunt fecior de argat, nu ştiu să folosesc furculiţa?!”
Peste câteva clipe apăru şi unealta respectivă…

Serafim Saka, sesizând devierea lui Ion Vatamanu de la ambiţiile tinereţii sale literare, când era poate că unicul poet modern de pe aici, zice: „Vatamane, dă-i cu rimă, căci în asta nu e crimă”.

În spectacolul „Pepi Cioraplung” Dina Cocea, protagonista, s-a lăfăit din belşug în improvizaţii, plasând replici care nu erau în textul piesei, fapt care o punea în încurcătură pe Cazimirova-învăţătoarea, aceasta cu mare greu rezistând de a nu izbucni în râs, iar uneori chiar făcând-o, când Pepi-Cocea flocăieşte căţelul şi întreabă, improvizând: „Da purici n-are?” Sau când îi dăruie doamnei învăţătoare o minge spartă, zice: „Na-o, să-ţi acoperi moţocul cu ea, să nu ţi-l ude ploaia”. Şi tot aşa, şi altfel…

luni, 19 mai 2014

DIN JURNAL 1981-1982



23.XI.1981

(Aşadar, continui extragerile notelor jurnaliere din doză blocnotesuri de acum 11-12 ani.) Oare pesudo-ambasadorii statului moldav, găsiţi de cine ştie şi în urma intereselor meschine, cunosc ceea ce a spus G. Macovescu? – „Nimeni nu te suspectă de diplomat dacă simte că nu eşti un slujitor devotat al ţării tale”.

26.XI.1981

Dacă aş fi întrebat sau dacă mă întreb eu însumi ce relaţii am cu proza S.F., n-aş ezita să răspund: „De neîncredere”. Este genul pe care, ca cititor, l-am frecventat cel mai puţin.

27.XI.1981

La Lucian Blaga: inele de iarbă. Dar eu trebuie să recunosc că pentru prima oară am citit despre aşa ceva la amicul Nic. Vieru.

30.XI.1981

Trebuie să-i spun şi lui Ioan Mânăscurtă – am auzit de un nume exotic: Mânăalbă. (De la ce o fi pornit? De la vreo mână de cucoană? De la boierie? De la trândăvie? De la ne-bătături?)

duminică, 18 mai 2014

POEME DIN



Concomitenţă

Nimeni nu se poate trezi înaintea lui Dumnezeu
a cărei clipită de aţipire este exact
cea de trezire.

 Coautor, din punctul A spre punctul B…

1

Abia acum
peste mulţi ani
îţi dai seama ce subtext avea
subiectul problemei cu cele două puncte
A şi B
din care se spunea că au pornit cutare
şi cutare (oameni
maşini avioane fiare
etcetera)
pe când adevăratul subtext al subiectului
nu era decât acesta:
din punctul A ai pornit chiar tu
din al doilea punct
B
(vorbind pe şleau
fără subtexte)
ţi-a pornit întru întâmpinare
propria moartea… – chiar aşa
din punctul B
spre punctul A

întrebarea fiind: peste cât timp
şi unde
vă veţi întâlni?…

2

Vârstă.
Alineate de ani.

Şi tu
imposibil să nu fii
coautor al propriei morţi.

...Pentru că nemuritori pot fi doar
nenăscuţii.



Înainte şi după

Ceva-i interzis
cutare nu se poate  –
cu propriile coate
îţi împungi în coaste.

Dar deja s-a deschis
nu mai e interzis!

O, libertate!

Dar din păcate
propriile-ţi coate
au concrescut în coaste.

Între două măşti

Poezia nu mă lasă să-mi întrevăd viitorul.
La ce bun zice să te vezi cum te stingi
sau doamne fereşte chiar cum mort?
Ce plăcere să-ţi vezi masca mortuară
secondată de ultimul ort?

…Azi
la oglindă
în faptul dimineţii
m-am surprins că mă bărbieresc cu mare atenţie
de parcă nu care cumva de pe obraji
să-mi răzuiesc şi poezia – această
străvezie mască a vieţii…

Fila-standard

Atât mi-a intrat în destin acest A4

acest international standard paper

încât
mai că întregul alfabet a început să mi se pară
B4 C4 D4 E4… Q4… Ş4…etcetera
adică un 4 dominant
de la A4 la Z4…

Floare soarelui, ziare

Prin toată ţara la ţară prin arii – ici-colo
şi câteva flori de floarea soarelui
cu tulpinile viguroase
cu frunzele cât brusturii
leit atletele plantelor;

florile soarelui cu receptacole mari
zise site
învelite în ziare
să nu le ciugulească seminţele ciorile
graurii vrăbiile.           
  Posibil
în unele ziare sunt publicate şi versurile tale
ocrotitoare
cum ar veni
păstrătoare de seminţe.

Botez

Nicio legătură între placentele de la naştere
şi placentele de petrol ce acoperă oceanul
şi totuşi
aşa se face
că urme de petrol pot fi văzute până şi în cristelniţe
din care pruncii sunt scoşi cu – parcă –
alunele pe trupşor.

A Streetcar Named Desire

Pentru Anna Karenina
doamnă mândră
dar infidelă
în conjugală juruinţă
aruncarea sub tren
a fost cam acelaşi lucru
cu eventuala plonjare sub
un tramvai numit dorinţă…

Modificare de forme

În noapte
se aude un foşnet. Îl percep
ca pe o schimbare de forme. Da
în spaţiu
s-au modificat formele a ceva. S-a dezechilibrat
ce era fix
nemişcat. Altfel
foşnetul ca sunet
nu ar exista.

…Iar poemul acesta
neauzit
nu e decât
schimbare de forme

în conştiinţa ta…

vineri, 9 mai 2014

COCOSTÂRC ÎN GREVĂ



1.VI.1993

Dar la USM apare o problemă… foarte gravă! Curând vor fi înmânate noile carnete de membru şi, domnilor, cum să fie ele numerotate, pentru ca să nu supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni!) Propuneri: în ordine alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la Arsenieva care nu are nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5 numere să nu se acorde! Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform timpului când a fost primit în US din URSS. Cimpoi: „Iar eu mă gândeam ca, în mod simbolic, primul număr să i-l acordăm lui Eminescu”. „De ce nu lui Dosoftei?”, întreb eu, în deplin acord cu apucăturile brejneviste. Apoi o propunere năstruşnică: bileţelele cu numere să fie puse într-o căciulă şi să-şi tragă fiecare norocul. Ba chiar locul! (în literatură…). Bineînţeles că se ajunge la haz. Gras. Apare Vasile Leviţchi care zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul 12”. Eu îi propun să-şi ia pseudonimul de: Vasile Duzină. La rândul meu, fără pretenţii, trec chiar sub cota mea alfabetică, cerând să mi se pună în carnet nr. 33. Nu, nu e vorba de aluzie la vârsta lui Hristos, cum poate să creadă doar uşurelul de minte Ionică Butaş, ci mă ispiteşte un sentiment pe care l-am trăit, citind despre insistenţa cu care Nikos Kzantzakis a ţinut să scrie un poem din 33333 de versuri. Dar, odată ce noi nu avem în US atâţia membri, ba chiar nici 333, zic 33. Rotunjimea  cifrei  trei mi-a acaparat preferinţa, chiar dacă nu sunt un superstiţios. Într-o vreme, chiar consideram că-mi merge la cifra 13: la un examen la universitate, într-o zi de 13, în auditoriul 13, trăgând biletul 13 am luat o notă bună şi – „Cu-cu-ri-gu!”, caută-ţi norocul. Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie 1991, când ne-a fost spart şi devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic că,  oricum, nicio lună nu are 33 de zile, aşa că măcar de cadrul temporal-cotidian nu se va mai lega vreo superstiţie. Prin urmare, chiar acesta e numărul carnetului meu de scriitor: 33.

sâmbătă, 3 mai 2014

POEME DIN REVISTA



Leo BUTNARU                                                               


Cot la cot

O senzaţie de parcă
m-aş fi atins cu cotul de cer

o senzaţie de parcă
aş săvârşi o faptă bună
cot la cot cu un înger…

Seminţe de rodii

În străvechile lor timpuri
înainte de luptă
babilonienii mestecau seminţe de rodii
având credinţa că astfel vor deveni invincibili

în atât de recentele noastre timpuri
înainte de a scrie
se întâmplă să mestec şi eu seminţe de rodii
în speranţa că voi fi învins de poezie

seminţe de rodii
întru rodirea cuvântului