vineri, 27 decembrie 2013

DE CE?...


20.XI.1992

Două convorbiri telefonice în care receptorul te face să simţi cum palpită inima interlocutorului: de la Ion Miloş din Suedia şi Ioanid Romanescu de la Iaşi. De-ale noastre: la ce stadiu se află dialogurile pe care le-am întreţinut; trimite săptămânalul, iar – trimite proza. „Am auzit un zvon cu un premiu care mi s-ar acorda la Chişinău” (Romanescu) etc.

Acum, domnule care zici că merg des în România, aş vrea să-ţi spun că eu nu-mi duc şi-mi aduc cu maşina de serviciu progenitura la şi de la Bucureşti, uitând că şi fiica lui Anatol Codru, spre exemplu, tot acolo îşi face studiile, dar nu i-ai propus niciodată să urce şi ea în luxoasa dle „Volgă” smolită, neagră-tuci, precum îţi este şi sufletul ahtiat de ranchiună şi apucături bolşevice, că doar a făcut slugi la CC-ul de odinioară.

miercuri, 25 decembrie 2013

LA MULŢI ANI, EMIL BRUMARU!


Pe pagina sa facebook, Poetul Emil Brumaru a postat, azi, o lămurire: „Tot repet, în fiecare an: sunt născut pe 25 decembrie 1938. Părinţii, ca să nu fiu dat cu un an mai devreme la armată, mai fiind şi iarnă, m-au declarat la 1 ianuarie 1939. Asta-i chestia!”.
Şi eu sunt din aceeaşi temă-dilemă. Adică, situaţia... situării cronologice este similară şi în cazul meu: din aceleaşi considerente, părinţii m-au trecut pe 5 ianuarie 1949. 
Iar fetele aduse pe lume pe buză de an ca şi trecut deja sunt trecute pe buză de an ce vine nu din considerent… militar, ci pentru ca, la măritiş, să fie cu un an în minus. Mici „alchimii” părinţi – copii… cristelniţă… stare civilă…

Emil Brumaru şi Leo Butnaru, Centrul Eminescu, Ipoteşti, 10 octombrie 2004 

          POEME DE EMIL BRUMARU


Dragoste nemărturisită

Miercuri iar am fost la farmacie.
Era o farmacistă
Sensibilă, pedantă, tristă.
Şi m-am rugat timid să-mi facă bon.
Ea l-a făcut cu chimic şi-un oftat,
          Ea a oftat aşa, nemotivat;
Şi doar făcea cu chimicul un bon!
Şi am tuşit încet şi-am zis pardon...

Sunt ultimul poet balcanic

Sunt ultimul poet balcanic.
Cânt c-un descojitor mecanic
Ce-nlătură, nu de pe frasini
Sau de pe ulmi, scoarţele groase-n

DIN VIAŢA LITERARĂ CLUJEANĂ ŞI NU NUMAI




Leo BUTNARU

FILE DE JURNAL CU COLEGI CLUJENI

(din volumul: Viaţa literară la Cluj. – Ed. Eikon; Cluj, 2013. – P. 373 – 385.)


13-20.I.1991

Călătorie: Iaşi – Roman – Cluj – Alba Iulia – Blaj – Bucureşti… Lancrăm, Sibiu, Sebeş… Excelent!
La Cluj, întâlnire cu Liviu Petrescu, Grigore Zanc, prozator şi prefect, Dimitrie Vatamaniuc, Augustin Buzura, Eugen Todoran, Ion Mircea, Adrian Popescu, Ovidiu Pecican de la „Apostorf”, Mircea Opriţă, Ilie Călian, Petre Bucşa, Doinea Cetea, Horia Bădescu, Virgil Bulat, Mircea Berta, Gabriel Chifu de la Craiova, adjunct la „Ramuri”, Corneliu Munteanu de la Satu Mare, Berta Wacker din Marea Britanie.
Povestea cu fosta casă a lui Blaga… De recuperat, de răscumpărat.
Pe 13 ianuarie, la hotel, ne vizitează şi ne urează studenţi şi elevi prutonistreni.

27.VIII.1991

Chişinău. Proclamarea independenţei Moldovei. Cât se va mai ţine imperiul?
Împreună cu Mihai Cimpoi, Vasile Nedelescu şi Aurel Scobioală îi întâmpinăm la vama Leuşeni pe clujeni: Horia Bădescu, Doina Cetea, Teoharie Mihadaş, Constantin Cubleşan, Aurel Rău, Dumitru Savu, Ioan Muşlea, Mircea Opriţă, Virgil Mihaiu  ş. a.

duminică, 22 decembrie 2013

POEME DIN REVISTA



Pacientul român

                       The English Patient
                                 Michael Ondaatje

A-ţi aminti din memorie de memorie?...
Precum de ceva mai curând pierdut, decât prezent,
Amestec de luciditate şi fantezie,
Jumătate om deplin, jumătate – pacient?

A-ţi aminti din memorie de memorie
Ca proprie refacere din nerecunoscut,
Deja din neant de vremuri şi de istorie?

Dar şi din câte-i afla din nesigurul trecut
Amintindu-ţi din memorie de memorie,
Nu uita să uiţi! – de nu tot, negreşit – cât mai mult!


Sus

Pe culmile Parnasului
ca şi pe culmile disperări – zeii
muzele
gheaţa

şi o concentraţia de poezie în sânge
depăşind nivelul
compatibil cu viaţa…


sâmbătă, 21 decembrie 2013

BOMBA CU CEAS


 DIN REVISTA



Bomba cu ceas

Ceasuri curgând ca
feliile de caşcaval topite – Dalì fireşte.
Şi astea
chiar fără vreo legătură cu ceasul de la mână
(solid
netopit precum caşcavalul) te duc la gândul
că viaţa ta e totuşi
o bombă cu ceas…


CHESTIONAR DE CRĂCIUN




Jurnal de Chişinău: Ai cântat colinde pe la geamuri, de Crăciun? Care e colindul tău preferat?

L.B. – Colinde, colinde... „Saule, Saule, adu-ţi turmele la staule”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii...”. În mahala, la înţărcare, câte vreun prunc stă nehotărât între sânul mamei Maria şi Calea Laptelui, cerească, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor.
Colindele şi visele mele ca formă de basm personal. Se ştie doar că vrăjitorii, magicienii de grad suprem eşuează în confruntare cu fantezia puiului de om ce se implică, înminunat, în experienţele vieţii. Colindele ţineau şi ele de experienţa sufletului nostru de copil, implicându-ne în misterele creaţiei dumnezeieşti. Copil fiind, cântam „Florile dalbe”, iar răsărind flăcăuan deja, făceam parte din vreo ceată care cânta pe la geamurile Negurenilor mei de baştină „Trei crai de la răsărit”… Noi cu steaua am pornit, şi-am mers până am stătut, unde fiul a fost născut, şi toţi ne-am bucurat, pe Hristos dacă-am aflat…


CULTURA CA... INVAZIE


13.XI.1992

Remember: La Bacău, se apropie un bărbat în vârstă, întrebându-mă dacă sunt din Basarabia (coborâsem din maşina care „ne trădă” prin numerele de înmatriculare). Îmi exprimă condoleanţe în legătură cu dramaticul deces al celor doi cântăreţi, Ion şi Doina…

Până să purced la transcrierea dialogului cu C. D. Zeletin, la începutul benzii dau de alocuţiunea rostită de Andrei Pleşu la decernarea Premiilor „Ateneu”. A fost ingenios şi merită să-i reproduc unele gânduri: „De la o vreme, s-a constituit aici, la Bacău, o tradiţie, – dacă o tradiţie poate să fie nouă… Şi anume, tradiţia unei foarte fericite invazii, un tip nou de invazie, – o invazie din două părţi odată: una dinspre Bucureşti, dinspre vechiul regat, una de dincolo de Prut. Bacăul e locul care a salutat această dublă invazie, – invazie culturală, cum nu sunt de obicei invaziile. E o invazie cu dată fixă, cum nu sunt de obicei invaziile, şi o invazie în care invadaţii sunt foarte fericiţi că sunt invadaţi, cum nu se întâmplă niciodată. Suntem foarte bucuroşi că, iată, cultura românească din spaţiul întregii Românii se întâlneşte la Bacău şi că în persoana prietenilor noştri din Basarabia avem aici martori ai unei comunităţi, ai unei omogenităţi spirituale de care cu teamă ne bucurăm. Cu teamă, pentru că nu totdeauna omogenitatea şi trăinicia unei tradiţii sunt argumente suficiente pentru istorie ca ele să dăinuie aşa cum am dori. Dar, deocamdată, bucuriile funcţionează foarte bine şi dl Mihai Cimpoi, care este, cum ştiţi, o figură importantă a vieţii literare de dincolo de Prut, vine să ne prezinte cu ocazia Zilelor Bacovia o mână de publicaţii pe care Uniunea Scriitorilor de acolo le-a pregătit pentru a avea argumente în acest asalt de care tocmai vorbeam – acestea sunt steagurile de asalt”.

joi, 19 decembrie 2013

ALTE POEME DIN 2013





Romanul şi românul

Trebuia să spun
romanul vieţii
însă involuntar am rostit
românul vieţii…
                             – de fapt
nu m-am abătut prea mult de la sensul dorit…

POEME LA FINAL DE AN


                                                        NR. 12, 2013
Simplu

În aceste vremuri atât de complicate
digitalizate
holografizate
clonate
uneori Dumnezeu vorbeşte atât de simplu
încât
nu-l mai înţelege nimeni…

Oarece neconcordanţă

Doamne cum se împacă realitatea
că ai făcut femeile atât de frumoase
apoi ai dat poruncă
să nu fie râvnite nevestele altora?

Probabil nu fără subînţeles
ai pus această poruncă ultima
a zecea…

vineri, 13 decembrie 2013

DIN 1992


9.XI.1992

La Răchitoasa (Bacău), verva fostului primar al comunei, actualmente director al şcolii din localitate. Amintiri din activităţile de odinioară când, la adunările comuniştilor, bieţii vorbitori, ţărani, se aventurau să utilizeze expresii neologistice, vorbind despre lucruri „sofistricate” (sofisticate), „secţionări dure” (sancţionări) şi „voturi de blană” (de blam!).
Am prezentat la Bacău suplimentul ziarului „Vaţa satului”, caietele de cultură, cum le-am zis, dedicate lui George Bacovia. A fost cu noi şi Vasile Spinei, redactorul-şef al publicaţiei respective. Ion Ungureanu a fost la înălţime în vreo două discursuri.
Alte prezenţe: George Bălăiţă, Radu Cârneci.
Dragul de Sergiu Adam „mă dotează” cu un cadou pe care mi-l promisese, ca mare generos ce este! – o maşină de dactilografiat „Olimpya international”.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

CHIŞINĂU 1967: REVENIREA URĂTORILOR


Fără exces de retro-entuziasm și înclinare spre exagerare de merit, e de spus, totuși, că, în anul 1967, la Chișinău, noi, unsprezece studenți de la Universitatea de Stat, am constituit prima ceată – la vedere! – de urători, care, pe 31 decembrie, am colindat pe străzi, pe la adrese știute (poețiii Gheorghe Vodă, Grigore Vieru, profesorii universitari Ion Osadcenco, Nicolae Corlăteanu...) Până atunci, marcarea cu colinde și hăituri a sărbătorilor de iarnă în capitala RSSM fusese ca și interzisă, astfel că, pe stradă, eram priviți sau cu mare simpatie, ca niște haiduci, sau cu uluire șovină, partinică, antinațională.
        În componența cetei noastre au intrat studenți de la jurnalism și filologie (Vlad Vlas, Leo Butnaru, Efim Tarlapan, Nelu Șcerbina, Ion Butnaru, Arsenie Manea, Vasile Păpușoi… – de la cursuri diferite, eu cu Șcerbina fiind chiar la anul 1), de la istorie (Dumitru Strah) și de la matematici, pare-se, trei colegi cărora, din păcate, peste ani, le-am uitat numele. Reproduc aici două poze din acel „dezgheț la urătură”, în prima din ele „alinierea” fiind următoarea (de la stânga la dreapta): un coleg necunoscut, Ion Butnaru, Arsenie Manea, un alt necunoscut, Leo Butnaru, Vasile Păpușoi, Dumitru Pălărie (pare-se), Vlad Vlas, Dumitru Strah, Efim Tarlapan și Nelu Șcerbina. Am mers cu uratul și la Uzina de Pompe Submersibile „Hidropompa”.
        În cea de-a doua imagine suntem într-o componență restrânsă. Din păcate, azi, printre noi nu mai sunt câțiva colegi, plecați prematur la cele veșnice –Vasile Păpușoi, care s-a întors radiat din armată, Ion Butnaru, Dumitru Strah, Nelu Șcerbina, Efim Tarlapan… –Poate de acolo, din stele, revăd și ei aceste imagini...
        P.S. Costumația am împrumutat-o de la ansamblul folcloric de muzică și dansuri „Struguraș” de la casa de cultură a Universității.

 

Vasile Păpuşoi, Arsenie Manea, Leo Butnaru, Nelu Şcerbina (cu clopotul), Ion Butnaru, Dumitru Pălărie (pare-se), Efim Tarlapan.

vineri, 6 decembrie 2013

JURNAL 1992




Ar fi naiv să se creadă că astăzi, ca pe timpuri, un jurnal intim este doar apanajul unui reprezentat al elitei intelectuale. Citez din „România literară” nr.31 a.c.: „După estimările «Asociaţiei pentru autobiografie şi patrimoniu autobiografic» (există în Franţa un asemenea organism!), trei milioane de francezi îşi ţin un jurnal. Departe de a fi o practică desuetă şi romanţioasă, se pare că scriitura subiectivă e o necesitate a epocii noastre”.

joi, 5 decembrie 2013

CHESTIONAR "CARTEA DE CĂPĂTÂI"



CARTEA DE CĂPĂTÂI

Când sunt întrebat care lecturi le consider esenţiale pentru orientarea şi formarea mea, ca student şi debutant în ale literaturii, dintru început mă gândesc (şi) la Opera deschisă (1969),  a lui Umberto Eco din care, peste ani, am cercetat cu oarecare curiozitate, mai întâi, unele pasaje pe care le-am subliniat la întâia-(m)i lectură. Eram, bineînţeles, mai mult ambiţie decât pregătire pe potriva acelui/ acestui text. Însă cred că şi atunci am înţeles anumite lucruri, Opera îndrumându-mă spre alte căutări de autodidact (şi chiar instruia într-un anumit mod autodidactul ce eram) care ar fi încercat să facă imposibilul – adică, să facă abstracţie de cursurile monotone, ideologizate de la Universitate din Chişinău. 
Mai presupun că această carte a fost una din primele care m-au făcut a-mi da seama cât de cât conştient şi încurajator de necesitatea continuării lecturilor  „sugestive”; a-mi da seama de jocul de stimulente ale imaginaţiei, poate chiar ale propriei creaţii pe care ţi le provoacă lectura operei altora. Erau ca şi cum cele dintâi iniţieri ale mele de cititor „profesionist” ce ţinea cu seriozitate să-l ajute şi pe scriitorul ce tindeam să devin; autorul aflat la stadiul „senzorial” al modernismului ca altfel de estetică, ideaţie şi articulare artistică, în general, decât ceea ce „ştiam”, ce mi se „preda” (ca... prădare de perspective), decât ceea ce domina întru sterilitate în scrisul celor mai mulţi autori pruto-nistreni, la cursurile universitare daţi drept modele. 
Acum, la recitirea Operei deschise, constat că prin acel martie 1970 am întâlnit pentru prima dată numele lui Noam Chomsky, Constantin Noica, Viktor Şklovski, Jacques Lacan, Claude Lévi-Strauss care, abia peste ani şi alte sute de cărţi citite, aveau să-mi devină relativ familiare.

Timpul,

Nr. 176, noiembrie 2013

miercuri, 4 decembrie 2013

EXISTĂ literaturi "mici” ŞI LITERATURI "MARI"?

Aurelia Borzin, Ziarul naţional: Această temă mi-a fost „inspirată” de evenimentele care au avut loc la Uniunea Scriitorilor – o serie de lansări de reviste şi cărţi, mese rotunde şi ateliere literare, având ca subiect fenomenul traducerilor: ce se traduce?, cât se traduce?, universalizarea scriitorilor basarabeni prin traduceri, traducerea literaturilor „mici” în limbile de circulaţie etc. Cred că e inadecvat să etichetăm unele culturi/literaturi ca fiind „mici”, iar altele „mari”, având drept criteriu limba. După mine, există scriitori „mari” şi „minori”, indiferent de limba în care aceştia scriu, de cultura căreia aparţin şi, evident, aceştia imprimă literaturii pe care o reprezintă aceeaşi trăsătură. Poate că nu din cauza limbii române încă nu am luat Nobelul, ci pentru că încă nu am scris „capodopera”?

Leo Butnaru

În literatură lucrurile stau altfel decât în geografie, politică şi statistică, unde se vorbeşte de „state mici” ca teritoriu şi număr al populaţiei. Pentru că naţiunile care nu se remarcă prin „surplus” demografic sau forţă armată, la capitolul cultură, literatură, în genere – virtuţi creatoare, pot sta bine sau chiar excelent, fiind părţi egale, demne în interacţiune mondială cu culturile şi civilizaţiile celor mai întinse, mai populate state. Cel mai relevant exemplu la îndemână e celebrissima Irlandă, ţară cu o populaţie de 3,6 milioane de suflete, de unde au descins şi s-au răspândit în limbile lumii scriitori fabuloşi. Arta acestora a croit albiile multor fluvii impresionante în scrisul artistic de pretutindeni, inclusiv în ţări cu o populaţie de zece sau chiar de o sută de ori mai mare. Iar Albania nu are nici 3 milioane de locuitori, însă l-a dat lumii pe laureatul Premiului Nobel Ismail Kadare. Dar parcă Grecia, cu o populaţie de 11 milioane, e o ţară mare?... Dar ca literatură e uriaşă. Să ne amintim de „ţările mici”, sub aspect politic, din America Latină care au dat lumii poeţi şi prozatori fulminanţi.
Eu unul nu cred că literatura română e una minoră. Astfel că, înainte de toate, trebuie să fim în concurenţă cu noi înşine. Nouă să ne demonstrăm că nu doar putem compensa, ci putem avansa, chiar putem devansa pe alţii. De ce nu? Inclusiv mai mulţi scriitori români din spaţiul pruto-nistrean sunt absolut valabili-funcţionali, ca nivel exegetic, cu oricare confrate al lor european sau de pe celelalte continente.

Maria Pilchin, critic literar

Spațiul geografic pe care îl populăm, în privința căruia Blaga construia teorii filosofice, astăzi e o matrice ce mai degrabă provoacă complexe. E frustrarea neapartenenței și a excluderii din marile procese globale. E un fapt explicabil, dar deloc comod. Așa cum evenimentele economice și politice pe care le trăim se cam întâmplă pe alături de centrul mondial, literatura pe care o scriem nu poate evita aceeași soartă.

Cine e vinovat? Și ce e de făcut? Întrebările esticului nu mai sunt productive. Un fapt e cert, frustrările și complexele încă nu au făcut o mare literatură. Problema literaturilor periferice ține de faptul că ele se tot sincronizează cu centrul, orientându-se spre marile lui teme literare. Soluția? Depășirea complexelor capodoperei originale. Astăzi se scrie bine, dacă se scrie autosuficient: ideatic, tematologic, stilistic. E nevoie de un specific literar, dar nu un construct fals, festiv, o vitrină de prezentat celorlalți. Literatura e literatură, dacă este adevărată. Așa se întâmplă și cu traducerile literare – făcute de nativi, dintr-o literatură-sursă într-o literatură-țintă. Dezavantajul ține de fricile geografice, de incompetența artistică, de sterila mimare a temelor occidentale și de traducerile proaste.

marți, 3 decembrie 2013

DESPRE "LISTA BASARABEANĂ. COPIL LA RUŞI"



Ioan Groşan - „STUPII MEMORIEI”

          Am citit şi citesc cu neostoit interes mare parte din avalanşa de memorii, mărturii, jurnale, documente etc. ce au apărut după 1989 şi care vizează, în imensa lor majoritate, viaţa sub dictatură, fie la noi, fie în spaţiul dominat de fosta Uniune Sovietică. Cel puţin două din aceste mărturii sunt capodopere ale genului: Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt şi Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid, aceasta din urmă apropiindu-se, prin amploare şi forţă epică, de Arhipeleagul Gulag, meteoritul „Tungus” care a cutremurat liniştita conştiinţă occidentală. De aceea m-am aplecat cu multă curiozitate asupra volumului Lista basarabeană (cu un subtitlu atât de incitant: „Copil la ruşi”!) al lui Leo Butnaru, apărut anul acesta la Editura Cartea Românească. Şi aşteptările (estetice!) nu mi-au fost înşelate.
Mărturisesc însă că mă aşteptam să găsesc – ca-n atâtea alte rememorări de acest fel – scene zguduitoare, secvenţe care să-ţi facă pielea de găină – fiindcă în fond autorul a trăit în Basarabia o dublă exploatare, şi socială şi naţională; dar nimic sau aproape nimic dramatic sau tragic, cel puţin în prima parte a cărţii: Leo Butnaru scrie sine ira et studio, poate şi pentru că descrie vârsta paradisiacă a copilăriei, perioadă în care părinţii lui s-au comportat la fel cu ai noştri, ai celor ce, azi, se-apropie de 60 de ani sau deja i-au depăşit, părinţi care, în teribilii ani ’50, ne-au ferit, ne-au apărat cât au putut de intruziunile brutale ale ideologiei comuniste. Şi-apoi autorul nu poate arunca toate anatemele chiar asupra epocii în care, intelectual vorbind, s-a format ca poet, prozator şi eminent traducător al unei întregi pleiade de scriitori din spaţiul ex-sovietic. Iar copilul (copilul universal, ca al lui Ion Creangă) nu vede în primul rând Răul, ci trăieşte Încântarea descoperirii lumii.
Trecând peste această constatare a absenţei pasajelor „de gulag”, constatare ce nu ascunde nici pe departe un reproş – ce spectacol magnific al aducerilor aminte! Din „stupii memoriei” (sintagma autorului) sau, mă rog, din „fagurii” ei se revarsă o miere fabuloasă, atotcuprinzătoare. Poţi reface din paginile lui Leo Butnaru o întreagă lume a satului patriarhal românesc din stânga Prutului, cu relieful, cutumele, proverbele, zicătorile, cântecele, obiceiurile, personajele şi secven-țele sale comice indimenticabile. Totul prin prisma eroului-copil Lică (evident, un fel de Nică al lui Ştefan a Petrei). Iar modalitatea evocării  o defineşte foarte bine însuşi naratorul: „Acolo şi – pe alocuri... – aceasta ar fi – spuneam, surprins să constat – chiar metoda, stilistica (re)întrupării prezentului roman memorialistic despre copilărie: acolo şi – pe alocuri... Copilăria ce converteşte în roman – ca parte a simfoniei cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii „exterioare” şi autodefinirii. O permanentă luptă cu sincoparea existenţei, o îndârjită căutare a unităţii/ansamblului”. Din această luptă permanentă tâşnesc, scânteietoare, jerbele amintirii, în pagini dense, memorabile.
Obligat de „dead-line”-ul tipografic al editării Vieţii Româneşti, n-am apucat decât să răsfoiesc partea a doua a cărţii, Lista basarabeană, care cuprinde, din câte mi-am dat seama, eseuri pe marginea unor apariţii din literatura rusă, şi unde pasajele privind Gulagul sovietic îşi iau o binemeritată revanşă. Voi citi cu plăcere şi această secţiune, după cum aştept cu aceeaşi plăcere o eventuală continuare a Copilului la ruşi – Adolescent la ruşi.

Viaţa Românească, nr. 9-10, 2013


MANUSCRIS ŞI BLOCNOTES



Pagini de jurnal

2.X.1992

A. îi telefonează Valeriei Grosu (îmi spune chiar dânsa), întrebând-o dacă a citit ce se scrie în „TM” despre Wyshi-man, alias şeful lor de la revistă. Printr-o alegorie fără mare cifru un anonim povesteşte cum acesta, la Madrid, a cam făcut pe sine şi treabă mică şi pe cea mare.
Apoi telefonează Saka, spunându-i Valeriei că l-a sunat, tot în legătură cu „TM”, „un tip mărunt, care, în literatură, e doar cu meritul că el, tipul, nu s-a pişat în pantaloni la Madrid”. Serafim nu se dezminte: rămâne cu replica-brici. Şi necruţător faţă de eternul său partener de pugilism înăcrit, A.

Delicat, M. Cimpoi intră ieri în biroul meu o mapă voluminoasă. „Conu Leo, am o problemă… Un manuscris, Căderea în sus a Luceafărului, pe care se angajase să-l tipărească Florian Copcea. Însă intenţia a capotat. Copcea s-a dovedit a fi un escroc. Mi-a spus Ciubaşenco că, la Bucureşti, poliţia economică i-a arestat averea. Şi iată, dacă ar fi posibil să iei capăt de vorbă cu domnii de la editura Porto-Franco, poate îi interesează manuscrisul. Aş putea vorbi şi eu, dar să nu fie cam frontal, jenant…”
Fireşte, o să caut momentul oportun pentru a discuta cu Radu Mihăiescu, Ion Chiric şi Constantin Vremuleţ. Sorţii de izbândă nu sunt excluşi.

luni, 25 noiembrie 2013

CULISELE DE CÂNDVA...


24.IX.1992

Am scris cuvintele pentru coperta a 4-a a plachetelor lui Arc. Suceveanu şi Gr. Vieru din colecţia „Poezii de duminică”. Prin intermediul dnei Raisa, i-am trimis lui Grig corectura, la spital. O ţine cam multişor… Poate şi din motivul că încă nu i-a găsit un titlu. Arcadie şi-a intitulat-o zis: „Secunda care sunt eu”.

Mă pomenesc în faţă cu o listă din vreo 5 cărţi. „Cine ţi le-a cerut?”, îmi pretinde explicaţii Zinovia. Într-adevăr, caligrafia e superbă, caracteristică, în special, femeilor. Caligrafie trezitoare de… gelozie! Noroc că, până la urmă, îmi amintesc: lista mi-a dat-o dl Ion Gherman, să anunţe cărţile în revista „Basarabia”. Ce scris mai are şi pedantul nostru redactor… P.S. Concluzia: un bărbat trebuie să aibă o caligrafie mizerabilă, demnă de dispreţul şi neatenţia doamnelor.

duminică, 24 noiembrie 2013

EDITAT ÎN TATARSTAN



   M-am întors de la Târgul Internaţional de Carte "Gaudeamus" de la Bucureşti, pentru ca, la Chişinău, să fiu surprins de o veste care, sigur, face bine: în oraşul Kazan, capitala Republicii Tatarstan (Federaţia Rusă), la editura "Kanafer", mi-a aparut un volum de poeme bilingv, în ruseşte şi tătărăşte. El este încadrat în colecţia "Poezia de peste hotare astăzi". De altfel, toate aceste detalii sunt specificate şi de/ pe coperta cărţii. Ar fi doar să traduc titlul în româneşte: "Strictul necesar".
L.B. 

marți, 19 noiembrie 2013

CITITORUL IDEAL



   Iulian Boldea: – Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta: inteligenţă, sensibilitate, tandreţe, pasiune, fidelitate? Criticul, ca cititor profesionist, se încadrează în datele acestui model?

Leo Butnaru: – E de presupus că deloc puţini cititori obişnuiţi au în mintea lor modelul cititorului ideal, care ar vrea să ajungă, în parte, şi ei, cititorii obişnuiţi. Fiecare îşi imaginează în felul său ce calităţi trebuie să posede acest confrate ideal, însă unul dintre criterii ar fi ca şi comun în năzuinţele obişnuiţilor: cititorul ideal ar fi acela, care reuşeşte să ia, să extragă folosul maxim posibil din lectură. În genere, cititorul obişnuit e unul empiric, iar cititorul ideal mai că ar ţine de conceptual. Cititorul ideal ar fi parcă un analog al autorului; un analog multiplicat al autorilor din stirpea celor mari, necesari, „eficienţi”, pe care îi citeşte, fiind, ca şi aceştia, purtătorul concepţiilor, esenţelor nemuritoarelor, binefăcătoarelor, „idealelor” lor opere. Ar fi un interlocutor al autorilor, discutând cu aceştia de la egal la egal. Cititorul ideal e, s-ar spune, coautorul cărţilor importante, prin înţelegerea, „descifrarea” şi popularizarea lor.

Ca simbol al eficienţei cu care se poate alege omul în urma lecturilor, cititorul ideal ar fi un obiect de studiu al sociologiei, culturologiei şi antropologiei culturii. El este coautorul operelor altora, dar şi autorul propriei edificări, creatorul unor concepţii unice care îl ajută să extragă mult mai mult din ceea ce confratele său obişnuit se alege cu ce dă Dumnezeu.


Dar nu cred că cititorul ideal e cel care, în socialism, era conceput ca identificare perfectă cu eroii ideali din cărţi; ba chiar dorind să substituie unul sau alt personaj literar „ideal”, pentru a transforma însăşi viaţa în literatură. Pur şi simplu, cititorul bun, foarte bun (unul ideal probabil nici nu există) e cel care ştie „să includă” literatura/ lectura în propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât cele ale omului comun, „fără însuşiri”, cum ar fi zis Robert Musil. Spun astea, pentru a nu cădea pradă ispitei de a rezuma eseul lui Umberto Eco „Lector in fabula” care, din câte îmi amintesc, abordează, implicit, şi problema cititorului ideal. Sau să mergem ceva îndărăt, spre o altă carte a acestui autor, din care aflăm că „opera deschisă” nu presupune decât o realizare (finalizare) intermediară, de unde şi rolul principal care i se acordă cititorului; în cazul „operei deschise” acesta, cititorul, fiind chiar unul exemplar/„ideal”, care poate depista întreaga diversitate a posibilelor moduri de lectură a operei respective, ne dă de înţeles Eco, citând un fragment din „Veghea lui Finnegan” a lui Joyce despre „imaginar-idealul cititor, care suferă din cauza unei ideal-imaginare insomnii”. Probabil, insomnia fiind provocată şi de dorinţa de a găsi o formulare cât de cât convingătoare despre… cititorul ideal pe care încercau să şi-l imagineze, să-l portretizeze în felul lor şi marii teoreticieni ca Jap Lintvelt („cititorul abstract”), Wolfgang Iser („cititorul implicit”), Antoine Compagnon („cititorul conceptual, fenomenologic”) şi, precum am spus, Umberto Eco. Între toate aceste căutări de definiţii bântuie un ecou al neliniştii ca cercetare, ca dorinţă de elucidare în estetica receptivităţii, care studiază viaţa textului în timp, modul receptării lui în diverse perioade (epoci), dependenţa elucidării lui în dependenţă de situaţiile socioculturale; estetica dialogului dintre text (autor) şi cititor.

duminică, 17 noiembrie 2013

DESPRE ZĂBAVA CETITULUI



       Revista "Vatra", în persoana colegului Iulian Boldea, a propus mai multor scriitori o anchetă despre lectură, cititor, carte. Reproduc aici răspunsul meu la o singură întrebare, pe celelalte dezvăluindu-le la momentul oportun, cel al apariţiei numărului respectiv al "Vetrei".
L.B.

– Dincolo de amprenta sa bovarică, de donquijotismul pe care îl generează, are lectura capacitatea de a schimba lumea?

– Dar scrisul poate schimba lumea? Dacă admitem că da, apoi scrisul poate face această modificare doar dacă ajunge… lectură; dacă e cunoscut şi „aplicat practic”, ca idee, ca „proiect”, de mai multă lume. Se spune că unele revoluţii au fost declanşate de diferite tratate socio-politice, de declaraţii, adresări, ba, poate, şi de poezie, de melodii, cum ar fi „Marseilléza”. Dar şi de „Capitalul” lui Marx. Ei bine, pentru ca toate astea să fi putut ajunge să impulsioneze mişcări sociale, ele trebuiau să devină mai întâi lectură şi după – apăsare pe trăgaciul armei, nu? Dar parcă operele anticilor, tratatele lor de filosofie nu au schimbat mentalităţile, iar acestea – lumea? Apoi, nu în ultimul rând, să ne gândim la „Biblie” ca lectură… A schimbat multe în lume…
Lectura intră sine qua non în procesul de educaţie a omului, a lumii, deci şi de schimbarea a unităţii, dar şi a colectivităţii (lumii).
Ce ne împiedică să credem că lectura, ca studiu, dar şi ca „plăcută zăbavă”, nu face parte intrinsecă din condiţiile unei vieţi normale, civilizate, plenare, dacă vreţi, a omului şi societăţii? Nu cred că azi poate fi luată în seamă o societate, un stat, o ţară în care interesul pentru lectură ar cădea sub cota minimă de atenţie.
Lectura formează inteligenţa, cultura, civilizaţia, în acelaşi timp fiind parte componentă importantă, poate că chiar de bază, a acestei trinităţi. Lectura ne formează sentimentul frumuseţii vieţii, sentimentul estetic. Dar şi simţul responsabilităţii, în genere a bunei ţinute cetăţeneşti, a bunei conduite umane.
Lectura ţine de tonusul vital (în amplitudinea om – lume), de buna şi nobila calitate a acestuia. Ea este fluidul care circulă între şi leagă absolut toate, cred, componentele vieţii umane, sociale, la nivel global, interstatal.
Lectura este un mijloc, dar şi un instrument de reglare a unor obiective ale vieţii omului, profesionale, culturale; deci şi a vieţii lumii. Ea înseamnă calea spre competenţă.
Lectura ţine de fluxurile comunicative, implicite sau directe, nu doar dintre cititor şi scriitor, ci dintre mai mulţi oameni, contribuind la comuniunea spirituală a acestora.
Apoi lectura permanentă, ca o ştafetă predată între generaţii, duce la modificarea canoanelor, a gustului elevat, educat, mereu evolutiv spre un mai mare rafinament.
Pentru un om obişnuit, lectura trebuie să intre în esenţa existenţei sale. Ceea ce e sub nivelul obişnuitului (aici cu sensul de normal) e deplorabil, plicticos şi agresiv.

vineri, 15 noiembrie 2013

LIBERTATEA CA UN PUMN DE NISIP



Pagini de jurnal

2.IX.1992

Zilele Lucian Blaga. Prezenţi – clujeni, gălăţeni, bucureşteni, alba-iuleni, ieşeni…
Se acordă premiile Zilelor Blaga. Îmi revine şi mie unul (oricum, în numărul de revistă-evocări, editat cu această ocazie, public două dialoguri despre Blaga, cu Aurel Rău şi cu Mircea Tomuş; scriu un mic eseu în Sfatul Ţării, am alcătuit microantologia Blaga din colecţia „Poezii de duminică”. Oricum, zic, pare să fi meritat cele 15 mii de lei plus 2 mii de ruble, cât e valoarea premiului ce-mi revine.)
Iar Laurenţiu Ulici zice că-mi face marea surpriză de a-mi acorda, pentru valoarea celor publicate în presa USR, un premiu de 50 de mii de lei. Ştiu eu… Nu mă autoflatez prea mult, dar aş vrea să cred că distincţiile le merit cu adevărat…

miercuri, 13 noiembrie 2013

O RECENZIE DE GHEORGHE GRIGURCU (România literară, Nr. 44, 2013)



            Pe Leo Butnaru l-am cunoscut în ultimul an al veacului trecut, cu prilejul unei călătorii, al unicei călătorii pe care m-am învrednicit a o face după război în Basarabia mea natală. M-a cucerit prin vitalitatea nereţinută a persoanei d-sale care căuta (şi găsea) pururi motive pentru a deborda, inclusiv în cîntec şi joc, ca şi cum ar fi intenţionat să-şi ia revanşa faţă de condiţiile unui inconfort, încredinţîndu-se că se află „în formă”. Explicabil, dată fiind existenţa pe care poetul şi infatigabilul traducător din avangarda rusă a dus-o în mediul deloc trandafiriu al aşa-zisei Republici Moldova. Vitalitatea are drept corolar aspiraţia spre libertate. Deziderat pe care Leo Butnaru şi-l asumă explicit. Aflîndu-se într-un hotel, după ce deambulase „în căutarea minunăţiilor Parisului”: „în/ zidul acestei camere îţi vine să zgîrii adînc cu ceva ascuţit/ un singur cuvînt: poezie – cum/ în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate” (Rezidenţă pariziană).

luni, 11 noiembrie 2013

TRA-LA-LA, TE-NTORCI CU FAŢA SPRE PARTID


Acum un timp, l-am surprins pe muzicianul, dirijorul de cor V. C. fredonând o melodie „de pe timpuri”, din care era imposibil să nu reţin versurile:
„Ca răsărita după soare
Te-ntorci cu faţa spre partid”.
            Cine e autorul? Un poet foarte cunoscut acum, nu demult, dar care, îmi spune muzicianul, „S-a dezis de acest cuvinte”. Curios, cum s-a dezis. „L-a un moment dat, când a fost întrebat dacă el este autorul textului respectiv, scris pentru o melodie de a compozitorului Constantin Rotaru, a spus că nu, nu este el”. Poate totuşi, nu era? „Cum să nu fie, – face muzicianul, –  dacă de foarte multe ori, înainte de a interpreta acel număr, se anunţa clar, răspicat: Muzică – Constantin Rotaru, versuri – cutare, adică poetul nostru, care avea să se dezică…”
Iată şi textul rămas fără… tată-autor:
 „Un steag măreţ partidul are
Mereu pe culmi desfăşurat;
Te uită, pânza lui răsare
Şi peste plaiul meu bogat.

Moldova mea înfloritoare,
Picior de plai întinerit,
Ca răsărita după soare
Te-ntorci cu faţa spre partid”.

            Poate şi-l aminteşte şi cineva dintre domniile voastre, dintre foştii cântăreţi de cor, prezentatori de programe…

vineri, 8 noiembrie 2013

OFERTE DE INTERLOCUTORI




13.IX.1992

Pe aproape de miezul nopţii (citeam o recenzia a lui Alex. Ştefănescu despre „Argoticele” lui Nichita Stănescu), mă telefonează Eugen Ciocle, întrebându-mă dacă am văzut numărul de ieri al „Sfatului Ţării”, în care este publicat şi interviul meu cu Ethem Baymac, coleg turc din Priştina. După neutralitatea, parcă, întrebării simt un ton de urgenţă şi nervozitate. Vin explicaţiile sacadate din care înţeleg că în acelaşi ziar (nu l-am văzut încă) Nic. Popa se referă la primul număr din „Tinerimea Moldovei”, apărut cu semnătura de redactor-şef a lui Cioclea, dându-se cu părerea că nu mai e, precum se menţionează, niciun fel de serie nouă, ci e ceva aproape cu nimic deosebit de „TM” de pe timpurile comsomolului. Ei, afirmaţia e de-a dreptul deocheată, sentenţioasă şi, precum presupune Cioclea, inspirată de anumite interese mărunte şi meschine. Ar fi mai multe de reţinut, dar mă rezum la spusa lui E. C. că el, cu destulă causticitate, scrie o replică „pe măsura agresorului care se face a uita că a luat premiul comsomolului pentru literatură”. Delicată situaţie… Ar fi cazul să se ajungă la un armistiţiu… Odată ce nu ne prea place să fim contrazişi… Dar asta ar ţine deja de ioc-ars polemica

joi, 7 noiembrie 2013

DESPRE SISIF



Victoria FONARI 

NEOSISIFUL DIN SPECTRUL MITIC AL LUI LEO BUTNARU  


În spectrul mitic, poetul şi prozatorul Leo Butnaru oferă o şansă unui nenorocit, unui pedepsit, unui răzvrătit. Sisif este cunoscut drept cel care realizează un lucru continuu, fără vreun sens. Dar acest mit este abordat şi printr-o optică aparte, dobândind un dinamism al senzaţiilor. Sisif reprezintă figură care transcende din lumea antică a contractelor cu zeii, a unei tranzacţii cu regii şi cu soţia. Câte nu face Sisif pentru a ocoli moartea?!... Astfel scriitorul Leo Butnaru „cataloghează” voinţa sisifică, plictisul şi povestea cuplului.  
De data aceasta însă, clasicismul antic apare estimat într-un stil idiomatic, să-i spunem, de popularizare „autohtonă”: „Ptiu, uite că, viciat de clişee publicistico-sociale antisocratiene (eu ştiu că nu ştiu nimic), o încep, fără să vreau, cu o banalitate: toată lumea ştie… Pe naiba! În domeniul ăsta, în tema pe care ţin să o reamintesc, nu e versată nici pe departe multă lume. Sigur, nu prea mulţi inşi au auzit de Sisif, de chinul lui cu pietroiul, iar alţii, de-ar fă auzit, totuşi, au şi uitat prăfos-pietroasa pilduire” (Butnaru: p. 484). Ludicul e fertilizat de dialogul colocvial cu un cititor care nu doar citeşte, ci şi aude intonaţia, pauzele glumeţe, reacţionează la gesturile presupuse.
Sisif a izbutit să-l înlănţuie pe Thanatos, astfel pentru o perioadă de timp omenirea a fost scutită de moarte. Acest personaj este emblematic prin iscusinţa de a convinge, de a gândi în favoarea propriei vieţi, propriului său popor.

marți, 5 noiembrie 2013

ATENŢIE! - PREMIU PENTRU DEBUT ABSOLUT EDITORIAL

                                                            REGULAMENTUL

                 de organizare şi acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”
                                                             pentru Opus Primum

                   Avînd în vedere faptul că din 1991 se acordă de către Primăria Municipiului Botoşani, prin Hotărîrea Consiliului Local Botoşani, din luna martie 1991, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, cît şi propunerea unor personalităţi ale literaturii române şi acceptul organizatorului principal al acestui premiu, în colaborare cu Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene” Botoşani, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, începînd cu anul 1998 va fi acordat un premiu naţional pentru debut editorial, care va purta denumirea de Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum.
                   Premiul va fi înmînat laureatului la începutul galei de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, în fiecare 15 ianuarie pentru anul precedent, pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, valoarea lui financiară fiind (şi în funcţie de fondurile aprobate de Consiliul Judeţean Botoşani, prin Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”) în valoare de 3.000 lei net.
                   Premiul se acordă pentru debut absolut editorial în poezie.
                   Poeţii debutanţi şi editurile care publică astfel de cărţi vor trimite pe adresa organizatorilor (Gellu Dorian, Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete Botoşănene” Botoşani, Pietonal Transilvaniei, nr.3, Bl. A8, Apt. 8, Botoşani, care la rîndul său va expedia cîte un exemplar fiecărui membru al juriului)  cîte 6 (şase) exemplare din cărţile publicate în perioada ianuarie-decembrie, pînă pe data de 10 decembrie a anului curent.
                   Un  juriu format din critici şi istorici literari, profesori universitari din importantele centre culturale ale ţării, prezidat de preşedintele juriului naţional de acordare a premiului pentru Opera Omnia, în urma selecţiei cărţilor primite în termenul regulamentar, efectuată de o comisie formată din reprezentanţi ai organizatorilor care va fixa şi primele cinci cărţi nominalizate de comun acord cu membrii juriului, va decide cîştigătorul, care va fi invitat la gala de decernare a premiului şi i se va înmîna premiul.
                     Juriul are latitudinea de a acorda, în funcţie de fondurile existente, pînă la cel mult trei premii, împărţind fondul de premiere în mod egal poeţilor premiaţi sau, în situaţia în care anul editorial nu este relevant, să nu acorde premiul.

                
                     FUNDAŢIA CULTURALĂ „HYPERION-CAIETE BOTOŞĂNENE”

                     Acordul,
                     Primăriei Municipiului Botoşani
                     Protocol între părţi.

                      

vineri, 1 noiembrie 2013

DIN SECOLUL TRECUT



2.VII.1992

Discuţie dură la ultima şedinţă a Consiliului USM referitor la subtila viclenia unuia de a numi „LA” –„Săptămânal al scriitorilor din Moldova” în loc de, actuala denumire, – „Săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Moldova”. Argumente şfichiuitoare ca ripostă la tentativa de a submina organizaţia membrii căreia n-au vrut să-l aleagă preşedinte. Până la urmă, deghizat şi făţarnic, acesta repune pe foaia de titlu ceea ce fusese până la el.
Telefoane de la Matcovschi. Ideea, pornită de la Cimpoi, de a renunţa la titlul „Literatura şi arta” în favoarea unuia nou, dar foarte… vechi: „Propăşirea”.
Alte telefon de la Matcovschi – să introducă, în piesa „Ioan Vodă cel Cumplit”, un corifeu care dă anumite explicaţii referitoare la subtilităţile acţiunii, corifeul nefiind altcineva decât  Bogdan Petriceicu-Hasedeu. Zice Matcovschi: „Fiindcă mi-a spus cineva că şi tu ai avut un dialog în Sfatul Ţării – cu cine? – în care se vorbeşte despre istorie în felul acesta”…

joi, 31 octombrie 2013

AI NOŞTRI LA MONTPARNASSE

                                              Pagini de jurnal

Nu am un plan, din care să aflu unde e situată intrarea principală în cimitir, astfel că,  de cum ies din subterana staţiei de metrou – Porte des Amandiers, o iau spre prima poartă care mi se arată ochilor. Chiar la câţiva paşi făcuţi în spaţiul umbrelor, pe stânga, văd cripta familiei Aurel Feteanu, medic veterinar, şi a soţiei sale, născuţi, respective, în 1927, 1929, decedaţi – 1969, 1989. Astfel că vizita o încep nu cu o somitate, ci cu o simplă familie de români, ce are deja în intimitatea mea oarece însemnătate. Trec pe lângă mormântul sculptorului Lucien Gilbert, merg în lungul zidului dinspre bulevardul Ménilmontant, pentru ca la un moment dat să mi se arate ochilor intrarea principală, unde pot obţine planul cimitirului. Astfel că – avanti, domnule Dante! (care, În Divina comedie, vă adresaţi lui Vergilius: tu duca, tu segnore e tu maestro).
Din plan reţin că, chiar la câţiva paşi de intrarea principală, pe dreapta, sunt înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir (pe mormânt – un fel de ofrande simbolice, bileţele cu cuvinte de consideraţie şi recunoştinţă). În faţa pietrei de mormânt a acestor doi mari scriitori mă gândesc şi la Celan, şi la Gherasim Luca. Motivul: mi-am amintit de fraza lui Sartre că deosebirea dintre om şi animal constă în faptul că omul se poate sinucide.
 La capătul aleii, luând-o pe stânga, ajung la casa de veci a autorului Florilor răului, Charles Baudelaire… – construcţie tombală sobră, de asemenea cu bileţele, pietricele, dar şi cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca aluzie empatică pentru boemă şi absint.
De unde purced să-i întâlnesc pe ai noştri. Ajung la mormântul lui Eugen Ionescu şi al soţiei sale Rodica.  Fără îndoială, pe aici trec zilnic foarte mulţi admiratori, dar care nu au ştiut, probabil, ce să scrie pe bileţele (absurdităţi?..), nu au lăsat pietricele etc. Sau explicaţia poate fi şi următoarea: periodic, mormintele celor mari sunt debarasate de flori, obiecte etc.
Ionescu
De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja şi-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin Brâncuşi. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metrou; la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Răşinarii săi de baştină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât uliţa copilăriei”). Iată şi o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc.
Cioran
În Cimitirul Montparnasse se află şi celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenţie, întâlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.
După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc şi, după un timp, chiar să găsesc referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Raşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: Şi-i iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”
Brâncuşi
Căsătorită cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obişnuit.)
Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigaşei, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, iniţial, familia Raşevki (în transcripţie românească) nu acceptase viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului,  susţin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat şi – Doamne, fereşte! – scos la licitaţie…)