duminică, 31 octombrie 2010

Statistica accesării blogului

România 1140
Republica Moldova 805
Statele Unite ale Americii 215
Rusia 179
Germania 42
Letonia 33
Egipt 29
Spania 24
Franța 21
Marea Britanie 15
Pakistan 12
Indonezia 10
Marea Britanie 5
Olanda 5
Canada 3
Albania 2
Elveţia 2
Italia 2
Polonia 2
Belgia 1

Grafică de Leo Butnaru

miercuri, 20 octombrie 2010

Osip Mandelştam în octombrie 1938

          

         În luna octombrie 1938, Osip Mandelştam îi scria fratelui său Aleksandr: „Dragă Saşa! Mă aflu la Vladivostok, USVITL, baraca 11... Sănătatea mi-i foarte şubredă, sunt nespus de slăbit, mai că nu aş putea să fiu recunoscut, astfel că nu ştiu dacă are rost să-mi trimiteţi bani, haine şi alimente. În orice caz, încercaţi. Fără haine calde mi-e foarte frig...”
        Din spusele unor martori oculari, Osip Mandelştam a murit (decembrie 1938) în spitalul lagărului de tranzit „Al doilea râuleţ”, unde ajunsese pe 12 octombrie.

* * *

           Peste toate, ca un sfâşietor bocet biblic, se însonoriza, de la sine, scrisoarea pe care i-o expediase, în anonimatul GULAG-ului, soţia sa, Nadejda; sfâşietoare ca un plânset universal răsuna acea scrisoarea din 28 octombrie 1938, păstrată ca prin minune:
               „Osia, scump şi îndepărtat prieten!... Dragul meu, nu există cuvinte pentru această scrisoare, pe care tu, probabil, nu o vei citi niciodată. O trimit în spaţiu. Poate că te vei întoarce, dar eu nu voi mai fi. Şi aceasta ar putea fi ultima amintire...
                Fiece gând e despre tine. Fiece lacrimă şi fiece surâs – pentru tine sunt. Eu binecuvântez fiece zi şi fiece oră din viaţa noastră amară, prietenul meu, însoţitorul meu, oarba mea călăuză...
               Viaţa e lungă. Cât de îndelung şi de chinuitor e să mori însingurat – însingurată. Oare chiar nouă să ne fie dată – nedespărţiţilor – atare soartă? Chiar noi – ţânci, copii, tu oare – îngere – să o fi meritat?...
               Nu ştiu de eşti în viaţă... Nu ştiu unde eşti. Nu ştiu de mă vei auzi. Ştii doar, cât te iubesc. Nu am reuşit să-ţi spun cât de mult te iubesc. Nu pot spune nici acum. Doar spun: ţie, ţie...
               Eşti mereu cu mine, cu mine – cea sălbatică şi rea, care nicicând pur şi simplu nu a putut plânge, – eu plâng, plâng, plâng...
              Sunt eu – Nadia. Unde eşti? Adio...”
             Mandelştam invocase necurmat imaginea pendulului fatal, în anii 30, cei mai grei din ursita sa, scriind în poemul „Miez de noapte în Moscova”:

„Eu voi ridica greutatea din sticlă
A ceasului de la bucătărie ce-aleargă peste poate.
Să vezi deja cât de aspru e timpul...
........................................................
Las-o, nu implora, nu te jelui! Ţist!
Să nu scânceşti –
                       au de aia intelectualii din popor
Îşi scofâlciseră ciubotele, pentru ca acuma eu să-i trădez?
                      Noi vom muri ca infanteriştii,
Dar nu vom proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”.

             Să ne amintim de „mormântul în văzduh” al poetului. Acolo – unde? – există, probabil, o transparentă piatră tombală pe care, de asemenea translucid, precum cu o rază de soare, sau de lună, stea nocturnă, e scris, alb pe alb, ceea ce în cer înseamnă şi negru pe negru; e scris următorul epitaf al Poetului Osip Emilevici Mandelştam: „Nu voi proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună”. Asta – totdeauna, dar mai ales când biblicul toiag de migdal dă în floare.

     L. B.



                Recital românesc din poezia lui Mandelştam - la monumentul lui Mandelştam: Moscova, noiembrie 2009.


Osip MANDELŞTAM

LENINGRAD

Ai revenit în oraşul tău, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până la ale copilului „maimuţe” umflate.

Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.

Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

Decembrie 1930

Traducere de
                 Leo Butnaru

luni, 18 octombrie 2010

MIRCEA...

Aflu cutremurătoarea veste că s-a stins Mircea Ghiţulescu…
Dumnezeu sa-l odihnească în pace!...
Ne-am văzut în ziua de 24 septembrie, pe Calea Victoriei, la USR…
Cineva din colegi deja îmi şoptise despre crâncena suferinţă cu care lupta Mircea. Dar nu era de crezut că ursita i-ar fi fost atât de crâncenă, de grăbită pe Calea Înfrângerii...
Ne era un bun prieten şi coleg...
Redacta revista Drama… Drama lumii… Unde şi eu unul am publicat, în traducere, piese absurde din avangarda septentrională… Piese din glaciala Absurditate a Lumii..
Dragă Mircea, sunt sigur că, Acolo, unde te afli, vreun înger generos îţi va oferi, din aripa sa, o pană cu care să scrii în continuare...

duminică, 17 octombrie 2010

Un extras de pe blogul lui Liviu Ioan Stoiciu



… potrivit decretului 943 publicat in Monitorul Oficial pe 8 octombrie, au primit Ordinul Meritul Cultural in grad de Comandor – Categoria A “Literatura” scriitorii si criticii literari Adriana Bittel, Doina Constantinescu, Gabriel Chifu, Cassian Maria Spiridon si Ionel Mircea Vartic.

Preşedintele Traian Băsescu a oferit Ordinul Meritul Cultural în Grad de Ofiţer – Categoria A "Literatura" lui Adrian Alui Gheorghe, Dumitru Chioaru, Horia-Răzvan Gârbea, Nicolae Oprea, Irina Poanta (Irina Petraş), Gheorghe Pop Silaghi (George Vulturescu), Adrian-Popescu Roman şi Alexandru Vlad. Acelasi titlu, în grad de Cavaler, tot la Categoria A "Literatura" a fost acordat urmatorilor scriitori: Adriana Babeţi, Leo Butnaru, Vasile Dan, Alexandru Dobrescu, Ion Bogdan Lefter si Mircea Opriţă.


Festivalul Nicolae Labiş, Mălini, 9  octombrie 2010.
Geogre Vulturescu, Leo Butnaru, Gellu Dorian şi Liviu Ioan Stoiciu.

ÎN MEMORIA SCRIITORILOR CĂZUŢI JERTFĂ COMUNISMULUI


Azi, 17 octombrie, primesc de la confratele Ion Lazu din Bucureşti:

        Dragilor,
iată că la fraţii noştri din Moldova (oricum i-am considera şi judeca noi, de aici, din România Mică), a fost posibilă ridicarea unui monument în memoria scriitorilor exterminaţi şi deportaţi de ragimul comunist. Vreau să vă reamintesc faptul că şi la Uniunea Scriitorilor din România a existat preocuparea pentru cinstirea memoriei scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. Am fost autorul unui Proiect pe care Consiliul Uniunii Scriitorilor şi l-a însuşit în şedinţa sa din 26 ianuarie 2008, lucru devenit public prin comunicatul Conducerii apărut în revistele Uniunii Scriitorilor. Acest lucru reiese şi din tabelul cu Proiecte supuse aprobării Consiliului, postat pe site-ul USR, la poziţia 28 : "Memorialul Scriitorilor Români Încarceraţi (1944-1989), Responsabil de proiect: Ion Lazu, Anul executării 2008, Suma aprobată 37.000 (cu menţionarea la Observaţii: Proiect asumat de USR, se aprobă 600 lei pe lună.)" Lucrasem timp îndelungat la întocmirea listei, care în ultimă instanţă indică un număr de 403 victime ale terorii comuniste, dintre care un număr de 53 au decedat în închisoare - o documentaţie greu de întocmit, pentru că nici Uniunea Scriitorilor, nici vreo altă instituţie abilitată nu poseda o astfel de listă. CNSAS ne-a prezentat o listă de cca 80 de scriitori, despre ceilalţi a trebuit să aflu din cele mai diverse surse. Cărţile lui Cicerone Ioniţoiu mi-au fost de mare ajutor. Dar şi scrierile altor deţinuţi politici. Nu intru în amănunte. A fost numită o comisie care să discute acea listă, să o valideze. A fost iniţiat un concurs pentru monumentul în sine. Toate bune, până aici. Însă... au început tergiversările, amânările, retragerea de pe poziţii. Am aflat că în Consiliu existaseră obiecţii, în principal acestea două: că unii dintre cei de pe listă ar fi fost, pe vremuri, legionari; că alţii ar fi colaborat cu securitatea după ieşirea din detenţie. Or, ideea era una foarte clară: nu ridicăm un monument pentru scriitorii eroi, ci pentru scriitorii victime ale terorii roşii. De altfel, în textul Proiectului subliniasem fără echivoc: "la întocmirea listei trebuie să răspundem acestor două chestiuni: 1) cutare deţinut politic a fost scriitor? şi 2) scriitorul respectiv a fost cu adevărat închis? Prin obiecţii de felul celor menţionate mai sus, în Consiliu s-a creat o percepţie ambiguă cu privire la Proiect. Nu am fost convocat pentru a-mi expune punctul de verdere în Consiliu, pentru a clarifica lucrurile. S-au scurs doi ani fără să fi trecut la concretizarea Memorialului. Acum, intervenind situaţia de criză, intervenind şi marele ghinion cu pierderea definitivă a Casei Monteoru, care devenise un simbol al breslei noastre, perspectiva ridicării unui memorial al scriitorilor români încarceraţi sub regimul comunist se îndepărtează la modul nedefinit.
      La fraţii noştri de peste Prut se pare că lucrurile s-au tranşat mai simplu. Nu vor fi fost şi printre scriitorii basarabeni victime unii foşti legionari? Nu vor fi fost şi scriitori constrânşi să colaboreze cu poliţia politică? Vor fi fost şi din aceştia.Firescul nefirescului... Dar Uniunea Scriitorilor de dincolo de Prut nu a ţinut seama de aceste aspecte colaterale, inerente, a înţeles că victimele terorii comuniste merită un monument pentru neuitarea sacrificiului lor.
        Aştept comentariile Domniilor voastre.
        Devotat,
        Ion Lazu

Îi răspund:

        Dragă Ion,
ieri, la dezvelirea monumentului care cinsteşte memoria scriitorilor români din Moldova Estică (Estică - pentru că mai... Este!) şi Transnistria, căzuţi jertfă comunismului, am amintit şi eu de iniţiativa discutată în ianuarie 2008, când, împreună cu colegii din Consiliul USR, am pledat să se ţină cont şi de NUMELE din stânga Prutului (care, sperăm, să nu devină apa sâmbetei...). Credeam că deja chiar s-a făcut ceea ce se proiectase şi se aprobase. Din păcate, situaţia e alta, precum scrii. Şi iarăşi sperăm că, în scurt timp, lucrurile vor avea finalitatea cerută acum trei ani.
      Fratern
      Leo Butnaru

sâmbătă, 16 octombrie 2010

DESPRE TEMPERAREA NECESARĂ

           În interminabila retorică despre merite şi meritologie un capitol aparte îl constituie lăudăroşenia unor foşti demnitari din anii 90 (ai secolului trecut), pe care evenimentele şi conjuncturile, unele destul de tenebroase, i-au propulsat spre vârfurile puterii.
          Îl auzi pe unul cum se dă mare şi tare că el anume a decis ca, în sfârşit, să fie demontat monumentul lui Lenin şi dus aiurea, chiar dacă ştia că îl paşte riscul etc.
         Altul spune că anume el era cât pe ce să refacă joncţiunea celor două maluri ale Prutului, alias reîntregirea, reunirea etc.
         Un al treilea se dă în spectacol, amintind mereu că graţie lui au fost instalate ici şi colo busturile unor personalităţi nedreptăţite de bolşevism etc.
         De se creează impresia că întregul guvern de pe atunci nu însemna decât un singur om, el, ex-ministrul (nu obligatoriu – prim).
         Însă acesta nu e decât aşa, o mică şi falsă impresie pe care dânşii ţin să ne-o inoculeze. Pentru că, dragii noştri ex-demnitari „mari şi tari”, nu uitaţi că, pe atunci, eram şi noi, cei mulţi. Ba aş spune că, la începutul anilor 90, politica nu se făcea atât în cabinetele ministeriale şi cele de la preşedinţie, cât în stradă, în piaţă. Deciziile cu care vă lăudaţi că le-aţi luat fuseseră, de fapt, deciziile celor mulţi, ale zecilor de mii de cetăţeni care, în viitoarea Piaţă a Marii Adunări Naţionale, decideau ce şi cum, şi cu Lenin, şi cu eventuala reunire, şi cu remanierile în materie de bustologie, şi cu… cu toate, domnilor ex-demnitari. Semnăturile birocratice nu ar fi însemnat absolut nimic, dacă nu vedeaţi prin geamurile din clădirea în care se află guvernul sau preşedinţia că în piaţă mulţimea vă este de pavăză, de scut şi chiar vă ţine… din scurt, cerând imperios să faceţi cutare şi cutare. Atunci, în toate, nu era protagonist curajul personal al unui sau altui mahăr, ci domina şi decidea Curajul Poporului.
         Apoi, stimaţi colegi de mişcare naţională întru democraţie, chiar să uitaţi atât de… nedelicat de artileria grea ce bătea dinspre Uniunea Scriitorilor, dinspre redacţiile unor publicaţii curajoase?! Să uitaţi de articolele programatice pe care le-au semnat unele ilustre personalităţi ale acestui pământ? Păi, semnăturilor uşurele ale birocraţilor nu veneau decât sub semnăturile grele ale scriitorilor şi jurnaliştilor. De ce continuaţi să vă auto-măguliţi că chiar numai modestele voastre iscălituri ar fi decis totul şi în toate?...
          Astfel că, stimaţi ex-demnitari, nu vă daţi chiar cei mai ex-tari, aproape ţari… Est modus in rebus – nu? Adică, această măsură în toate însemnă şi punerea de surdină, atenuare vocilor lăudăroşilor. Înseamnă redactarea onestă a grăbitelor memorii pe care le ticluiţi unii, în care, bineînţeles, protagonistul protagoniştilor este el, autorul, ex-demnitarul, şi nicidecum cei mulţi care, atunci, la începutul anilor 90, contau cu adevărat.
           Pentru că, de nu punem surdina (necesară), totul rămâne pe vechi, adică: de-a surda… Iar absenţa imperativei temperări ne duce cu gândul la amara exclamaţie a anticilor: O tempora, o moris!...

       P.S. E de presupus că, dacă nu vă lăsau cei mulţi din mâini, aţi fi continuat să faceţi… minuni (?)…

luni, 11 octombrie 2010

Recenzii din revista "ROMÂNIA LITERARĂ" Nr. 37 şi cotidianul "CRAI NOU", 9.X.2010


ORDINE DE ZI, ORDINE DE NOAPTE

              Cum poate fi privit un poet care se prezintă astfel: „Maică Literatură Română, iartă-i poetului / involuntara-i neascultare / de a se fi născut în Basarabia / şi nu / la Bucureşti"? Aceste câteva cuvinte, scrise sub titlul Către literatura ţării, vorbesc în modul cel mai natural despre poetul Leo Butnaru. Un autor pentru care poezia este terenul luptelor personale, politice, teritoriale şi, fireşte, literare. Textele sale vorbesc în mod veridic despre evenimentele zilelor de acum, despre lucruri care sunt sau care pot fi, despre oameni care au existat sau care mai există încă. Însă, atenţie, fără a fi un document. Este admirabilă capacitatea acestui autor de a folosi evenimentele din jurul său pentru a-şi crea poezia. Şi nu de a folosi poezia pentru a intenţiona să creeze realităţi.
            Locul în care Leo Butnaru investeşte cel mai mult este replica ironică. Replică dată evenimentelor istorice, personalităţilor, personajelor care trăiesc doar într-un vers sau chiar propriilor cuvinte. Poemele poartă o conştiinţă ascuţită a istoricului şi a politicului. Cu toate acestea, paradoxal, vocea autorului vorbeşte pe cel mai firesc ton despre o altă cu totul direcţie a lucrurilor. Sau se plasează de cealaltă parte, cu o sinceritate dintre cele mai tăioase şi mai neaşteptate: „...ar trebui să fii politicos cu rinocerii politizaţi / să nu le spui adevărul în ochii lor holbaţi din preajma / cornului de pe nas; / să nu fii obiectiv cu ei / pentru că tu / nu eşti critic teatral. // În fine / cu rinocerii poartă-te cum / se cuvine / chiar le poţi zâmbi / dat fiind că ei au fost foarte drăguţi cu/ Eugen Ionescu conaţionalul nostru/ permiţându-i să fie absurd / adică." În calitate de cititori ai ambilor autori, ne putem întreba: s-ar fi gândit cineva să se plaseze, fie şi în mod ludic şi neserios, în locul rinocerilor despre a căror nocivitate în demersul istoriei s-a vorbit atât de mult? Este un îndemn (nu lipsit de ironie) binevenit de a zdruncina supremaţia ideilor primite de-a gata.
          Leo Butnaru este un autor căruia îi vine bine haina de poet.

Iulia Iarca
(România literară)

O CARTE DE POEZIE DESPRE POEZIE

            Cea mai recentĂ carte de poezie a lui Leo Butnaru, Ordine de zi, ordine de noapte  (Valman, Râmnicu Sărat, 2009), este o carte despre lectura poeziei, despre poet, despre traducătorul de poezie şi despre cititor. Ea este deschisă de două poeme de forţă, unul mai vechi, emblematic pentru condiţia autorilor de dincolo de Prut – ,,Maică Literatură Română /iartă-i poetului /involuntara neascultare /de-a se fi născut în Basarabia, /şi nu /la Bucureşti” (Către literatura ţării) – , celălalt despre ,,Cum citeşte un sfânt?”, cu imaginea de neuitat a lecturii ca un incendiu de lumini: ,,Anume aşa citeşte un sfânt /cuvânt cu cuvânt /ce se aprind /pe următorul cuvânt luminând /aprinzând…”
           Poetul citeşte poezia pretutindeni, ca în delicatul Hokku: „De pe frunza bambusului /barza ciuguleşte melcul /trosnindu-i cochilia-n clonţul dur. //…Dar nici chiar acesta nu e /cel mai scurt poem despre moarte…”, însă mai ales în cărţile de versuri cu care intră într-un dialog fertil pentru propria-i creaţie, precum cel Cu Allen Ginsberg rescriind o sutră a florii soarelui, în care vorbeşte despre ,,…intenţia-mi de a disemina ca pe un polen eteric /lumina florii-soarelui de pe câmpiile yankee cu cea din /Bărăganul românesc sau /de pe grasele cernoziomuri basarabene.” Dar poezia nu este singura inspiratoare de poezie, Biblia, capodoperele literaturii, muzica, pictura, viaţa artistului joacă de asemenea un rol important, astfel că cele mai multe dintre poemele volumului fac trimitere la nume mari, sunt încărcate de aluzii culturale, ceea ce nu surprinde, lirica lui Leo Butnaru fiind perfect sincronizată, în eşalonul dintâi al valorii, cu poezia care se scrie şi se publică azi dincoace de Prut. Amplul Portretele de sine ale Fridei, Ba omul, ba rinocerul, Diptic juneţe-senectute, Dor de casă, În aşteptarea ta sunt numai câteva exemple privitoare la ceea ce literatura şi arta de calitate continuă să genereze atunci când în procesul alchimic al scrierii poeziei proporţia talentului poetului-cititor, poetului cunoscător, iubitor de artă este majoritară.
                O altă categorie de versuri se înscrie dacă nu în rândul, în spiritul leologismelor, în care jocul de cuvinte este echivalentul tehnicii din poezia cu formă fixă: ,,O, da! /Da, o! /Dao e în acelaşi timp /ceea ce există /şi ceea ce nu există /pentru că Dao (O, da! Da, o!) /e Totul /chiar şi atunci /când ceva nu există.” (Totum). Interesante, în schimb, ni se par, cele care valorifică potenţele lirice ale cifrelor, spre care o punte de trecere o reprezintă chiar poemul preferat pentru coperta IV: ,,...m-am născut pe /05.01.1949… – în autobiografii /precum în logica obligatoriu formală /a poeziei /şi cifrele sunt /jocuri de cuvinte..” (Curriculum poematis). Ne gândim, de pildă, la Oraşul, Statistică, Sosia şi îndeosebi la Poeme optimiste: ,,eu ca un 8-imat sadea / nimic altcumva decât român /aş fi putut scrie unele poeme /în 8-imetru prezent /vreo 8, să zicem /în pofida evidenţei şi aşteptărilor – cele /mai 8-imiste /adică 8-imale /din câte mi-ar fi fost date /atât de necesare în tot mai profunda criză mondială /8-ometrică /alias cu serioase defecte de vedere şi / de trecere cu vederea…”
            Memorabile – Din experienţa unui traducător şi Odă marelui cititor.
Venind, în creaţia bogată a lui Leo Butnaru, după lectura fermecătorului Copil la ruşi, impresia de construcţie mentală este şi mai puternică în cazul acestui volum de versuri. De aceea când încântă – de multe ori –, emoţia este una de natură intelectuală: ,,…şi apele păşeau pe deasupra lui Dumnezeu /chiar pe el păşeau apele, la rândul lor – ca pe alte ape /păşind şi mirându-se ce profund este Dumnezeu /din adâncurile căruia erau privite…” (Turnul şi ferestrele din gând). Adică pe măsura celei mai apreciate poezii în zilele noastre.
   
Doina Cernica
(Crai nou)