sâmbătă, 20 iunie 2009

Dialog






Leo BUTNARU


EU UNUL CONSIDER CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU ARE NICI O PROBLEMĂ, ACESTEA, PROBLEMELE, FIIND EXCLUSIV ALE FIECĂRUI SCRIITOR ÎN PARTE

Relativ recent aţi publicat romanul „Copil la ruşi”. Ce reprezintă această nouă apariţie editorială pentru dvs.? Ce înseamnă pentru dvs. locurile copilăriei?

– S-o luăm ab ovo. În toamna anului 2000, pe 6-7 septembrie, am scris un text uşor ludic, dar intens metaforic, pe care l-am intitulat (parţial-parantetic-postmodernist) „Provincia sau e(v)ul me(di)u”. Adică, ar fi trebuit să se înţeleagă că era vorba de eul meu, text care avea un motto din C. A. Rosetti, de la 1845: „...este prevestire că condeiului îi va şedea bine odată în mâna mea”. Textul respectiv, de doar 15 mii de semne... (De fapt, pe atunci încă nu scriam la computer şi nu erau decât 4 sau 5 pagini obişnuite la maşina de scris – un „Olivetti” italienesc... Dar uite, se deschide, se „autopropune” un inter-subiect, să zic: acea „Olivetti” o aveam de la colegul Vasile Oltean, directorul muzeului „Prima şcoală românească” din Şcheii Braşovului, în loc oferindu-i o maşină cu litere chirilice – un „Trembler de Lux” de fabricaţie iugoslavă, în baza licenţei franceze, pare-se; o maşină cu care scrisesem până în vara anului 1989, când Basarabia a revenit la alfabetul latin. Dl Oltean cerceta arhivele, dădea de documente scrise în limba slavonă veche, pe care o cunoştea în baza studiilor sale teologice şi, prin urmare, când îşi completa bibliografia la textele ştiinţifice, avea nevoie să dea titlurile operelor în original.) În fine, acele patru-cinci pagini au stat în sertarele mesei de scris până în anul 2005, la sfârşitul căruia, dimpreună cu un alt text, „În căutarea secolului pierdut”, le-am publicat în revista „Sud-Est”. Părea să fie un lucru obişnuit... dacă nu ar fi urmat telefoanele a doi colegi, pe care îi respect pentru prestanţa lor profesionistă şi pentru judecăţile axiologice, şi anume – Serafim Saka şi Arcadie Suceveanu, care mi-au spus că le-a plăcut „Provincia sau e(v)ul me(di)u”, mai întrebându-mă dacă public şi continuarea acelui text.
Care continuare, dacă nu o aveam? „De ce nu ai încerca să dezvolţi tema?” m-a întrebat S. Saka , ceea ce mi-a dat de gândit, astfel că anume de aici încolo s-a şi declanşat romanul memorialistic propriu-zis, intitulat mai apoi „Copil la ruşi”.
Iar la întrebarea ta, dragă Ovidiu Vintilă, s-ar putea potrivi mai multe răspunsuri, însă adevăratul dintre ele ar fi că acele/ aceste memorii în devălmăşie cu poezia şi fantezia se vor a fi un omagiu adus Providenţei şi părinţilor mei, cu numele Anastasia şi Teodor, nume „rostuite şi rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor”; dânşii „au fost cei graţie cărora, în 1949, când se împliniseră exact 2 mii de ani (ca s-o încep şi eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărui şi eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe astrele Vega şi Altair susţinute de aripile clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul îşi scapără coarnele de cremenea Carpaţilor sau de gheaţa Răutului, pe atunci râu încă important. Nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că nobleţea necertificată a scriitorului ce aveam a deveni este în afara tabieturilor ereditare, precizând că părinţii mei erau simplisimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea şi colonizarea ruso-sovietică”, ca să citez de la pagina 12 a cărţii în cauză.
Iar pentru a spune ce înseamnă pentru mine locurile copilăriei, ar trebui, pur şi simplu, să repovestesc zeci şi zeci de file din „Copil la ruşi”, pentru a se înţelege că eram, de fapt, Copil în grădina lui Dumnezeu, în împărăţia raiului pământesc şi al acelei vârste fascinante cu adevărat. Şi mă bucur că aceste lucruri le-au înţeles mai mulţi dintre cei care mi-au recenzat romanul, în special Ştefan Borbely şi Răzvan Voncu, ale căror opinii se află în percuţie de ecou cu cele pe care le auzisem, acum mai mulţi ani, de la Serafim Saka şi Arcadie Suceveanu, iar înaintea lor – de la Valentina Tăzlăuanu şi Victor Gherman care, la „Sud-Est”, au fost cei dintâi cititori ai primelor pagini din încă nici de mine presupusul roman ce s-ar fi putut filia din „Provincia sau e(v)ul me(di)u”. Ceea ce era perfect în acord cu al doilea motto care însoţea acele 4-5 pagini, selectat dintr-un text de Livius Ciocârlie: „Nu ştii, abia presimţi, ce se ascunde în tine. Te surprinzi necontenit cu ceea ce eşti în stare să faci”. Deci, nu greşesc dacă spun că acest roman memorialistic mi s-a dezvăluit drept o mare surpriză, pe care am putut să mi-o fac mie însumi, dar dedicată, spuneam, cu adâncă şi, concomitent, înaltă recunoştinţă Providenţei şi părinţilor mei.

Rememoraţi vă rog pentru cititorii revistei momentul debutului dvs. editorial.

– La aparitia cărţii de debut eram, probabil, bântuit de galopul – în circuit închis – al unei... zebre a emoţiilor. Adică, situaţia părea dungată în alb şi negru, albul însemnând bucuria apariţiei, în sfârşit, a „Aripei în lumină” (acesta e titlul cărţii), iar negrul – tristeţile cauzate de aşteptarea şi incertitudinile pe care le-am încercat circa trei ani, cât a stat cartea la editură. De altfel, ca şi manuscrisele unor colegi de generaţie care ar fi trebuit să debuteze la vârsta-le de 23-25 de ani, însă suspiciunile mahărilor ideologici ai timpului le-a decalat cu 3-4 ani momentul apariţiei primelor cărţi. În fine, prin 1973 a fost inaugurată colecţia editorială „Debut”, căreia, în amarul glumelor din acele timpuri sovieto-imperialiste, îi spuneam... „De băut”. Pentru că se şi cam bea pe atunci, şi de tristeţe, şi de eventuală scânteie de bucurie cam disperată. Iar noi, unii dintre tinerii scriitori, trăiam într-o stare de cvasiboemă, deoarece, în pofida clamoros-optimistelor documente de partid, nu prea vedeam zări senine în faţă. Starea de incertitudine era sugerată şi în poemul care dădea titlul cărţii mele de debut: „zborul păsării/ se vede/ jumătate – / o aripă-n lumină, / cealaltă-n obscuritate”.

Ce aţi simţit când aţi avut pentru prima oară în mână volumul de debut?

– Sentimente amestecate. Bucurie, dar şi regretul că era imposibil să o fi editat la Iaşi sau Bucureşti, Cluj sau Craiova...

Sunteţi cel mai autorizat traducător din avangarda rusă de la noi. De unde pasiunea aceasta?

– În 1964-1965, mi s-a întâmplat să învăţ la şcoala nr. 11 „Ion Creangă” din Chişinău, unde deprinsei şi ceva ruseşte, adică la această materie fiindu-le superior colegilor mei din comuna Ciocâlteni, raionul Orhei, unde a fost să-mi închei studiile medii. Şi uite aşa, ca din senin, mă pomesc ispitit de dorinţa de a traduce un poem de Serghei Esenin – „Beriozka” („Mesteacănul”). Mi se părea simplu, dar, trebuie să recunosc, nu mi-a ieşit pasienţa. La acea vreme, la ţară, nu dispuneam barem de un dicţionar rus-român. Pe atunci, bineînţeles că nu eram la curent că, provizoriu, şi Esenin aderase la avangardism, lansând împreună cu Anatoli Mariengof „Manifestul imaginismului” (1914).
Dar peste un an-doi, ajuns student la jurnalism şi filologie, împreună cu colegul Mihai Poiată-Ştefan deja recitam, sacadat, din metaforele futuriste ale lui Maiakovski: „Na ceşue jesteanoi râbî/ prociol ia zovî novăh gub./ A vî/ noktiurn sâgrat’/ mogli bî/ na fleite vosdostocinâh trub?” („Pe solzii peştelui, lucioşi, de tablă,/ citii chemări de buze diafane./ Dar voi/ nocturne/ aţi putea cânta/ la flautul înaltelor burlane?”) – aceste şi alte versuri pe care aveam să le traduc abia peste patruzeci de ani şi care au intrat în volumul „Eu şi Napoleon”, publicat anul trecut la editura „Ideea europeană”.
Apoi, prin 1967, unele memorii despre avangardă şi avangardişti le-am citit în cartea lui Valentin Kataev „Trava zabvenia” („Iarba uitării”). La acea vreme, şi revista „Secolul 20” publica texte despre şi din avangardele europene... Cam de pe acolo, de pe atunci porni ataşamentul meu pentru fenomenologia novatoare, nonconformistă, verbocreatoare a avangardei.
Dar, în mod concluziv, ar fi de constatat că motivaţiile necestăţii avangardei în preocupările tale, în destinul tău le identifici prin intuiţii, lecturi, studiu, emaptie, în retro(per)spectivele istorice, dar, ce este important de reţinut, le sesizezi şi în prezentul propriilor atitudini şi predispoziţii creatoare, preferinţe şi ataşmente artistice afine autorilor, lumii de până la tine. Implicit... explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în validitatea percepţiei, modului-metodei (ambele la plural) de a crea şi în contemporaneitatea noastră în spiritul (şi spectrul) novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare ale avangardei. În genere, avangarda mi se pare a fi predestinata dinamică întru perpetuă contemporaneizare a conştiinţei şi creativităţii umane. Cine ar putea „izgoni” din prezentul nostru, dimpreună cu avangardismul, (şi) predispoziţiile creatoare clasiciste, romantice, simboliste, neoclasiciste, neoromantice? (Ha! Oare se poate spune şi... neopostmoderniste?... Curios, nu?...) Adică, deja şi avangardismul ţine de constantele, de entropia de peste timpuri ale artei, inclusiv ale literaturii.

Care este cel mai apropiat scriitor avangardist rus de sufletul dumneavoastră şi de ce?

– Probabil, Velimir Hlebnikov, personalitate neordinară, impetuoasă şi polivalentă, care a conjugat în mod original imaginaţia poetului, prozatorului, dramaturgului, deducţiile omului de ştiinţă şi viziunea filosofului în stare de simbioze captivante, de o ideaţie de primat, stimulatoare a noi descoperiri de orizonturi spirituale. Prin urmare, în lucrările sale, indiferent de gen – poezie, proză, dramaturgie, eseu, studiu teoretic –, nu e cazul să încercăm a autonomiza metafora de ipoteza savantă şi de sagacitatea existenţială general umană.
În acest context, nu aş putea spune dacă n-ar avea şi ruşii oarece obsesii (sau poate complexe)... protocroniste, însă anume un text hlebnikovian – poemul în proză „Ispitirea Păcătosului” –, publicat în numărul 4 din anul 1908 al revistei „Vesna” („Primăvara”), este luat drept primă bornă a futurismului rus. Fără a trage concluzii, să ne amintim că „Manifestul futurismului” al lui Giuseppe Marinetti avea să apară în februarie 1909, astfel că în anul acesta, 2009, lumea a marcat centenarul anunţării unei gândiri globale, care a făcut să explodeze codurile artelor – ale picturii, literaturii, cinematografiei, ba chiar, susţin unii, şi cele ale modei, până şi – nota bene! – ale bucătăriei. (Nu, aici nu ar fi vorba de mămăliga care, uneori, detonează şi ea...)
Dar să revin la Hlebnikov: el îmi este apropiat şi din considerentul că în opera sa am aflat şi posibile tangenţe cu creaţia unor autori români sau născuţi în România. Spre exemplu, trăind şi creând în tumultul literaturii europene de avangardă, Tristan Tzara este oarecum afin lui Velimir Hlebnikov care, la rândul său, e de presupus, nu era străin de suflul general-continental al frământărilor estetice de la începutul secolului trecut. Astfel, poetul şi teoreticianul ce a plecat din România în Germania trăia în arta sa, precum remarca Marcel Raymond, elanul unei tinereţi revoltate, obsesia catastrofei, accentul discursului său, ca şi cel al nordicului confrate, fiind uşor profetic. Precum la Hlebnikov, textele lui Tzara învederează o abundentă declanşare lingvistică plăsmuitoare de asonanţe insolite, de armonii elaborate cu bune şi „încrâncenate” intenţii-proiecte de creaţie. Ambii poeţi caută fondurile lingvistice ancestrale, primitive, elementare, însă prin ele însele poetice şi în stare să sugereze noi perspective metaforice. Tzara spunea: „Sub fiecare piatră se află un cuib de cuvinte (sub. mea, L.B.), iar substanţa lumii e formată din rotirea lor rapidă”, ceea ce, când traduceam eseul lui Hlebnikov Despre poezia contemporană, m-a făcut să citesc-recitesc cu atenţie sporită chiar prima şi a doua frază din respectivul text: „Cuvântul trăieşte o viaţă dublă. El ori creşte pur şi simplu ca o plantă, plodind o întreagă druză de pietre sonore (sub. mea, L.B.), învecinate lui, şi atunci începutul sunetului are o existenţă pură, iar partea de raţiune exprimată de cuvânt rămâne în umbră etc”. Am pus alături „pietrele” lui Tzara şi cele ale lui Hlebnikov, „găsite-identificate-colectate” cam din aceeaşi perioadă (1916-1919), înţelegându-le drept material de construcţie întru pregnanţa modernităţii literaturii lumii. Şi încă o analogie: preocuparea pentru giratoriu în lingvistică, să-i zic aşa, e caracteristică ambilor poeţi, pentru că aceleiaşi substanţe formate din rotirea rapidă a cuvintelor, la Tzara, îi aparţin şi constituientele lingvistice care îi oferiseră lui Hlebnikov prilejul să constate că: „În toate limbile, V înseamnă rotaţia unui punct în jurul altuia, fie pe o circumferinţă deplină, fie doar pe un segment al ei”, iar K „simbolizează absenţa mişcării, repaosul unei reţele de n puncte care-şi păstrează mutual poziţiile; sfârşitul mişcării”.
Iar o altă percuţie de ecou ideatic pare a se întâmpla, la distanţă de peste patru decenii şi jumătate, între celebra piesă „Rinocerii” (1959) a lui Eugen Ionesco şi următorul poem hlebnikovian:

„Legea scrânciobului cere,
Nu a cerului,
Să ai încălţări ba mari, ba strâmte.
Uneori noaptea, alteori ziua te-arăţi îngăduitor,
În timp ce stăpânirea pământului i-i menită
Ba omului,
Ba rinocerului”.
(1912)

– Vorbiţi-ne, vă rog, despre underground-ul moscovit. Seamănă acesta cu vreo mişcare din România?

– O, ce temă de... epopee! Nu am reuşi să o elucidăm cât de cât satisfăcător nici în câteva interviuri, astfel că, aici, mă voi referi doar la unele momente care au avut ecou în conştiinţa mea de, cândva, tânăr scriitor... sovietic, mai târziu – de scriitor român (sper: matur...) cu... cărţile în regulă. Cu anumiţi protagonişti ai ex-underground-ului aveam să mă întâlnesc personal, cu unii din ei chiar m-am împrietenit, am tradus din creaţia lor.
Anul acesta, pe 15 septembrie, se vor împlini 35 de ani de la nefast-celebra „Expoziţie a buldozerelor”, vernisată de un grup de pictori pe un loc viran din Moscova, sub o burniţă de ploaie, lucrările lor stând direct pe pământul umed. Se adunaseră în jur de 500 de vizitatori. La un moment dat, însă, şi-au făcut apariţia trei buldozere şi câteva maşini de stropit care, înaintând ameninţător, făcură una cu pământul o mare parte din acea expoziţie. Iar fragmentele de pânze au fost adunate grămadă şi li s-a dat foc, ceea ce a făcut mass-media occidentală să recurgă la o paralelă între rugul de lângă staţia de metro „Beleaevo” din capitala URSS şi pieţele germane din interbelic, în care fascismul ardea cărţile marilor autori. Mediatizarea „de după dâmb” ( iz za bugra), cum i se spunea în argou sovietic Occidentului, a fost una fără precedent, de o stupefacţie şi de un protest nemaiîntâlnite până atunci, astfel că cei (printre care eram şi eu) ce stăteau cu urechea la „Vocea Americii”, „Europa liberă”, „Deutsche welle” trăiau şi dânşii, intens, furios, acel eveniment înnegurat, anulat de revoltătoarea agresiune bolşevico-fascistă a brejnevismului ideologic.
De ce pornesc de aici, de acolo? Pentru că acel eveniment a rămas în istoria ex-sovietică drept unul de răscruce, covârşitor în manifestarea avangardei în epoca represans.
Unul din organizatorii acelei expoziţii de pomină a fost Oskar Rabin, mai apoi – emigrant, ajuns pictor celebru în Occident. Ei bine, cu numele şi rememorarea activităţii sale de uderground-ist aveam să mă reîntâlnesc peste trei decenii, când traduceam din versurile poetului Ian Satunovski, şi el un protagonist al rezistenţei la ostilele presiuni ideologice, şi nu numai, ale puterii din epoca represans. Amândoi făceau parte din aşa-numita Şcoală de la Lianozovo (Lianozovo fiind o localitate situată la 40 de kilometri depărtare de Moscova), unde se crea artă neoficială, unde se organizau seri de lectură, unde se vernisau, clandestin, expoziţii de pictură care marcau, parcă, orizontul testamentar al avangardiştilor din primele decenii ale secolului XX. Astfel că în anul 2005 a apărut în traducerea mea cartea de poeme a lui Ian Satunovski „Lupii de-ne-vorbit”.
Apoi am făcut schimb de mesaje mail cu un alt poet al subsolurilor artistice de odinioară, Serghei Sighei, care, împreună cu soţia sa, poetesa Rî Nikonova, în anii 60 ai secolului trecut au editat la Sverdlovsk revista samizdat „Nomer” (Numărul), iar pe la mijlocul anilor 70, la Eisk, regiunea Krasnoiarsk, pe cea intitulată „Transponans”. Din 1998, Sighei şi Nikonova s-au stabilit în Germania, iar în schimbul de mesaje cu el puneam la cale editarea versurilor pictorului şi poetului avangardist Serghei Podgaievski, pe care să le ilustreze anume chiar el, Sighei, şi care urmau să apară la editura „Hebreo erante” din Madrid, precum s-a întâmplat cu volumul de poeme „Lu” al lui Igor Bahterev, tradus de asemenea de mine şi publicat de exegetul în avangradă Mihail Evzlin, în tehnică futuristă mixtă, care îmbină poligrafia cu manopera. Însă, din varii motive şi din păcate, proiectul nostru a rămas, deocamdată, nedus la capăt.
Iar dacă veni vorba de Siberia, trebuie să spun că tot din acel spaţiu (Krasnoiarsk) se trage şi Evgheni Popov, care, după ce s-a stabilit la Moscova, împreună cu Viktor Erofeev a iniţiat, în 1979, elaborarea revistei nesubordonate cenzurii „Metropol”, care a constituit cel mai răsunător caz de nesupunere literară... colectivă, printre colaboratori fiind Bella Ahmadulina (pe care o cunoscusem, prin 1976, când venise cu un program de lecturi la Chişinău), Andrei Voznesenski, Evgheni Rein (aveam să-l cunosc personal prin 2004), Vladimir Vâsoţki... – în genere, acea rezistenţă la ideologicul comunist o percepeam atunci, mi-o reamintesc şi acum, pe fundalul glasului răguşit-spasmodic, convulsiv al poetului şi bardului underground Vâsoţki... Unicul număr al revistei-almanah „Metropol” a fost editat în Occident şi a provocat ultimul scandal literar de proporţii în epoca brejnevistă. (Unul din cele 12 exemplare salvate ale revistei se află la muzeul „Lumea, progresul, drepturile omului” ce poartă numele lui Andrei Saharov. Iar E. Popov îmi povestea cum, pentru un alt exemplar, din cele confiscate şi ajunse pe mâini necurate, l-a chemat la tribunal pe unul dintre torţionarii morali ai scriitorilor, Feliks Kuzneţov, scriitor şi el, care, într-o emisiune TV, arătase respectivul exemplar. Popov îi telefonează şi-i spune: Întoarce-ne revista, pentru că nu ai nici un drept să o deţii; ea e a noastră, a celora care, în 1979, la propunerea ta şi a altor trepăduşi, am fost excluşi din Uniunea Scriitorilor etc. Cinic, Kuzneţov îi răspunde că nu mai are exemplarul de „Metropol”, pentru că... l-a lichidat, i-a dat foc! Popov îl atacă pe Kuzneţov la tribunal, pentru că acesta ar fi nimicit o proprietate privată, care nu-i aparţinea, astfel că licheaua care spusese că lichidase revista s-a văzut nevoit să i-o returneze, totuşi, aceluia care a fost printre fondatori şi care o redactase împreună cu Viktor Erofeev. Ba mai mult, Evgheni Popov era urmărit de KGB până şi în plină perestroika, în 1988, pentru că a fost printre autorii almanahului de literatură contemporană „Katalog”, publicat în SUA.
Iar unul din celebrii undeground-işti moscoviţi, cu care aveam să ajung prieten şi căruia i-am românizat trei cărţi de poeme, a fost regretatul poet Ghennadi Ayghi, foarte popular în Occident, dar care, în URSS avea să-şi publice prima carte abia în 1988! Am remarcat că unul din volumele sale de poeme apărut în perioada perestroika este prefaţat, elogios, chiar de Evgheni Evtuşenko, care, din câte îmi aduc aminte, în anii de grea cumpănă pentru Ayghi, nu schiţase barem un gest cât de vag întru apărarea nedreptăţitului coleg... În fine, situaţii din epoca represans se regăsesc chiar în versurile lui Ayghi – spre exemplu, în acest poem, izvodit de nefasta întâmplare cu interzicerea vernisării expoziţiei din lucrările lui Marc Chagall, în 1967, la Moscova: „... şi Promovata Bovină/ cobora Maestre de pe simeze picturile Domniei Voastre/ turnătorii le aruncau care şi cum –/ «Peste oraş» fu izbită de caroseria camionului...”
Iată, schiţat cât se poate de laconic, un posibil răspuns la întrebarea despre underground-ul oarecum implicat şi în destinul meu, prin întâlnirea cu unii dintre protagonişti sau doar cu creaţia lor; prin percuţiile de ecou, care mai ajung spre mine din anii când ascultam cu sufletul la gură, enervat de bruiajul rusesc, emisiunile de la „Svobodnaia Evropa” (Europa liberă), „Golos Ameriki” (Vocea Americii) sau „Deutsche Welle”, în special emisiunea „Pe deasupra barierelor”, botezată astfel cu titlul unei cărţi de tinereţe (1914-1916) a lui Boris Pasternak, şi el unul din marii nedreptăţiţi, aflat până în clipa morţii sub presiunea ostilă a Kgb-Kremlinului.

Sunteţi unul dintre reprezentanţii de seamă ai generaţiei 80 atât din România, cât şi din Republica Moldova. Comunicaţi în acea perioadă cu scriitorii congeneri de dincolo de Prut? Cum vedeţi astăzi, cu detaşarea nu puţinilor ani care au trecut, generaţia 80 de pe ambele maluri ale Prutului?

– De unde comunicare?! Pentru prima oară mi s-a permis să trec Prutul la sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1987... Eram împreună cu mai tinerii mei colegi şi prieteni Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Theo Chiriac. Surprinşi şi derutaţi, am văzut aievea coşmarul care se întâmpla, timp de două ore, la vama Ungheni. Partea tehnică a săltării vagonului de pe şine, ca să i se pună roţi pentru ecartament european, ne-a interesat mai puţin, deoarece am simţit sporita atenţie agresivă a vameşilor, care parcă nici nu auziseră că în URSS e în plină desfăşurare perestroika, dânşii manifestându-se pe vechi – cinic, obraznic, provocator.
Atunci, pe 4 septemebrie, pare-se, dintre congeneri l-am cunoscut doar pe Matei Vişnec, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, unde mai venise şi celebrul regizor Ion Popescu Gopo. Peste două săptămâni, aveam să aflu de la „Europa liberă” că Vişnec rămăsese în Franţa.
Până în 1989, fusesem publicat cu un singur poem în revista „Convorbiri literare” (nu ştiu cum ajunsese textul acolo) şi cu alte câteva texte în antologia de poezia română din Basarabia „Constelaţia lirei”, apărută la Bucureşti.
Însă, cu unsprezece ani mai înainte, la Chişinău, i-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi Mircea Tomuş, care erau oaspeţi la zilele literaturii sovietice care, de data aceea, se ţineau între Nistru şi Prut. Iar pe 12 decembrie 1989, în drumul lor de întoarcere de la Moscova spre Bucureşti, la Chişinău se opriseră Dumitru Radu Popescu, Anghel Dumbrăveanu şi Mircea Radu Iacoban. Ţin minte ca astăzi, şi există martori – colegii prezenţi atunci şi acolo, că cineva dintre noi le spuse confraţilor ce plecau în dreapta Prutului – mai mult, în glumă, fireşte, – „Vă lansăm în revoluţie”, fără a şti, bineînţeles, ce avea să se întâmple la Timişoara pe 16 decembrie. Astfel că, uneori, intuiţiile scriitorilor sunt remarcabile seismografe ale istoriei...
Despre fiecare din aceste întâlniri aş putea povesti, în detalii, multe lucruri, dar, dat fiind spaţiul restrâns al „Bucovinei literare”, deocamdată le las la stadiul de „statistică”... afectivă. Doar, poate, mai amintind – acum, ad hoc, – chiar de prima-prima mea întâlnire, pe viu, cu un scriitor român. Şi cine crezi, dragă Ovidiu Vintilă, că a fost acela? Nimeni altul decât... Mihai Novicov! Unul dintre stâlpii realismului socialist în literatura română, nu? Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971, eu fiind încă student. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău, dar a fost prezent şi la una din şedinţele cenaclului literar „Luceafărul” de pe lângă ziarul „Tinerimea Moldovei”. Momentul l-am fixat şi în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”
Mai ţin minte că în acea seară Petru Zadnipru (autorul poemului imnic ce conţine şi celebrul catren „Moldovenii când se strâng/ Şi-n petreceri se avântă,/ La alt colţ de masă plâng/ La un colţ de masă cântă”) ne-a vorbit despre o conversaţie a sa cu Ana Blandiana, pe atunci populară şi în Basarabia.

La un moment dat s-a discutat foarte mult despre problema canonului în literatura română. Dvs. de ce parte a baricadei vă situaţi? Ce părere aveţi faţă de aceste discuţii?

– Am impresia că am participat şi eu la câteva discuţii referitoare la canon, am răspuns la o anchetă-două ce vizau această temă. Nu mi-am recitit acele texte, dar consider că, între timp, opiniile mele s-ar fi putut modifica uşor, atât ca ideaţie, cât şi ca accent, nuanţe.
Prin urmare, ce pot spune, astăzi, despre problema canonului? În genere, indiferent de epocă, dar mai ales de curente, şcoli, canoane, generalizări, depistări de constante şi de locuri comune la diferiţi autori, arta totdeauna a stimulat erupţiile sau, mai potolit, manifestările posibilităţilor individuale ale unui om, ale unui artist anume care nicidecum nu e obligat – să zicem, astăzi, – să se înfeudeze postmodernismului sau – retro-angajat – modernismului, avangardei, post-avangardei. El nu trebuie să-şi pună problema „de a urma”, „de a se afilia”, „de a respecta” etc., ci trebuie să se lase liber în procesul de manifestare personală şi care personalizează. Conform energiilor şi particularităţilor sale creatoare, – încolo, „amprenta” esteticii timpului se „insinuează” în conştiinţa mai multor oameni – artişti sau admiratori ai acestora, devenind parţial specifică, însă nicidecum totalitară, lăsând adică destule altfel de spaţii neconforme cu dominanta („canonică”), în care alţi autori pot fi clasicişti, romantici, suprarealişti, impresionişti, simbolişti etc., etc. Este important ca individualitatea lor, şi la componenta axiologică, să fie convingătoare! Astfel că nu pare deloc gratuită opinia că, astăzi, în relativismul cam generalizat al pedalării pe postmodernism, se acutizează opoziţia, parcă, dintre două tendinţe radicale: pe de o parte, tendinţa spre universalism, pe de altă parte – irezistibila aspiraţie spre o tot mai distinctă individualizare. Iar discuţiile despre canon par a fi tot mai obosite, nu ştiu dacă şi inutile deja. Cine dintre scriitorii serioşi, adică maturi şi conştienţi de sine, s-ar putea gândi să urmeze un set sau altul de reguli, din care ar face parte sau ar reieşi ansamblu de procedee artistice „specifice” epocii noastre, dar mai ales – literaturii române, în generalitatea prezentului ei de manifestare sau de manifestare în prezent? Nu este exclus ca noţiunea de canon să fie considerată deja un arhaism (recent-reticent) şi să fie reintrodus în DEX cu menţiunea Înv. – învechit.
Prin urmare, se creează impresia că ne-am afla într-o transcanonicitate (sau: transcanonism?) când, parcă, revine la ordinea zilei valabilitatea observaţiei lovenesciene despre domnia unei „bunăvoinţi principiale faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară”, dintre care unele – este evident – nici nu caută o corelare cu eventualele (dar, înainte de toate, necesarele) evaluări axiologice în baza modelelor, criteriilor, dogmelor, canoanelor, autohtone sau cosmopolite. Iar „lipsa” canonului exclude deja revitalizarea certei dintre antici şi moderni. Şi admite... consolarea că, posibil, literatura, arta în general, se manifestă într-un regim transcanonic în care autorii sunt liberi să respecte sau ba prescripţiile celor vechi (unii destul de... actuali, ar trebui spus), dar şi să individualizeze, oricât doresc, discursul, formula, stilul care, consideră ei (şi nu fără temei), le permit să-şi dezvăluie mai adecvat alchimia conştiinţei şi subconştientului creator.

Sunteţi un scriitor prolific. Aţi publicat peste şaizeci de volume de poezie, proză, eseuri, interviuri şi traduceri. Cum aţi reuşit această performanţă? Mai aveţi timp şi de altceva în afară de scris?

– Şaizeci e un fel de a zice, deoarece unele cărţi conţin inserţii din cele precedente, iar patru-cinci sunt pur şi simplu antologii. Altele sunt rodul strădaniei jurnalistului Leo Butnaru – spre exemplu, cele cinci volume de dialoguri (interviuri) cu peste o sută de personalităţi ale literaturii române. Am şi câteva cărţi mai speciale, cum ar fi cea de miniaturi poetice intitulată „Strictul necesar”, în colecţia „Cartea de vizită” a editurii „Prut Internaţional” (e chiar de dimensiunea unei cărţi de vizită), o alta, „Carantina maşinii de scris”, este o carte de poeme-manuscris, ilustrată cu propria-mi grafică, apărută în colecţia „Autograf” a Bibliotecii Municipale din Chişinău „B. P. Hasdeu”, iar o a treia, cea de traduceri din poezia unuia dintre ultimii avangardişti ruşi, Igor Bahterev, a apărut la Madrid într-o tehnică mixtă, pe care o practicau futuriştii de acum aproape o sută de ani (în special poetul Vasili Kamenski, care a fost şi unul din primii aviatori ruşi) – manopera îmbinată cu poligrafia. Prin urmare, ceea ce numeşti performanţă e şi un fel de alternanţă, de flexiune, să zic, întru diversitate de efort materializat într-o posibilă operă. Pentru că arta literară are, incontestabil, şi partea ei tehnică, regizorală, de edificare auctorială, dar şi de... construcţie prin... creaţie. Nu e prea simplu. Şi fiecare dintre noi procedează în modul său irepetabil.
Dar, ca să revenim la ceea ce s-ar numi performanţă, prolificitate... – draga Ovidiu, să ne cunoaştem locul şi posibilităţile, tot mai... intimidate de suta de volume a lui Balzac, ba chiar şi de jumătatea de sută de volume a lui Arghezi.
Sigur că am ceva timp şi pentru altceva – călătorii, întâlniri cu prietenii, vizitarea saloanelor de pictură, audiţii muzicale şi câte altele, însă, de cele mai multe ori, din acest altceva tot scris, tot literatură izvodeşte.

Care sunt problemele literaturii basarabene actuale? Dar cele ale literaturii contemporane din România?

– Probabil, pentru cei care alcătuiesc ceea ce numeşti literatura basarabeană problema ar fi să conştientizeze odată şi pentru totdeauna că, propriu-zis, literatura basarabeană nici nu există, cum nu există literatura moldovenească (din dreapta Prutului), sau literatura ardelenească, cea oltenească, dobrogeană etc. La drept vorbind, în literatura care se scrie în Moldova Estică există două lumi paralele, precum a remarcat, într-o dispută tranşantă cu „localiştii”, cu păşuniştii clamoros-patriotarzi, colegul Eugen Lungu. Eu pot spune că mă interesează în mod exclusiv activitatea colegilor mei care scriu la revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn” (aceasta publicată în oraşul Bălţi), „Stare de urgenţă”. Mulţi dintre aceştia sunt la ei acasă şi în cele mai prestigioase reviste literare din dreapta Prutului. Prin urmare, dânşii trăiesc exact în epicentrul problemelor literaturii contemporane din România, cum spune întrebarea. Numai că eu unul consider că literatura română nu are nici o problemă, acestea, problemele, fiind exclusiv ale fiecărui scriitor în parte atâtea câte le înţelege dânsul, pe cât(e) le poate depista şi, eventual, aborda. Daca ar fi altfel, noi ne-am zice: dar, dom’le, care ar fi problemele literaturii franceze? Dar ale celei engleze? Americane? Egiptene?... Să vedem cum le abordează şi le rezolvă ei, colegii de aiurea, ca să încercăm să învăţăm şi noi ceva din succesele sau eşecurile lor. Numai că problema cu problemele nu poate fi pusă astfel. Uniunea Scriitorilor din România nu-şi mai propune drept scop să rezolve probleme literare, ci, mai curând, doar sindical-existenţiale, să zic. Nici (tot mai) convenţionala colectivitate scriitoricească, nici fiecare scriitor în parte nu-şi mai ia angajamente în faţa naţiunii, societăţii, umanităţii, neantului... În orice caz, situaţia literaturii şi cea a celui/ a celor care o creează deja trebuie înţeleasă cu totul altfel, decât acum două-trei decenii.

Ce scriitor sau scriitori români ar fi meritat Premiul Nobel?

– Cazul Blaga s-a discutat destul de mult, astfel că nu voi mai reveni şi eu la el, decât doar prin susţinerea opiniei celora care considerau şi consideră că autorul Cvartetului de Trilogii (a cunoaşterii, a culturii, cea valorică, cea cosmologică) ar fi meritat Nobelul. În ce priveşte prezentul, situaţia e oarecum delicată. Acum câţiva ani, din vreme în vreme, ne adunam la şedinţa consiliului PEN Centrului din Moldova, preşedintele punându-ne la curent că, cineva, undeva, ne roagă să înaintăm, dintre scriitorii români, o candidatură pentru Premiul Nobel. Sigur că, dimpreună, ne-am sfătuit, poate că ne-am şi ciondănit, dar, precum cerea tipicul, am propus candidatura. Mai bine zis, într-un rând – una, în alt rând – alta... Pentru că, asta e, între timp ne mai modificaserăm şi noi convingerile, simpatiile sau, poate, se schimbaseră doar sugestiile care veneau de undeva... În fine, chiar cred că doi dintre scriitorii români contemporani ar merita respectiva distincţie şi, dacă le-aş da numele, sigur că le-aş face oarece plăcere. Unde mai pui că eu sunt în bune relaţii, amicale, cu domniile lor. Numai că, dându-le numele, risc să-mi prejudiciez prietenia cu alţi doi sau trei (dacă nu chiar douăzeci sau treizeci!) colegi, care s-ar întreba de ce, adică, le-am trecut eu numele sub tăcere. Deci, nu dau un nume. Iar tema, cazul mi-au inspirat o nuveletă, pe care am publicat-o în revista „Contrafort”, în octombrie 2007, – se intitulează „Cu tot cu albituri” (spaţiile albe în text, nu altceva). E acolo exact situaţia virtuală în care un scriitor român află, năucit, că i-a fost atribuit premiul despre care vorbim...

Anul acesta aţi împlinit şaizeci de ani, motiv pentru care vă urăm La mulţi ani! Dacă aţi fi la început de drum şi nu aţi fi optat pentru literatură, ce altceva aţi fi vrut să faceţi?

– Cred că aş fi reuşit să ajung pictor sau muzician. Şi până în prezent se mai întâmplă să desenez una, alta, să mai comit grafică, inclusiv – de computer. Şi până astăzi visez că dirijez o mare orchestră simfonică şi mai scriu poeme despre muzică, din care unul începe astfel:
„Sergiu Celibidache intenţiona să facă
semn de acord final
dând – brusc – din baghetă şi
zicând: etcetera – cetera însă
prinsă să zică ceva din Maramureş
interveni şi rapsodul popular căruia
câteodată îi vine să dea cu satârul în granit
şi eu
mi-am zis că deja e neserios să mă mai preocupe
brusc!-urile clipelor...” – da, probabil şi ale clipelor care s-au cernut în cei şaizeci de ani de care îmi aminteşti. Mulţumesc pentru urări.

Ce proiecte de viitor aveţi? Ce are pe masa de lucru în momentul de faţă scriitorul Leo Butnaru?

– Trebuie să recunosc că ceea ce se numeşte criza globală a intrat brutal şi în literatura română, inclusiv în unele din proiectele mele. Aşa se face că un volum de proză şi altul de traduceri, pe care „juraseră” o doamnă şi un domn, ambii directori de editură, că le publică în 2008 au fost trecute pe linia de aşteptare. (Sper – nu pe cea moartă.) Astfel că mai să cad în bigotismul păgân al superstiţiilor şi să nu mai vorbesc de proiecte. Încerc să-mi urmez un ritm obişnuit, cel al scriitorului în libertate. Şi pot mărturisi doar că am în pregătire, chiar pe cale de a le finaliza, câteva cărţi – de proză, eseu, traduceri. Iar pentru a nu începe să cred că tot mai agresiva criză ar putea să mă lipsească de şansele de a le publica, peste un an, doi, trei, eu – ce să fac? – îi urmez pe cei care îşi pregătesc cărticelele cu citate încurajatoare, în a mea trecând, spre exemplu, şi următoarele idei ale lui Einstein, pe care cineva mi le-a trimis prin mail: „Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe, dacă tot timpul facem acelaşi lucru. Criza este cea mai binecuvântată situaţie care poate să apară pentru ţări şi persoane, pentru că ea atrage după sine progresul. Creativitatea se naşte din necesitate, precum ziua se naşte din noapte. În perioada crizei se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. Cine depăşeşte criza, se depăşeşte pe sine însuşi, fără să rămână «depăşit». Cine atribuie crizei eşecul, îşi ameninţă propriul talent şi respectă mai mult problemele, decât soluţiile. Adevărata criză este criza incompetenţei. Problema ţărilor şi persoanelor este lenea şi indiferenţa pentru a găsi soluţii şi ieşiri din astfel de situaţii. Fără criză nu există duel, fără duel viaţa este o rutină, o agonie lentă. Fără criză nu există valoare. În perioada de criză înfloreşte ce e mai bun în fiecare, pentru că fără criză orice briză (briza am pus-o eu, în locul «vântului» din textul iniţial; îmi place adierea rimei interne „briză” – „criză” – l.b.) este o mângâiere. Dacă vorbim de criză, o promovăm, iar tăcerea este o exaltare a conformismului. În loc de toate acestea mai bine să muncim, să terminăm odată cu singura criză ameninţătoare: tragedia de a nu lupta, pentru a o depăşi”. Dar nu pot şti în ce măsură le-ar folosi aceste încurajări şi colegilor care, de la o vreme, stau cu manuscrisele în sertarele meselor de scris, în memoria computerului, în... uitarea editorilor... în pragul neantului...

Cum vă gândiţi la ceilalţi, la cititorii dvs.? Există ei în momentul în care scrieţi?

– În primul rând, mă gândesc la colegii de breaslă la care ţin; mă gândesc că unii dintre ei ar putea fi eventualii cititori ai textului pe care îl trimit în lume. Abia după aceasta încerc să presupun cam cine ar putea să-mi fie cititorii, cei mulţi sau puţini, fără „să-mi ceară” să le fac rabat. Dar nu cred că cititorii există chiar „în momentul scrisului”. Dânşii apar abia după ce eu, autorul, recitesc şi emendez de câteva ori cele ce am scris. Iar dacă aveţi spaţiu, v-aş propune să reproduceţi unul din poemele mele, care se numeşte „Odă Marelui Cititor”:

„La vârsta, dar mai ales la experienţa pe care o am
nimeni nu mă poate priva de dreptul (şi stângul)
de-a avea sau nu dreptate, scriind, inclusiv
în stil etern-post-antic despre
oralitatea libertină care, intrând direct din stradă
îşi şterge tălpile de preşul dungat al
primelor şase versuri de până aici (mersi şi pentru atât!)
apoi, fără a-şi lua tălpăşiţa
intră familiar-textualist în discurs
încercând a seduce cititorul neexperimentat cu o sexy-cola
ici-colo permiţindu-şi a debita şi
uşoarele imbecilităţi convenţionale ale injuriilor drept
palimpsest pentru tabuul politicos al sexualităţii în
surdină.
O, cititor sedus, meriţi şi tu o odă! Prin
forţa lucrurilor şi a lecturilor
eşti complicele autorului înduioşat la gândul
de a trăi prin poemul său un transplant
din sine în altul – acestuia
oferindu-i dezinteresat ocazia de a fi
şi el (tu) CINEVA.
O, cititor talentat
ce mai! Cititor atât de bun încât
n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel
al autorului; în egală măsură
voi daţi valoare literaturii – presupun, pentru că
în poezie nici un prepus nu e de neglijat
el, prepusul, armonizând perfect cu incertitudinea
atotdevoratoarei conştiinţe a lumii şi scriptorului
ce-ţi închină, o, cititorule, oda în care
se află cu o idee mai mult decât
sentimentele pe care le emană; ideea cu
Heraclit ce te poate învăţa a străbate drumul de la
un nimeni-anonimeni la un erou –, o
talentatule, priceputule cititor despre care
n-au aflat doar analfabeţii, de parcă
întreaga-ţi viaţă tu ai trăit în interiorul poemului care
trebuie obligatoriu citit, deoarece
Marele Cititor nu se poate percepe la auz
după ureche...”


Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Bucovina literară, Nr. 5, 2009