marți, 30 octombrie 2012

DACII ÎNTR-UN POEM RUS



Vasili KOMAROVSKI       
(1881–1914),  Rusia

                                       TOGA VIRILIS*

Răsună-n pieţe-un singur nume – „Dacii!”
Chiar Cezar e supremul. Aruncate
Coroanele-s. Din goarne-i zic zvonacii.
Arama-n luciu. Javre gudurate.

Şi văd aievea: legiuni crispate
Merg afundându-se-n nisip, noroaie;
Ard focuri mici pe malurile-nalte,
Noi trecem vadu-n amurgirea laie.

Dar adastăm. Până aţâţă zbirii
Dominiţian, spre a stropşi creştinii,
Iar revoltaţi de firea lui haină.

Nemânuind nicicând stilet sau lance,
Simţeam şi eu în braţ porniri opace,
Şi inima doar mă mustra, străină.

1911

Traducere de Leo BUTNARU
­­___________________________
*Toga maturităţii (lat).

vineri, 26 octombrie 2012

PRIMELE JERTFE ALE „RĂZBOIULUI STELELOR”



Pagini de jurnal/ Cernăuţi

10.I.1986

Reclama cinematografică în Cernăuţi e mai ingenioasă decât cea din Chişinău. Un exemplu: „La solicitarea numeroşilor spectatori, pe ecranul nostru se va demonstra în reluare filmul Romanţa cruzimii”. O fi fost, nu o fi fost solicitări, dar reclama câştigă. Oraşul are şi mai multe cinematografe decât Chişinăul. Doar în centrul său sunt situate vreo zece.
Peste ani, la poarta Universităţii din Cernăuţi.
În stânga, poetul Liviu Ioan Stoiciu
Străzile centrale abundă în „Saloane de modă”. Ai impresia că i se face concurenţă serioasă… Parisului. Dar de fapt aceste „saloane” (nu trebuie scoase dintre ghilimele) nu sunt decât obişnuite ateliere de croitorie. Explicaţia, una dintre posibilele, ar fi că în Cernăuţi – furnicar de lume – vin foarte multe persoane din întreaga regiune, ba chiar şi din Transcarpatia. Nu toate localităţile din munţi au ateliere de acest gen şi urbea îndeplineşte numeroase comenzi de croitorie.
De mai continuă în acelaşi mod „concediul” meu curent, el ar putea fi numit unul al observaţiei şi meditaţiei. Asemănător acestuia ar fi fost doar cel petrecut împreună cu Zinovia în Crimeea, impresiile adunate atunci „regizându-le” într-un text intitulat „Refrene sub amnarele soarelui”. (Publicat în „TM”. Mi s-a întâmplat necazul cu dedicaţia: De ce e dedicat textul… soţiei? Mai să se ajungă la mustrare. Ce, trebuia să i-l dedic… partidului?...)

joi, 25 octombrie 2012

CÂNTEC DIN BUCIUM, CÂNTEC DIN BUTUC



Din Lituania
 26 mai 2012

După vreo jumătate de oră de hălăduire prin centrul oraşului, beneficiind de explicaţiile žemaitijanului personal, dl literaturolog Regimantas Tamošaitis, profesor la Vilnius şi membru plin al grupului nostru, suntem preluaţi şi însoţiţi de doamna Virginija Černiauskienė,  directoarea bibliotecii publice din Telšiai, pentru ca peste trei sferturi de oră să ne pomenim într-o imensă livadă de meri înfloriţi, gospodărită de pomicultorii din localitatea Kaunatava, unde suntem întâmpinaţi/ salutaţi cu sunete de tulnice şi de… butuc de roată de căruţă! Alături de flăcăii cu tulnice stă şi un alt tânăr care, ridicând o roată de trăsură peste fruntea sa, suflă spre cer în bucşa ei, astfel că pentru prima oară în viaţă aflu că un butuc poate suna ca un bucium! Câte a învăţat omul în devenirea sa, de la ieşirea din peşteră şi intrarea în casă!... Adică, un căruţaş din vechime îşi mână el telegarii prin lungile drumuri de pădure şi de câmpie, iar la un moment dat i se întâmplă cine ştie ce neplăcere, omul are nevoie de ajutor. Ce să facă? Nu a fost prevăzător să ia cu el şi un tulnic de semnalizare. Îşi frământă lituanianul mintea, chibzuieşte, până, din întâmplare sau din chibzuinţă, ajunge să descopere că butucul roţii de căruţă îl poate salva, suflând în el într-un mod anume, scoţând sunete prelungi, dând semnale de care are nevoie – sau de ajutorare, sau, altădată, vestind că apare duşmanul, sau că… La multe nevoinţe e bun butucul roţii. Uite aşa, merge el flăcăul cu trăsura, la un moment dat opreşte, scoate o roată, suflă în bucşă, vestindu-şi drăguţa, precum se înţelesese, că – aşteptă-mă, cuconiţă, curând ajung la poarta casei voastre!

Rotarul şi buciumaşii

Cântec din butuc

Poetul Vladas Brazunas şi buciumaşii

miercuri, 24 octombrie 2012

DE LA URŞII CARPATINI – LA MOŞ MARTINII BALTICI



Dintr-un jurnal lituanian

26 mai 2012

Dimineaţa, plecăm la Telšiai, capitala Žemaitijei, al cărui simbol de herb este ursul care, în neguri de vremi, era totemul ţinutului. Locul de întâlnire cu gazdele a fost fixat lângă catedrala Sfinţii apostoli Petru şi Pavel – somptuoasă arhitectură a unui baroco târziu. Ni se atrage atenţia la uşa masivă pardosită cu aramă a locaşului cu 12 altare, cu o galerie a episcopilor de Žemaitija, cu o măreaţă orgă unicat din secolul XIX. Catedrala este şi un panteon, în criptele ei dormindu-şi somnul de veci 10 episcopi.
Coborând de pe colina catedralei, ne fotografiem lângă blândul Moş Martin din centrul urbei. Puternicul patruped e într-o ipostază compoziţională de blajinătate, domesticire, pe spinare având trei pui de om şi doi ursuleţi, iar pe granitul piedestalului stă scris, în latină, numele Žemaitijei Samogitia, însoţit de deviza: „Patria una”, pe care nu e nevoie să o traduc. Spiritul totemic vibrează şi astăzi, zicându-se că, dacă pui mâna pe laba ursului, devii şi tu mândru, puternic ca el. Iar dacă mângâi uşor nasul lui Moş Martin, poţi miza pe îndeplinirea unor dorinţe.
E un ţinut etnografic cu particularităţi distincte, cu relief de tranziţie între maritim şi continental, de câmpie, cu văluriri de altitudine domoale, de până la 100-150 de metri, specific atestat chiar în numele regiunii, žemas însemnând „jos”, „de jos”.  Triburile jemaiţilor îşi vorbeau dialectul care şi astăzi în Lituania este considerat de unii filologi limbă aparte. Ele au fost ultimele din Europa care au fost creştinate. Demnitatea lor e una legendară, dovedită în luptele cu teutonii, în genere cu nemţii, pentru a-şi păstra independenţa. Aici se afla templul păgân Romovė, unde încă prin secolul XV îşi mai găseau adăpostul preoţii idolatri izgoniţi din Lituania. Vorbeam de nostalgiile politeiste pe care eu însumi le-am „depistat” în subtextele unor mărturisiri

luni, 22 octombrie 2012

LABORATOR: OPERA PE CALE DE A SE FACE



ANCHETA REVISTEI 
Nr.175-177, 2012

Discobolul:În cazul dumneavoastră este valabil ceea ce se spune despre textul literar şi anume faptul că după ce este terminat este lăsat deoparte o bucată de timp, după care este reluat? Şi dacă după un timp ceea ce citiţi vă place şi nu simţiţi nevoia de a modifica aproape nimic atunci aveţi certitudinea că este un text bun? Sau, cînd aveţi certitudinea că un text este bun? Credeţi şi dumneavoastră că textul literar valoros este acela care vine „cap-coadă”? Dar autocenzura cum funcţionează în cazul creaţiei dumneavoastră? Pulsiunile interioare, specifice oricărui om în parte, şi presiunile exterioare, datorate tipului de societate în care trăim, intervin în finalizarea operei? Opera a ieşit pînă la urmă conform intenţiei scriitorului?
Leo Butnaru:  Creaţia nu se prea supune legităţilor rigide. Deci, nu există o regulă „fermă” şi nici în aceste cazuri. Depinde. Uneori e valabilă varianta cu lăsarea deoparte o bucată de timp a unei bucăţi de text sau a unui text întreg. Mie mi s-a întâmplat o lungă despărţire de eseurilor din cartea (pe atunci: viitoare) Şlefuitorul de lentile aflate în curs de plămădire, abandonate, însă, fără voia mea, parcă, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, când Chişinăul năvălise în stradă, în pieţe, luptând pentru desprinderea sa de URSS,  cerând imperativ independenţa, suveranitatea Moldovei Estice. Iar scriitorii erau cu cei mulţi, părăsindu-şi locul tradiţional de muncă: masa de scris. Astfel, eseurile cunoscuseră o variantă apropiată celei prezente încă  în vara anului 1991. Însă abia peste zece ani am revenit la ele (şi din motivul că după perioadă de abandon nicidecum nu reuşeam să intru din nou în starea psiho-creatoare iniţială, într-o stare de inspiraţie, dacă vreţi), dându-le o „a doua formă”, în care, începând cu anul 1999, au şi fost publicate în reviste, pentru ca, înainte de a le regiza în ansamblul volumului Şlefuitorul de lentile, să mai fie supuse completărilor şi redactării minuţioase. Adică, independent de persoana concretă a autorului, se confirma general-valabilul principiu conform căruia un eseu se naşte atât dintr-o intenţie prealabilă, cât şi din dezvoltarea şi ramificarea respectivei intenţii în timpul acţiunii de elaborare literară propriu-zisă.

UCRAINA: DIFERENŢE ŞI APARENŢE



Pagini de jurnal

26.IX.2012

Figuri de şah pe tabla istoriei. Castelul Liubertas, sec. XV, Luţk
Prima diferenţă Crimeea – Volânia: dacă acolo, în sud, la simpozionul „Septembrie la Maksimilian Voloşin”, timp de o săptămână nu am auzit decât un singur scriitor care să vorbească în limba ucraineană, aici asta o face toată lumea, localnicii considerând că oaspeţii lor, cei care îi vizitează cunosc sau trebuie să le cunoască graiul. Ucraina e în plină campanie electorală şi, acolo, în Crimeea, printre alte slogane ale vreunui partid în lung de drumuri apăreau şi bannere cu îndemnul: „De la limba rusă regională – la limba rusă de stat”. Iar la Luţk, în genere în partea occidentală a Ucrainei, o atare agitaţie este imposibilă, considerată adevărat sacrilegiu. În Crimeea nu vei vedea punctele de propagandă electorală ale opoziţiei unite „Bat’kivşcina” (Patria) ce are de simbol chipul Iuliei Timoşenko, fostă prim-ministru, astăzi în închisoare, iar la Luţk reprezentanţii acestei formaţiuni politice te apelează frecvent, oferindu-ţi diverse publicaţii, mici drapele cu sigla lor, solicitându-ţi semnătura întru susţinerea opoziţiei şi a liderului ei. Sudul şi estul Ucrainei sunt mult mai „roşii”, mai refractare noilor realităţi. Prin oraşele Crimeii, în lungul şoselelor sale citeşti „ziua de ieri”, gen: „Să reîntoarcem statului întreprinderile strategice!” (Deci, o nouă naţionalizare.); „Ucraina – înainte!” (Ca pe timpuri URSS, nu?) Nu e de crezut că astfel de slogane vorbesc şi despre 
Camapnie electorală la Luţk
psihologia socio-populară, de o filozofie civică la zi, ci sunt mai curând nişte improvizaţii anacronice ale unor candidaţi în deputăţie de extracţie ideologică cvasi marxist-leninistă; în orice caz, specimenele respective vin (încă) din rândurile PCUS şi ale comsomolului de acum două decenii. Dar şi în Crimeea, şi în Volânia se pot vedea bannerele partidului „Lovitura” al boxerului Vitali Kliciko, deviza căruia e: „Bate ceasul loviturii!” Chiar dacă nu e clar pentru multă lume ce e cu izbitura sporto-politică.
Monumentul Lesei Ukrainka
Acest prolog al zilei de azi (marcată drept Ziua europeană a limbilor naţionale!) este impus de situaţia concretă: pentru a ajunge la locul primei noastre întruniri în plen, Palatul culturii, trebuie să străbatem piaţa centrală a Luţkului, unde se şi află corturile pestriţe ale mai multor formaţiuni politice angajate în campania electorală. Trecem şi pe lângă statuia maiestuoasă a poetei Lesea Ukrainka, plasată însă în faţa teatrului de dramă ce poartă numele lui… Taras Şevcenko. Da, e un paradox al acestui oraş care, în compensaţie, în faţa Universităţii „Lesea Ukrainka” a plasat monumentul lui – da, aţi ghicit! –… Taras Grigorievic Şevcenko. În genere, aceste două figuri emblematice ale culturii şi literaturii ucrainene sunt suprasolicitate, lucru ce vorbeşte, implicit, de tragismul istoriei spirituale a vecinilor: pe timpul ţarismului,

sâmbătă, 20 octombrie 2012

LAGĂRUL DE CONCENTRARE A(L) KITSCHULUI



Din jurnalul de Volânia // Crimeea

28.IX.2012

Ieri spre chindie, simpaticele noastre ghide ne spun că, întregul nostru efectiv, legiunea străină de la atât de amical-colegialul Magnus Ducatus Poesis este invitată de „un scriitor localnic” la casa lui de vacanţă, situată cam la 15 kilometri nord-vest de Luţk. Unii colegi îşi pun problema: să meargă, să nu meargă? Câţiva renunţă şi, probabil, ar fi avut motive să regrete. Dar îi priveşte. În schimb, priveliştile care s-au deschis ochilor merită atenţie, meditaţie şi atitudine.

Ajungem la cătunul Filkiv, localitate-model pentru istoria şi componenţa etnică a Volâniei: pe aici s-au perindat slavii vechi, apoi mai mulţi pani polonezi, la unul dintre ei, în 1929, chiar găzduind şi rămânând de mas preşedintele Poloniei Ignacy Mościcki întâmpinat triumfal de băştinaşii ce înălţaseră un arc floral, pe sub care să treacă gloriosul prim-demnitarul statului, presărându-i drumul cu flori. (Nu exagerăm numai noi, românii…) O vreme, aici au locuit cehi, pe care ţarul Aleksandul al II-lea i-a invitat în condiţii avantajoase; ei trebuiau să ridice economia ţinutului. După război, polonezii şi cehii au fost expulzaţi, unii ajungând în lagărele staliniste, în locul lor fiind aduşi ucraineni „de dincolo de Bug”. În vederea dramaticelor „optimizări” şi concentrări „rentabile” de populaţie în socialism, ţăranii din micile cătune au fost împinşi la grămadă, impuşi să-şi construiască adăposturi în doar două localităţi. În timpurile numite perestroika, Vasil Prostopcik 

Întâmpinaţi în "lagărul de concentrare"

cumpără de la stat un grajd cehesc, construit încă la 1918, şi 36 de ari de pământ, toate astea costându-l tocmai… 53 de dolari (la cursul curent al grivnei ucrainene). Mai apoi şi-a extins domeniul, pe vreo 3 hectare făcând agricultură. La început, a prins a aduna diverse obiecte ce ţineau de traiul şi activitatea săteanului de demult sau de mai dincoace, iar după 1991 a început să „vâneze” relictele realismului socialist, adunând în curtea spaţioasă a grajdului reconstruit şi devenit o coşcogea casă de vacanţă deplin funcţională fel de fel de monumente mai mult sau mai puţin hidoase sau doar hazlii, monstruoase sau doar curioase prin ce şi pe cine reprezintă. E aici un fel de „lagăr de concentrare” a kitschului „artei monumentale sovietice”. Mai multe statui şi busturi ale lui Lenin, dintr-o sculptură uriaşă rămânând doar partea de jos, pantalonii granitului cam de 3 metri înălţime. Integral, acel oribil stat de om cântărea… 20 de tone! Împreună cu colegul Nicolae Popa ne vine ideea (cabotin-teatrală) să intrăm în dialog chiar cu aceşti V. I. Lenin încremeniţi în diverse poze. Într-un dialog ce s-ar înţelege doar din fotografii. Astfel, lângă Lenin în deplină statură ce artă cu mâna spre – bineînţeles! – „viitorul luminos al omenirii” mă postez în aceeaşi poză, cu mâna întinsă, însă indicând exact în sens invers (în sensul: ba nu, direcţia corectă e astălaltă…). Iar unde „bunicul” Lenin stă la sfat cu un copil pionier (ambii sunt dintr-un material întunecat de-a binelea, astfel că Prostopciuk le-a desenat cravatele în alb), mă postez înde ei şi-i fac dojenitor din deget conducătorului: „Fii atent, nu mai spune prostii tinerei generaţii”. Apoi mă agăţ de mâna lui întinsă „spre viitor”, sforţându-mă la gândul: „Da lasă, bre, odată braţul ista în jos!” Sunt pe aici şi busturi de-ale lui Stalin, şi unul al lui Frunză, consângeanul nostru, sângeros erou al armatei bolşevice 

Tandemul Lenin-porumbacul la Koktebel

ce lupa când în vest, cu polonezii, când în Crimeea, cu albgardiştii. Statuile bizare ale unui mecanizator alături de cea a unei ţărance radioase cu un snop de spice în braţe, dar… desculţă! Însă toate astea (de)ţinute în lagărul de concentrare a bizareriilor comunismului în chip destul de… uman, amfitrionul, poetul Vasil Prostopciuk gândindu-se mereu cum să le regizeze mai efectiv, cum să le plaseze, să le „împerecheze”/ alăture, având chiar şi un „Zidul Kremlinului” sub care, se ştie, sunt înmormântaţi foştii lideri sovietici. Şi aici chipurile lor se perindă însoţite de epigrame hazlii cărora, însă, e greu să le prinzi întorsăturile paradoxale de sens, dacă nu cunoşti ucraineana destul de binişor. Una e limba vorbită, în care te descurci, şi alta – cea scrisă.

vineri, 19 octombrie 2012

ALEX ŞTEFĂNESCU DESPRE AURELIU BUSUIOC




Ce ruşine! În România n-a avut niciun ecou moartea, în seara zilei de 8 octombrie 2012, a scriitorului român din Basarabia, Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928). L-am cunoscut, la Chişinău, după ce îi citisem cărţile la Bucureşti şi fusesem cucerit de farmecul lor. Aureliu Busuioc contrazicea imaginea consacrată a scriitorului basarabean. Nu era patriarhal, ci monden, nu era patetic, ci ironic.
Înalt şi masiv, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase, desenate decis, cu un cap de împărat roman, aducea aminte de Toma Caragiu. Avea, ca şi el, o voce melodiosbărbătească şi domina, prin inteligenţa sa efervescentă şi umorul demistificator, pe cei aflaţi în jurul lui.
Scrisul său se remarcă, înainte de toate, printr-o ironie elegantă. Textele persiflatoare din volumul „O sumă de cuvinte” (parafrază a titlului lui Ion Neculce „O samă de cuvinte”) le-am citit încă dinainte de apariţia cărţii (mi le trimitea autorul ca să le public în „România literară”). 


joi, 18 octombrie 2012

PRIN CE NE ASEMĂNĂM NOI CU LITUANIENII?


Dintr-un jurnal baltic

Aflarea în acest spaţiu catolic al evlaviei îmi readuce în minte momente din cele câte le-am discutat în ajun cu Donatas Petrošius. Tânărul coleg îmi vorbea cu o anumită veneraţie, dar şi nostalgie, parcă, de timpurile când Lituania se mai închina zeităţilor păgâne. Vreau să spun că nu vibră/ tresări la invocarea de către mine a ideii că, dacă am fi fost catolicizaţi şi noi, românii, sigur că destinul ne era cu totul altul. Pentru că, într-un mod sau altul, catolicizarea Lituaniei a însemnat şi dependenţa ei (fără… independenţă) ba de nemţi, ba de polonezi (şi aceştia catolici) care, având ambiţii imperial-colonizatoare, atentau la suveranitatea balticilor, supunându-i deznaţionalizării. De aici şi incertitudinea în atitudinile colegului meu care, probabil, nu ar fi susţinut că păgânismul strămoşilor săi ar fi fost o cale de salvare (pur şi simplu, istoria a neantizat ireconciliabil o atare formă de spirit religios), dar nici nu poate să uite şi unele umbre pe care le-a lăsat catolicismul în destinul lituanienilor…
Donatas Petrošius şi Leo Butnaru

Care ar mai fi similitudinile dintre români şi letoni, dincolo de tandemul muzical „Doina”, la noi, şi „Daina” la ei?..
În după-amiaza zilei, la Muzeul Naţional, fac câteva ore de istorie comparată carpatino-baltică. Iar prima surpriză adevărată vine de la constatarea, de la aflarea că nu doar noi „De la Râm ne tragem”, ci, ipotetic, acelaşi lucru l-au crezut, au vrut să-l creadă şi lituanienii! Astfel că pe la mijlocul secolului XV, deci cam pe când la noi şi-a început domnia Ştefan, viitor – cel Mare, pe aceste meleaguri baltice „descalecă” o legendă conform căreia lituanienii descind din romani. Conform ei, înaltul demnitar roman Palemonas (Publius Libon), salvându-se de urmăririle tiranului Nero, a debarcat pe ţărmurile baltice, de unde a şi pornit seminţia principilor lituanieni. (Adică, a principilor şi… principiilor de întemeiere etnică.) Deci,  asemenea nouă, şi lituanienii au avut obsesia grigoreurecheană conform căreia de la Râm ne tragem. Scopul acestei legendomitizări fiind similar cu al nostru: a se distinge ca personalizare etnică, pentru a nu se pierde în oceanul slav (vorba lui Nicolae Iorga). Astfel că acest mit trece din cronicile lituaniene în opere istorico-publicistice, artistice, utilizate în lupta ideologică cu şleahta poloneză. Reieşind din teoriile retro-romantice-romanice, se propunea ca limba latină („moartă…”) să devină limba oficială (vie; reînviată!) a Marelui Ducat al Lituaniei, astfel că, pe la mijlocul secolului XVI, ea era folosită pe larg în scrisul din Lituania, pregătindu-se perspectivele pentru o mişcare generală reformatoare. În ce priveşte opinia slavilor despre geneza acestui popor baltic, o legendă rusească spune că Sfântul Petru i-a plămădit/ frământat pe lituanieni din făină de grâu. În timp ce aluatul se usca la soare, veni un dulău ce-l mâncă. Sfântul aleargă după patruped şi, de cum îl prinde, îl izbeşte de pământ, ca să salveze neamul lituanian. Iar dacă acel înalt demnitar roman Publius Libon în ortografierea şi rostirea celor pe care i-a propulsat ca popor se numeşte Palemonas, lituanienii i-au rămas adânc recunoscători legendarului lor proto-părinte: în diferite colţuri ale Lituaniei apar 25 de localităţi, oraşe şi sate, care se numesc anume aşa – Palemonas, una din ele aflându-se la 84 de kilometri de Vilnius, iar o alta – la 11 kilometri de Kaunas, vechea capitală a ţării.
Catedrala din Vilnius

Într-o altă sală a muzeului, într-un alt spaţiu al Istoriei, aflu că ne asemănăm cu lituanienii până şi în scris, în toate implicaţiile şi imprecaţiile slavone din acest domeniu. Marele Ducat Lituanian a început să se dezvolte începând cu sfârşitul secolului XIV, fiinţând până la finele secolului al XVIII-lea, când, în 1569, Lituania şi Polonia formează Uniunea Statală polono-lituaniană (Žečpospolita ori Abiejų tautų respublika). Marele Ducat Lituanian era polietnic şi policonfesional, în componenţa sa intrând pământuri ruseşti, beloruse, ucrainene. Chiar dacă nucleul statal îl formau lituanienii, nu putea să nu se întâmple aproape o predicţie, o axiomă, poate: cei care „intră” în tine, sau pe care îi aduci tu la sânul tău, până la urmă îţi fac bucata! Prin urmare, „nucleul” rămânând ca şi… minoritar, pe parcursul a circa trei secole limba oficială a ducatului baltic a fost slavona 

miercuri, 17 octombrie 2012

DIN POEZIA AVANGARDEI



UNA DIN CELE MAI INTERESANTE POETE RUSE

 Nina Petrovna Komarova, după căsătorie – Obolenskaia, pseudonimul – Habias, s-a născut în anul 1892 la Moscova. Tatăl său a fost colonel care, de altfel, şi-a făcut o parte din stagiu la Chişinău. Mort în primul război mondial (1914). Atât bunicul său, cât şi fratele acestuia, au fost figuri importante în armata rusă, ambii având grad de general. Sora tatălui său, Olga Forş, avea să ajungă o scriitoare demnă de toată atenţia, iar unul din unchii săi, Vladimir Komarov, botanist celebru, a deţinut mai mulţi ani funcţia de preşedinte al Academiei de Ştiinţe a URSS. Nina Habias este nepoata celebrului filosof şi teolog Pavel Florenski. Bunica pe linie maternă, Elena Veniaminova, a fost printre primele femei medic în Rusia. Familia Komarov a mai avut legături de rudenie armeneşti şi lituaniene.
Nina Habias
Viitoarea poetă a absolvit Institutul din Smolnâi, în primul război mondial fiind soră de caritate (de unde, poate, şi duritatea unor texte ale ei).
În perioada debutului, Nina Habias este acceptată şi remarcată în cercurile literare din Moscova, în special printre imagişti (Serghei Esenin, Anatoli Mariengof, Vadim Şerşenevici). 
După 1917 a locuit în Siberia, acolo cunoscându-l pe David Burliuk, părintele futurismului rus,  considerându-se discipolul acestuia.
La începutul anilor ’20 revine la Moscova, participând activ la viaţa literară,
colaborând cu poeţii de diverse orientări estetice. În nonconformismul său se asociază cam scandalos cu imagistul Ivan Gruzinov cu care se şi căsătoreşte, sfidând tabieturi şi tabuuri, atât literare, cât şi sociale.
A  publicat volumele de versuri „Stihettî” şi „Poeme” (1926). La începutul anului 1922, împreună cu Ivan Gruzinov, este supusă unui proces judiciar (literar!), ambii fiind acuzaţi de pornografie. Sentinţa: o provizorie excludere din Uniunea Poeţilor din Rusia.  
În anul 1924 este arestată împreună cu un grup de scriitori, curând însă fiind eliberată, fără a i se înainta acuzarea, precum avea să i se întâmple şi la a doua arestare, în august 1928, după care  cazul e scos de pe rol. Dar la a treia arestare, în noiembrie 1937, este condamnată la 10 ani de privaţiune de libertate, incriminată de „agitaţie contrarevoluţionară şi pro-fascistă”. Până în 1942 se află în detenţie în regiunea Novosibirsk, de aici încolo nemaiştiindu-se nimic de ea. Sigur, aveau să se piardă şi textele pe care le scrisese în detenţie sau mai târziu, astfel că prezentul volum inserează poemele care au putut fi salvate, purtând semnătura uneia dintre cele mai interesante poete ruse.
Traducere de Leo Butnaru. Ed. "Carmides", 2012
Creaţia Ninei Habias poate fi cercetată sub două aspecte, primul – futurist şi cubofuturist, din perioada de ucenicie, când se aflase, precum declară, sub îndrumarea lui David Burliuk, apoi – sub cea a „maestrului nr. 2” Aleksei Krucionâh care, la începutul anilor ’20, întorcându-se la Moscova din Caucaz (la Tbilisi formase asociaţia avangardist „Compania 410), încerca să adune un nou grup de autori trans-raţionalişti, în care o include şi pe Habias, identificând în versurile acesteia deplasări/ dislocări sintactice ce ar duce spre zaum’ (transmental), deci – spre efecte semantice originale, înnoitoare, de real efect estetic. Al doilea aspect ţine de perspectiva (sau – de ce nu? – retro-perspectiva) din care trebuie citite poemele Ninei Habias, permiţând să se înţeleagă cum a fost receptată, dar şi asimilată, creator, poetica imagiştilor în varianta ei radicală, pe care o promova Vadim Şerşenevici, futurist „transfug” în imagism. Iar creaţia poetică a Ninei Habias se înscrie anume printre discursurile oarecum ciudate, exotice, paradoxale. De aceea e bine să ne amintim despre ce scria Mircea Eliade, referindu-se la fenomenologiile paradoxale – inclusiv la alchimie (şi cea a cuvântului, zicem noi) – „înainte de a le judeca, este important să le înţelegem bine, să le asimilăm ideologia, 

marți, 16 octombrie 2012

MAESTRUL GLEBUS SAINCIUC, 19.VII.1919 - 16.X.2012, AR FI AJUNS LA CENTENAR



Jurnal cu vărjitorul măştilor

2.I.1986

Revelion de… proporţii în atelierul Eleonorei Romanescu, împreeună cu Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu, Lenuţa Bontea şi Andrei Burac, plus alte 4-5 persoane, printre care şi Dinu Romanescu, urător de 4 ani care, la un moment dat, s-a dovedit a fi un excelent jucător de măşti. După ce maestrul Glebus a prezentat masca Sofiei Rotaru, pe cea a actorului Evgheni Leonov, a altora, Dinu le-a jucat şi el, măştile ajungându-i până la… brâu, acoperindu-l pe jumătate – inventiv, cu destul spirit de improvizaţie. Sigur că mai văzuse şi altă dată cum proceda maestrul Sainciuc.
Au venit băieţii şi fetele de la filologie cu „Cerbul”. Muzica – din traistă, unde aveau magnetofonul portabil.
De cu seară, Sainciuc se arătă deghizat într-un fel de muşchetar oriental: pălărie tip-francez, bucle roşii şi halat de la Taşkent, unde a fost în delegaţie. Şi-a vopsit tâmplele, obrajii, barba. Stătea la micul-minusculul ecran al televizorului său portabil şi… tot desena ce vedea acolo, vrând să prindă şi să pună pe hârtie chipurile artiştilor antrenaţi în emisiunea de revelion.

            16.II.1986

La Glebus Sainciuc în atelier. Prezent şi Serafim Saka. Pe măsuţă – cărţi de joc. „Oare ce ghiceşte maestrul în cărţi?” – întreb. Răspunde Serafim, paradoxal, dar şi ingenios, cum i se întâmplă multe ori: „Sainciuc îşi citeşte trecutul”. Zâmbim, dar ştim, – chiar la cei 67 de ani ai săi maestrul e plin de vigoare, mobil, reuşeşte să fie prezent… pretutindeni, la diverse manifestări cu atingere culturală, primeşte în atelier foarte mulţi oaspeţi. Alaltăieri a fost cu un spectacol de măşti la Băcioi.

28.II.1987

Acum două ore am revenit de la atelierele pictorilor. Împreună cu Andrei – vizită la maestrul. La minitelevizor privim serata de creaţie a lui Gr. Vieru, transmisă pe programul doi unional. De cum vede vreun om, maestrul – desenator virtuos, îi transferă chipul pe fila de hârtie. De data aceasta, ca şi alte dăţi, omul… sunt eu. Îmi face un portret „autentic”, nu şarjat. Intră şi pictorul Mihail Petric, intenţionând să privească „Studio nr.9”, însă se conformează predilecţiilor în curs: seara de creaţie.

Glebus Sainciuc: Portretul lui Leo Butnaru (A fost achiziționat de un muzeu din Chișinău, însă i s-a pierdut urma...)

Între timp, discutăm – în van, fireşte, – ceea ce discută foarte mulţi: cine are şansa să devină prim-secretari la Uniunea scriitorilor. Mai multe candidaturi, dar nicio siguranţă în determinări. Andrei „îl înaintează” pe Vieru.

SCARĂ LA CER


                                                     Dintr-un jurnal baltic

22 mai 2012, Vilnius


O iau fără grabă, uşor pieptiş, prin partea veche a oraşului. Clădiri de patrimoniu, dar… ne-făloase, adică deloc înalte, masive, ci cadrând cu buna măsură în arhitectură şi necesităţi funcţionale umane, instituţionale. Cele mai impunătoare sunt bisericile, inclusiv cele ortodoxe, ce amintesc că, nu cu mult timp în urmă, pravoslavnicii în Vilnius erau în număr considerabil. Surprize de tot felul: chiar pe zidul de vizavi al unui locaş de cult cineva a încleiat, „păgâneşte”,  un fel de abţibild ce reprezintă un… mădular bărbătesc cu aripi! E o sfidare, o profanare, o?... De toate câte puţin. După care dispoziţia mi-o înseninează o sculptură nu foarte arătoasă, dar destul de ingenioasă: „Scară la cer”. Un om cu picioarele pe ultimii doi fuscei ai scării şi cu braţele întinse spre cer, pe albăstrimea căruia se şi profilează distinct, încadrat de crenelurile clădirilor de pe o parte şi cealaltă a străzi înguste, sculptura aflându-se într-o piaţă miniaturală cam de 10 metri pătraţi. Sculptura mă face să-mi amintesc de titlul romanului lui Mircea Eliade „Scară la cer”, aflat în biblioteca mea 
şi însemnat, pe cotor, de o pată cafenie, urmă lăsată de mama sau de tatăl meu acolo, la Negurenii de baştină, unde îmi ţineam biblioteca agonisită în studenţie şi câţiva ani după aceea: au dat cu peria pe marginile poliţelor, dar fără a lua cărţile de pe acestea. Şi iată că, azi, şi acea pată întâmplătoare de vopsea mi se pare un semn atât de scump rămas de la părinţi…
Îmi continui plimbarea, timpul trece, lumea se înmulţeşte pe stradă, eu – cu ochii şi pe chipurile matinale ale oamenilor, după o vreme trăgând concluzia că, chiar de sunt baltici, lituanienii nu se deosebesc, vizibil, de cei care populează Chişinăul – e un amestec de tenuri, bucle, culori ale ochilor etc. Păi da, ieri seară Donatas îmi spusese cam aşa: „Uite, când merg la Riga, dintr-o dată se face remarcată deosebirea dintre noi, lituanienii, şi ei, letonii. Dânşii sunt balticii puri. Blonzi, cu ochi albaştri. Pe când noi venim dintr-un conglomerat de popoare care au convieţuit aici, în pace sau… război”. Asta e: şi războaiele, sau mai ales ele, contribuie la modificarea substraturilor etnice ale lumii. Ce zicem noi, cei care „de la Râm ne tragem”?...

duminică, 14 octombrie 2012

PRIMA PLAJĂ A NUDIŞTILOR DIN FOSTA URSS



Din jurnalul mixt Crimeea – Volânia

29.IX.2012

Şi, parcă a despărţire, revărsătoare melodie de saxofon… În piaţa centrală a oraşului, în preajma monumentului Lesei Ukrainka din faţa teatrului, văd a doua sau a treia seară cântând un saxofonist care îşi are dinainte cutia instrumentului de suflat. Rar, dar totuşi, câte un trecător aruncă o grivnă, două în ea. Ieri sau alaltăieri, l-am fotografiat de departe, reglând focusul aparatului, dorind să rămân neobservat: s-ar fi supărat dacă o făceam făţiş? Nu ştiu de ce şi-a pus un nas semisferic de clovn. Muzica lui nu e una de circ, ci serioasă, de profesionist. Poate să impresioneze copii care sunt cei ce ar puterea face părinţii să nu treacă nepăsători pe lângă muzicant. Iar pe stânga intrării în teatru – un afiş mare, intens colorat, anunţă câteva spectacole ale Teatrului de Operă şi Balet din Petersburg. Asta mă face să-mi amintesc ce povestea poetul Andrei Korovin, organizatorul festivalului de literatură de la Koktebel. Cică, la plaja nudiştilor … – de altfel, prima şi, poate, unica din fosta URSS, probabil din considerentul că ţărmul mării de aici era preferat de mai mulţi scriitori, pictori, muzicieni, printre ei – nume notorii cu care autorităţile colaborau şi pe care nu dorea să le îndepărteze de „linia partidului” nici chiar goale ( !); deci, la plaja nudiştilor din Koktebel, aflată undeva 
Koktebel. Plaja nudiştilor
spre poalele muntelui Micul Ienicer, într-o vară sau, poate, în mai multe venea o doamnă ce înclina spre vârsta a treia, dar încă destul de simpatică, se dezbrăca şi ea, ca să nu se remarce în contextul despuierii generale, după care începea să cânte arii ale compozitorilor celebri. Cânta minunat şi cei care o ascultau – aplaudau. Se aflase că dânsa fusese interpretă de operă, care îşi pierduse soţul într-un accident. Deja mintea îi alignea/ aluneca uşor şi ea venea la plaja nudiştilor să cânte în faţa mării.
Aş mai adăuga că, acum nu prea multe zile, până să ajung în Volânia, la Koktebel fotografiasem nu un saxofonist, ci o tânără saxofonistă. Mă gândeam că aceşti doi instrumentişti, acum aflaţi la peste 1 300  de  kilometri (şi două săptămâni) distanţă unul de celălalt, ar fi putut face un duet minunat, saxofoanele lor revărsându-şi argintul ori pe fundalul murmurului marin din Crimeea, ori pe cel al vuietului în surdină al unui oraş de aproape un sfert de milion de locuitori, care este Luţkul.

Saxofonistul din Volânia
Saxofonista din Crimeea

sâmbătă, 13 octombrie 2012

DIN GIMNAZIU, DIN SCUAR



                                                          Poziţie corectă

După întâlnirea cu elevii din clasele mari, X XII, a gimnaziului nr. 4 din Luţk, însoţiţi de domnul director – ajungem şi la clasa a II-a. Ni se oferă loc în bănci! După câţi ani, Doamne?! „Dar astea ştiţi ce sunt?”, ne întreabă dl director, luându-le de pe bacă şi punându-ne în mână două săculeţe frumos brodate, de oarece greutate, şi noi ne gândim că o fi pline cu nisip (sau, poate, sare?). Din păcate, eu cu Dainius, care am făcut şcoala primară pe timpuri destul de îndepărtate, nu avem un răspuns. Pe când săculeţele nu sunt decât atribute didactice de pus pe creştetul elevului, pentru ca el, având grijă să nu-i alunece de acolo, de sus, necesara „povară” educaţională, să-şi păstreze poziţia corectă în bancă, la scris, să nu se aplece peste caiet, spre vecin, spre cei din spate etc. Ne punem şi noi, lituanianul şi românul, săculeţele pe creştet, iar dna profesoară a clasei a II-a ne imortalizează în atare ipostază, apăsând pe declanşatorul aparatului de fotografiat.
Elevii (ascultători) Leo Butnaru şi Dainius Gintalas
În sala de clasă este amenajat şi un muzeu cu obiecte de vestimentaţie cu ornamente folclorice, printre care – ne arată domnul director – o ie: „Brodată doar cu un ac din os de peşte. Se întâmpla în Gulag, în lagărul Solovki, unde au fost închişi foarte mulţi ucraineni”. Frumoasă ie ce trezeşte sentimente cutremurătoare… Acum două zile, am amintit şi eu de blestematul lagăr de la Solovki, în care, doar într-o singură zi, au fost asasinaţi peste 100 din intelectualii ucraineni, printre care şi câţiva scriitori. Pentru cultura ucraineană, anul 1937 e cel al generaţiei împuşcate…

                                                Domnişoarele şi tablele

Hălăduid prin Luţkul de sâmbătă, la un moment dat, într-un scuar nu prea mare, văd ceva cam neobişnuit: domnişoare care, pasionat, concentrat, joacă… table! Aţi văzut cumva, undeva în Românie, fetişcane antrenate în atare joc de noroc cu două zaruri şi treizeci de puluri?... Mie unuia nu mi-a fost dat să văd româncuţe mutând pulurile de-a latul celor 24 de săgeţi pictate într-o cutie de lemn.
(Apropo de tinerii şi tinerii de la Luţk: cel puţin în cazul elevilor, gimnaziştilor ei mi s-au părut mult mai sobri, mai puţin zvăpăiaţi, chiar ascultători exemplari de cuvântul celor mai în vârstă, de indicaţiile profesorilor. Aceste categorii studioase le-am avut de mai multe ori în faţă, ne-am întâlnit cu ele; sute de tineri şi tinere au fost în sala mare a palatului de cultură şi cea a teatrului naţional, la întrunirea la care am discutat „Ce ştim despre literatura vecinilor?” şi la spectacolul „Babilon poetic” – niciodată nu am văzut vreun elev sau gimnazist să părăsească sala! Uimitor, dar anume aşa a fost. Sau e un specific al locului, partea occidentală a Ucrainei fiind contaminată uşor de o rigurozitate catolico-poloneză, sau acest mod de a nu ieşi din cuvântul şi indicaţia profesorului se trage încă din şcoala sovietică. Dar asta e, nu pot zice – bună întru totul sau doar parţial, mai mult înclinând să cred că acesta e specificul mai strict a şcolii ucrainene contemporane. Adică, un alt mod de a înţelege şi respecta disciplina şcolară, dar şi decenţa în subordonarea de vârste, să zic.) 

vineri, 12 octombrie 2012

ALTE PAGINI DE JURNAL, 1986 / 2002




                                      TENCUITORUL ŞI PIANUL

3.I.1986

Anul acesta redacţia a lucrat ceva mai bine, dar nu destul, în vederea creşterii tirajului „LA”. Chiar am pus rămăşag (Reniţă, Blajinu, Olărescu, Anton, Zbârciog, eu): cine prevede creşterea tirajului (plus-minus cincizeci de exemplare) faţă de anul trecut – acela câştigă. Am ghicit precis: + 300. Puţin, dar spre bine.
Pe când vecinii noştri, cei de la revista „Nistru”, iar sunt la cota zero. Abia de-au atins trei mii. Mazilu face, expres, o glumă: „Revista noastră devine raritate bibliografică”. Trist, umor, Gheorghe, foarte trist.

7.I.1986

Ieri, la 22,45, am luat autobuzul spre Cernăuţi. Astăzi, acum o oră, am ajuns în urbea sub-carpatină, am aprins gazul în sobă şi la baie. (Apartamentul cumetrilor Cernomoreţ, ce doresc să revină la Chişinău.) Până se dezmorţeşte locuinţa, scriu înfăşurat într-o pătură. La Chişinău – 0 grade, nici zare de zăpadă. Aici – iarna intră în drepturile ei: un puigan timid de ger, zăpadă şi aer ce face bine… până la tuse (e mai puţin umed, trebuie să te aclimatizezi). Făcut-am navetă de recunoaştere prin apartament. Lumina din salon cam palidă. O să am nevoie de o lampă de masă. Poate mi-o împrumută Zegrea sau Tărâţeanu. Astăzi o să le telefonez, spre seară, când vor reveni de la serviciu.
Iar la Chişinău, pe 4 şi 5 ianuarie am fost prins în agape amicale. Prima – la Blajini: ziua de naştere a Carolinei. A doua – la noi: ziua subsemnatului, plus zece ani de la căsătorie. Iar patru spre cinci le-am prelungit până pe la ora… cinci spre dimineaţă la Dolgani. Mihai Dolgan ne-a pus şi imprimarea concertului pe care „Lăutarii” l-au susţinut acum trei-patru luni în Danemarca (undeva, mai înainte, vorbeam de seara petrecută la Nicolae Sulac, în ajunul plecării acestuia în Danemarca): Loteanu, Vieru, Gheno… Virtuoşi băieţii! Însă, în urma unor tertipuri de etică, ansamblul se destramă. Majoritatea muzicanţilor pleacă. Nic. Botgros ia alţii, de la „Folclor”. Pleacă şi de acolo. Aşa e când se schimbă şefii de orchestră (la „Folc” – Neamţu). Dar sigur, formaţiile îşi vor relua ritmurile normale de activitate.
Ziua (pe 5) trecuseră pe la noi Senic şi Blajinu. Seara – Dolganii, Mihai şi Lidia, Dina Cocea, Blajinii, familia Cernomoreţ. Dolganii au cântat la bis celebra parodie ce vizează obsesia introducerii italienismelor în textele de estradă de la noi – „Amore”. 

Cernăuţiul e unicul oraş în care am supra-plătit pentru transportul urban cu un… bumb de la haină. Troleibuzele – supraîncărcate; aici, astfel de amenzi, zburate din cheutori, ca bobul de porumb de pe plita încinsă, sunt frecvente şi „obligatorii”.
De la librăria centrală am procurat câte ceva (Arghezi, Barbu, Voltaire…). „Buchinistul” e mai modest ca cel de la Chişinău.

joi, 11 octombrie 2012

UN GRAFICIAN LITUANIAN: ROMAS ORANTAS


                                                          Din jurnalul de Volânia

27.IX.2012, Luţk


Romas Orantas

Dintre evenimentele „laice” de la forul Magnus Ducatus Poesis pe care le arcuiesc-pandant peste noaptea trecută au fost expoziţia graficei de carte a lui Romas Orantas, născut în timpul deportării părinţilor în Siberia (1949) şi plecat din viaţă la 60 de ani, şi mono-spectacolul actriţei Biruté Mar de la Teatrul Naţional din Vilnius pe un scenariu din versurile şi secvenţe biografice ale poetesei Salomeja Néris.
Orantas a realizat, în mare parte, o grafică de o poeticitate… acută, aş zice, imaginaţia debordantă generând metafore suprarealiste memorabile. Chiar şi din restrânsa expoziţie de la Palatul culturii din Luţk se poate înţelege, într-un oarecare dozaj cu ipoteza (personală), că grafica acestui ilustru ilustrator poate fi împărţită în lucrări convenţionale „aplicate” cărţii şi opere „livreşti” autonome. Primele fiind interpretări vizuale ale sugestiilor directe ale subiectului, celelalte tinzând să depăşească şi să îmbogăţească ceea ce spune textul. Artistul aplică din plin limbajul simbolurilor mitice naţionale, dar şi a celor din alte culturi într-un stil metaforic sui generis.
În genere, mulţi dintre graficienii balticii au renume mondial, drept exemplu amintindu-ne şi de un alt lituanian, Stasys Krasauskas, celebru în acest domeniu.


miercuri, 10 octombrie 2012

IN MEMORIAM




În ziua plecării lui Aureliu Busuioc

Azi cucul ţi-a cântat prea mult din dreapta
ai numărat
ai tot numărat
până ai abandonat aritmetica aceasta ca o trecere parcă
de la single la microsion… (sigur
îţi mai aminteşti obiectele alea de vinil – azi
atât de arhaice...)

chiar aşa: ai numărat
ai tot numărat
până ai abandonat…
                                  – era deja prea mult?
Dar dacă acea pasăre gri-opacă
nu mai număra ani
ci zile doar…
                       – sărăcăcios dar…

10.X.2012
Ora 13,05

L.B.

marți, 9 octombrie 2012

NE-A PĂRĂSIT SCRIITORUL AURELIU BUSUIOC...


           Acum câteva clipe, colegul Dumitru Matcovschi mi-a dat neagra veste că s-a stins din viaţă prietenul nostru, scriitorul Aureliu Busuioc (n. 1928) cu care, precum se vede din această imagine, ne-am întreţinut într-o discuţie acum 4 zile, pe 5 octombrie. Dumnezeu să-l odihnească în pace, uşoară fie-i pulberea stelelor.

Nicolae Leahu, Leo Butnaru, Victoria Fonari, Vasile Gârneţ, Aureliu Busuioc şi Maria Şleahtiţchi la USM

MAGNUS DUCATUS POESIS (septembrie 2012, Luţk)


                                               ALTE IMAGINI DIN VOLÂNIA

Dimineaţă. Monument în ceaţă.
Poeţii şi celularele
Schveik a ieşit la soare
Poetul Nicolae Popa în ipostază de Pygmalion