joi, 24 septembrie 2009

Din manifestele avangardei ruse



MANIFESTUL LUI ANTON SOROKIN

(Manifestul geniului Siberiei nu se referă la idioţi, cretini, beţivani şi la cei care au gologani, astfel că astă pleavă a vieţii poate să nu se deranjeze cu cetitul lui)

Noi, Anton Sorokin, din mila gândului şi a uimirii omeneşti regele celui de-al şaselea imperiu, trimitem fidelele şi neînvinsele noastre oştiri de soldaţi-buchii, aliniate în rânduri brave, în divizii – pagini, cărţi – armate; le trimitem la luptă cu prostia şi cu ticăloşia omenească. Vin în grabă comandanţii noştri – talentul şi inspiraţia, – urlând panicaţi: ,,Nefericitule rege, salveză-ne, pentru că armatele tale sunt zdrobite de o mare putere – de prostia şi ticăloşia omenească. Ai tăi oşteni-gânduri au pierit însinguraţi în arhivele prăfuite, îngropaţi în mormintele anonimilor sau în bălţile mlăştinoase ale creierilor putrezi. Jefuitorii de cadavre smulg hainele-hârtie şi le duc la talcioc să învelească în ele cârnat şi scrumbie şi să fumeze ţigări picioruş-de-câine, le aruncă în latrine. Iar pe tine, primul rege al celui de-al şaselea imperiu, rege al anului nouăsprezece, vor să te împopoţoneze în purpură de vison, să te facă măscărici demn de batjocura şi râsul lumii.
Şi iată că pentru ultima oară am trecut în revistă domeniile noastre, am privit nălucirile, parcurile verzi ale vasalilor noştri, castelele din nori, grădinile înflorite cu păducel alb şi am sorbit, am gustat tânga din pocale. Şi am dorit aprins, încât însuşi Buddha a agăţat de noi jucării sunătoare şi Hristos ne-a încheiat sandalele. Şi noi, măscăriciul Benezo cu tichie din ziar, facem tumbe pe podiumul vieţii. Faţa ne este zugrăvită, iar veşmintele ni-s în paiete opace. Plecăm să-i jucăm reprezentaţia noastră oraşului friguros, să scâncim precum câinele lovit, să ne afişăm veselia pe mutra stâlcită şi să ridicăm nasul zmeuriu. Iar dincolo, departe de piaţa oraşului, se întind domeniile noastre. Când vom începe reprezentaţia să ne-o jucăm, vom merge la năluci să ne holbăm.
Hei, voi, încleiaţi afişele ţipătoare pe scândura cenuşie, murdară. Paiaţa Benezo va râde, astăzi inima măscăriciului Benezo este îndurerată. Obrajii au prins a da în rumeneală, tricoul mângâie trupul. Eu am devenit Franz-chefliul şi jegosul, tristul Coco. Destinul rupe cu târnăcopul bucăţi din viaţa frântă. Sub cupola arcată a circului mă maimuţăresc cu alienata grimasă a aleanului. Proşti, sătui, duri, cu inima ca pesmeţii. Priviţi cu sclipiri de diamante cum arde inima catifelată. Dându-mi capul pe spate, stelelor le voi zice serenade, şi în mototolitul rai ruginit Buddha va izbuni în clovneresc hohotit. Ca pe bere beau încţelepciunea şi râd, pentru că sună vesel zdrăngănitul tichiei cu jucării. Iar tristeţea şi-a lăsat voalul peste faţă. Pe plapuma de nisip a arenei gândul încolăci-voi în vie spirală. Sub cupolă orchestra a amuţit, stinsu-s-au leneşele scripci. Trupul tinereţii mele dintr-un colţ în altul îl arunc. Eu lumea pe nou o croiesc, un alt plan calculez, izvodesc. Din Ivan(ov)ii cei proşti şi tâmpiţi totdeauna se va naşte un Ivan. Viaţa vă stă pe umerii ogârjiţi ca o povară netrebnică şi grea. Cu boabe sfinte însămânţează tâmpitele trupuri idiotizate. Voi sunteţi troiene de dragoste în desprimăvărare, sălbaticii furtunilor geroase. Ajunge de-a mai naşte debili, ajunge de-a mai plodi cretini. Voi sunteţi cei stăpâniţi de vicii, pentru un tainic minut de joc plătiţi cu progeniturile voastre, viaţa întreagă blestemându-vă destinul. Pentru o rublă şi cincizeci de copeici voi aveţi nevoie de mirese turbate, îmbătate de dragoste. Nenorocite destine strivite ca aluatul, ce vă dau vouă bărbaţii măcelari? Veni-va ziua în care veţi simţi strâmtoarea sugrumătoare a dragostei şi aleanului. Ah, de ce să iasă numaidecât Ivani din Ivanovi?! Iarba rea trebuie stârpită. A venit timpul să plodiţi Tiţiani, să semănaţi Ibseni.
Înţelepciunea ne-a încoronat întru domnie, fantezia ne oferă fericire. Noi îl cunoaştem pe Wilde, îl preţuim pe Mozart, în noi cântă muzica soarelui. În veci vor ţine minte omenii timpul revoluţiei din anul optsprezece. În piaţă – un negru orator curajos. Şi răsună glasu-i răcit, răguşit. – Astăzi pariem fără coroană. Pe când noi suntem însinguratul imperiu Anton Sorokin. Şi iat-mă în faţa unei gloate de berbeci. Dar cine vine cu mine? Vă chem. Într-acolo de unde voi, întorcându-vă, veţi arunca povara gogomăniei. Vă chem într-acolo unde e Buddha întrauritul. Unde Isus e ornat cu diamante. Şi negrele gloate au prins a tropăi tâmp, ducându-se spre grădina fermecată. Pe pământ, cu tunurile lui Krupp joace-se doar gloata diavolilor. Au venit şi ultimele termene ale judecăţii de apoi şi tunetul se chirceşte în flacără. În zilele revoluţiei, fericitul dement Sorokin a cutezat să se numească rege. Dăruitu-i-a omenirii mila sa. Chem tinerii să vină la mine. Priviţi cum agonizezază lumea beată, ispitită de o luptă inegală. Iată primăvara şi pământul va îmbrăca verdele veşmânt al primenirii. Văd, fecioarelor, cum, de dragul banilor, îmbrăcaţi rochiile de mirese, iar soţiile ce veţi ajunge vor plodi cretini crăcănaţi şi murdari, slăbănogi şi transpiraţi. Noi, Sorokin Anton, vedem toate astea de la înălţimea tronului, regretăm, vă chemăm îndărăt. Hei, voi, cele care vă vindeţi trupurile neguţătorilor beţi ce seamănă fiarelor! Toţi cei care cheltuiţi prin restaurante, ascultaţi ce vă vorbesc vouă: ,,Putrezi-va puterea viclenilor târgoveţi, împrăştia-se-va ceaţa somnului greu. Noi, Sorokin Anton, îi recrutăm pe cei frumoşi şi sănătoşi. Trandafirul sănătos nu poate fi comparat cu palida şi pipernicita floare de camp. Vlăguita mârţoagă a sacagiului nu se compară cu un armăsar de prăsilă. Mârţoagele se plodesc pe nimic, mii – pentru un urmaş de trăpaş sadea. Noi, regele scriitorilor, deplângem toatea acestea, nemărginită ne este tânga. Pe un fundal auriu-sângeriu dănţuiesc avariţia şi vulgaritatea.
Fetelor, femeilor, veniţi de primiţi geniala noastră prăsilă. Convins în propria-mi genialitate, vă voi dărui preţioasă progenitură. Anume acesta e darul pe care Sorokin Anton îl face veacurilor viitoare. Se vor potoli strigătele milităraşilor, va amuţi zângănitul aurului. Pe voi, fetelor, femeilor, vă îndemnăm noi, Sorokin Anton.
Ajunge pentru azi. Inima noastră e îndurerată. Când va zâmbi spăsită seara şi va veni noaptea întunecoasă, vom spune: „Inima paiaţei Benezo e îndurerată de moarte”. Pe străzi – doar praf şi vânt, şi bocetul râsetului de prostituate. Oraşul, cavaler din La Mancha, priveşte aiurit şi jalnic. Sufletul măscăriciului Benezo pleacă după distincta linie a felinarelor, pleacă maimuţărindu-se, clătinându-se ca un beţivan. Oraşul mototolit se va oploşi în memorie ca un tablou de Čiurlionis.

Anton SOROKIN
1919

Traducere de Leo BUTNARU
(Din revista Stare de Urgenţă, 2009, Nr. 16.