luni, 24 noiembrie 2008

UN ECOU / CONTEMPORANUL - IDEEA EUROPEANA, 2008, Nr. 11.

Despre "Copil la ruşi"

Am început să citesc Copil la ruşi, de Leo Butnaru (Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2008) dintr-un preliminat interes documentar, fiindcă o carte despre Basarabia anilor '50, cum scrie în subtitlu, nu poate fi decât extrem de interesantă, însă, perseverând în lectura volumului, care-şi propune o rechemare aproape magică a copilăriei pe care autorul a trăit-o în mahalaua lui Papuc din Negurenii Vechi (la 35 km de Orhei), mi s-a deschis gustul unei abordări participative, fiindcă, dincolo de a fi o „retro-utopie”, aşa cum autorul o numeşte la pagina 119, cartea îi propune lectorului să se implice în universul ei, să-l folosească drept pretext pentru propria anamneză. „...îndrăznesc să cred – scrie el în finalul volumului, într-un moment când şi acesta nu mai este decât amintire – că şi prezenta [...] carte îi va ajuta pe mai mulţi oameni, din diferite generaţii şi, cum e posibil astăzi, din mai multe secole (XX, XXI) să citească în propriile lor copilării, să le invoce şi să le jure că vor face acest lucru cât mai des, întru nedespărţirea lor vreodată (ca niciodată, cât o mai fi să fie pe lume).” Mi-am zis atunci că o paralelă între copilăria autorului şi copilăria mea, petrecută la Făgăraş, la poalele munţilor, nu e chiar imposibil de făcut, fiind chiar în spiritul şi litera cărţii: Leo Butnaru s-a născut în ianuarie '49, eu cu puţin peste patru ani mai târziu, şi am fost surprins să găsesc în carte similitudini de mentalitate care ne apropie, deşi între cele două localităţi sunt aproape o mie de kilometri. Faptul e surprinzător, fiindcă ţine de o paradigmă comună a copilăriei, pe care arealul spiritual românesc a întreţinut-o indferent de zonarea geografică.
De pildă, scrie Leo Butnaru ca o „cheie” a întregului său volum rememorativ, „copilăria noastră a fost destul de glumeaţă, isteaţă, veselă, chiar când îi clănţăneau dinţii de frig şi de...lozinci!” Aşadar, cei care vor căuta cu tot dinadinsul atrocităţi ideologice în volum, forme de înregimentare politică brutală, forţată, vor fi dezamăgiţi, deşi epoca se preta la aşa ceva. Să ne reamintim: ne aflăm imediat după foamete şi după război, în plină penurie, isteria politică a lui Stalin ajunge la apogeu, culminând în omoruri nejustificate, apoi dictatorul moare în martie 1953 (prilej de doliu în URSS şi în toate statele satelite ale Moscovei), urmează Hruşciov cu Discursul secret din februarie '56, de la cel de-al 20-lea congres al partidului, şi debarcarea noului lider în octombrie 1964, pe când era în vacanţă în Abhazia. Aceasta este perioada politică pe care o trăieşte Leo Butnaru în calitate de copil, ferit de atrocităţi prin surdinizarea violentă întreţinută de către părinţi şi oamenii din sat şi de privilegiul de a trăi la marginea geografică a colosului rus, unde atrocităţile ajungeau mai greu, învelite uneori în detalii la care nu te aştepţi.
Copilul îşi aminteşte, de pildă, de foametea din anii trecuţi, a căror consecinţă era naveta de 35 de km până la Orhei, pe care unii săteni o făceau pentru un sac de pâine de secară, îşi aminteşte de interzicerea poveştilor Fraţilor Grimm – pe motiv că autorii sunt germani -, sau de psihoza surmontării economice şi politice a Statelor Unite, care sosea în sat sub forma unor înscrisuri pe capota maşinilor ornate cu Serp i Molot (secera şi ciocanul), îşi aduce aminte – nu se putea altfel – de hotărârea familiei sale de a vinde pe bucăţi una dintre cele trei case pe care le aveau, pentru a putea supravieţui, însă, în rest, copilăria sa e ludică şi relativ luminoasă, în ciuda penuriei generale în care se desfăşoară. Privind în urmă, descopăr acelaşi fenomen de protecţionism discret pe care o asigurau părinţii şi la mine: eu am prins, la Făgăraş, dictatura lui Dej până în 1965, când el moare (înmormântarea fiind, cred, prima transmisie de televiziune la care am asistat, în casa unor evrei înstăriţi care aveau aparatul) şi, mai ales, psihoza exacerbată a „partizanilor” din munţi, pentru izolarea cărora Făgăraşul se transformase într-o redută a vigilenţei şi delaţiunii. Mai era un detaliu, la fel de relevant, a cărui atrocitate nu aveam s-o conştientizez decât mai târziu, la maturitate: am crescut literalmente în umbra Cetăţii Făgăraşului, care era închisoare politică până în 1973, dar nu ştiam nimic despre ce anume se întâmpla înăuntru, deşi imi dau seama retroactiv că fusesem marcaţi de interdicţii specifice în ceea de priveşte spaţiul: cetatea era înconjurată de un superb şanţ de apă, care îngheţa iarna formând, de jur-împrejurul zidurilor, un foarte lung patinoar, îl şi foloseam până la epuizare, dar ştiam că n-avem voie să trecem de linia imaginară care proteja zidurile, fiindcă s-ar putea „trage” în noi de sus (ceea ce, acum, cred că era puţin probabil să se întâmple).
Însumând: candoarea care ne înconjura copilăria – şi pe care Leo Butnaru o reconstituie admirabil şi foarte precis în volumul său memorialistic – ne-a împiedicat să dobândim de timpuriu o conştiinţă politică, prin care n-am fi făcut decât să ne traumatizăm copilăria, transformând-o în anxietate şi spaimă. Geo-social, lucrurile se asemănau: Leo Butnaru povesteşte despre „coloniile agricole” realizate prin transplant social care s-au ridicat la marginea Negurenilor săi dragi (Chersac, Dobruşa, Lebedina), fie de către regimul ţarist, fie, mai târziu, de câtre sovietici. Locuite preponderent de ruşi şi de naţii neromâneşti, alogene, ele confereau, prin reflex, o criză identitară, rezolvată cel mai adesea prin orgoliu retractil sau ironie ofensivă. La Făgăraş, rolul „alogenilor” (în conştiinţa noastră infantilă, fiindcă nu erau câtuşi de puţin venetici, dar asta noi nu aveam de unde s-o ştim, fiindcă nimeni nu ne învăţase istoria zonei, tot aşa cum nici azi nimeni nu are interesul să instituţionalizeze şcolar istoria reală a Transilvaniei) era jucat de saşi, care trăiau relativ închis (dar pilduitor socialmente şi economic), fără să comunice cu cei din jur, recluziune care a generat spontan, la ceilalţi locuitori ai Făgăraşului, un resentiment difuz şi neputincios, grotesc decantat în orgoliul de a fi „superiori” acestor „germani care au declanşat războiul”. Leo Butnaru povesteşte, în cartea sa, că orgoliul românesc al regiunii, combinat cu presiunea pe care o exercitau „alogenii”, s-a convertit, printr-un aliaj psiho-istoric şi ideologic ciudat, într-un anticomunism congenital în sat, sincron cu ura faţă de „străinul” sovietic, ocupant, stare de spirit pe care şi copiii o resimţeau în mod difuz, fără să ştie, de fapt, de unde bate vântul.
Istoria şi prezentul – aceasta este unul dintre aspectele cele mai tulburătoare pe care le relatează Leo Butnaru – soseau în sat sub identitatea morţii: kolhozurile „ucideau” economia spontană, de supravieţuire, câte un flăcău pleca în armată şi se întorcea între patru scânduri, alţii, tot plecaţi, mureau iradiaţi în condiţii neelucidate, sau se scufundau pentru totdeauna cu câte un submarin. Altădată, erau desantate chimicale în sat, pe post de îngrăşăminte, făcând victime colaterale, fiindcă nimeni nu le explica utilizatorilor efectele lor secundare, nu o dată letale. A fost şi un moment în care a venit porunca de a se scoate troiţele de la răspântii şi din faţa caselor, cele „norocoase” fiind mutate în cimitir, pe fondul unor soluţii de expedient pe care le încearcă în disperare unii săteni, depozitându-le provizoriu în spatele ogrăzilor sau în locuri mai ferite de privirile purpurii ale intruşilor. Am reamrcat, în toate aceste relatări impresionante, şi un detaliu oarecum neaşteptat: răul prezentat de către Leo Butnaru este întotdeauna difuz, nepersonalizat. În alte texte de acest fel, răul se personalizează, ţine de câte o fizionomie anume, de câte un activist sau câte un zelos care vrea să obţină puncte, dovedindu-se din cale-afară de vigilent. În cartea lui Butnaru, răul – atât cât există – e oarecum suprapersonal, neparticularizat.
Constat, însă, că distorsionez spiritul cărţii, cad şi eu în tentaţia de a-i releva detaliile atroce, în dauna înregistrării bucuriei cu care Leo Butnaru a scris-o, ca pe o feerie retroactivă, echivalentă cu o regăsire de sine. Sub acest aspect, volumul are o lumină aparte, foarte frumoasă, accentuată şi de limba extrem de plastică, spumoasă, în care a fost scrisă cartea: autorul caută nu numai ingenuitatea imaginilor de odinioară, ci, mai ales, capacitatea de a le reconstitui prin intermediul unui limbaj de o plasticitate superbă, unde se simte mâna unui scriitor autentic. Proiecţiile sale imaginare – pe pereţii de var ai casei, pe ecranul afectiv al copilului care nu a încetat niciodată să fie – ţin de capacitatea unui poet sensibil de a crea demiurgic universuri compensative, de a li se abandona cu totul, dând frâu liber ingenuităţii dantelate care le animă. Am văzut, aici, cu bucurie – dar şi cu o implicită surprindere – că am trăit, copiii fiind în acelaşi timp, dar la o mare distanţă în spaţiu, aceleaşi mituri fabuloase, ca de pildă acela al maimuţei care stă în poarta echipei de fotbal a Braziliei, oprind în chip redutabil absolut toate mingile şutate spre plasă.
Copil la ruşi nu este un proiect personal închis, ci, aşa cum i s-ar putea spune, un proiect etern reluabil, un work in progress. Spre sfârşitul volumului, există o imagine, asupra căreia merită să medităm: doritor de lecturi, aplecat spre carte, simţind în el chemarea poetului şi a scriitorului care urmează să fie, Leo Butnaru constată că toate acestea au un singur preţ existenţial, şi anume însingurarea, izolarea de ceilalţi, recluziunea. Ca atare, volumul reprezintă şi un pariu recuperativ, echivalent cu construcţia unei totalităţi mirifice pe care, altminteri, scriitorul nu o mai poate atinge. Acesta e marele câştig intelectual şi uman al volumului: de a demonstra că şi copilăria poate fi construită, că nu putem redeveni copilul din noi decât prin intermediul unui exerciţiu voluntar de candoare. Să ne mirăm, atunci, că geniul tutelar al cărţii este Creangă?

duminică, 16 noiembrie 2008

(ŞI) DESPRE ENCICLOPEDIA SUFLETULUI ROMÂNESC



Editura "Timpul", Iaşi 2008, 196 p.

C U P R I N S

I. Românii şi enciclopedia sufletului rus

– Despre posibila contaminare
– Două moduri de a-l citi pe Viktor Erofeev
– Spiegel in spiegel
– Cu nodu-n gât, deconstruind mitologii
– Atavismul rus
– Serâi: realitate şi fantomatic
– Serâi şi oaia
– Formula, sau – ruleta românească
– Aşadar (aşa... dar!) ruleta românească
– Despre absenţa „Enciclopediei sufletului românesc”

II. Gombrowicz: idei (şi) pentru realitatea românească

III. Leo Butnaru: „Viaţa şi creaţia sunt fenomene mereu deschise, în devenire”

Ultimul capitol din partea I a cărţii

DESPRE ABSENŢA ENCICLOPEDIEI
SUFLETULUI ROMÂNESC

În eseul deja citat, Oleg Garaz constată că: „Nimeni dintre români nu s-a dumerit a scrie ceva similar cu cărţile lui Erofeev. Ceva cu titlul Enciclopedia sufletului de român. Mă gândesc că orice ar fi scris, ar fi ieşit ceva asemănător cu un tratat de psihanaliză cu tentă istorico-naţionalistă, care ar încerca să explice promiscuitatea prezentului prin necunoscuta şi nerecunoscuta de nimeni glorie a trecutului. Poate chiar mai mult. Din acest tratat ar fi reieşit cu claritate că la români individul nu poate avea ceva asemănător cu un suflet, deoarece acesta este proprietatea exclusivă a unei entităţi aglutinate care poartă denumirea de Neam. Deci, aparţinând unui Neam, românii, toţi grămadă, se înrudesc între ei şi, în final, sfârşesc prin a fi, cum se spune în Basarabia, neamuri. Undeva între individualismul occidental şi sobornicia ruşilor. Nici egoişti, nici comunişti, nici frumoşi, nici deştepţi, ci pur şi simplu români”. Constatarea cu absenţa unei enciclopedii a sufletului românescă e întemeiată pe emoţie (adumbrită – regretul că nu...), iluzie, dar nu – fondată pe – spre a ţine cont de – atuurile pe care le are un autor bun sau de prim-plan rus faţă de un autor foarte bun sau – pardon! – chiar genial român. De secole, rusul are mereu mingea în teren, la discreţie, fapt de care a ştiut întreaga Europă, apoi America şi, în fine, lumea. Cu toate că un rus, „se plângea” şi el de ceva nenoroc: „Noi dintru început suntem culpabili de ereditatea rusească; ca şi înainte, trăim după cortina de fier a apartenenţei la această ţară”. La ce s-ar mai lamenta şi bietul român de nenumărate ori mai dezavantajat, se pare?... Poţi să scrii înzecit mai cu talent o „Enciclopedie a sufletului românesc” şi fii sigur că ea nu va avea nici a mia parte din succesul „Enciclopediei...” lui Erofeev, în dimensiunile universale amintite. Pentru că, dacă spune românul ceva despre vecinii săi, foşti aliaţi sau adversari, în istorie, aceştia nici că bagă în seamă... Ce spune românul despre rus, pe acest din urmă nu-l prea interesează. Dar ce spune rusul despre român... – o-ho-ho! cum să vă spun? – ne (cam) interesează astăzi, cum ne-a intresat de când ne ştim... Pe neamţ, francez, chinez, polonez, hindus, tătar, american, african etc. – ăştia cam toţi apar în cartea lui Erofeev – îi interesează dublu: ce spune rusul despre el, dar şi despre ceilalţi. „Enciclopedia sufletului românesc” ar fi să rămână pentru români. Şi nu e deloc rău să avem o atare carte! Însă ea nu va prea trece hotarele noastre, nu va prea interesa editurile din lume... Fără a ne lamenta, să fim realişti şi curajoşi de a recunoaşte că România, românul, istoria, literatura noastră (...) nu au atuurile în mână. Mingea nu le stă, ca vrăjită, ridicată la fileu, de secole, aşteptând jucătorul, cum e în cazul „mingii” fostelor imperii, marilor puteri, ba chiar doar şi mingii popoarelor numeroase... Bineînţeles că scriitorul român (bun, de prim-plan, foarte bun, genial...) nu e un fatalist, ca să renunţe a scrie marea sa carte şi a poporului său. Chiar dacă atuurile... precum ziceam...Dar să nu dezarmăm. Ci să cutezăm, totuşi. Credeţi că Irlanda (cu o populaţie de doar 3,6 milioane de suflete) are mult mai multe avantaje, în istorie, în destin decât România?... Să amintim de celebrii ei scriitori cunoscuţi în lumea întregă, prin care au croit albii de mari fluvii literare (ca să ne ţinem în ideaţia celor „Cinci fluvii ale vieţii”). Iar Erofeev – dacă ne interesează părerea lui – şi ne interesează, totuşi, din câte se vede (se traduce, se citeşte şi la noi), conchide că: „Irlanda e o ţară ideală pentru a continua literatura”… Mda, în cele două cărţi are şi câteva referinţe la România şi români. Prima – ajuns la aeroport, colegul său Saşa refuză să intre în ţara noastră. Vine numai Viktor. Şi care ar fi unele impresii demne să le pună în carte?... „N-am văzut nicăieri mai mulţi câini vagabonzi decât în România! Alergau chiar şi pe pista de decolare a aeroportului internaţional din Bucureşti şi lătrau la avionul meu, când îmi luam zborul spre Moscova. I-am mai văzut şi la cimitirul militar. Mi s-a părut că sunt spiritele (duhurile) geniului militar românesc. M-a inspirat (entuziasmat) clădirea interminabilă a parlamentului, construită de Ceausescu. În delta Dunării, Gabi, pe când era în patru labe (cursivul e dat în original – n..m.), mi-a spus că România e o ţară terminată.(...) Delta Dunării. Prin stufărişuri cu (lipoveni) de rit vechi în veşminte ţigăneşti. Cam prostănacii (ţicniţii; în original – pridurkovatâe) români cu feţe folclorice (folykliornâmi liţami).Ei, de ce ar fi aşa: puţin-puţin într-o parte de canoanele Europei, şi... (te pomeneşti în) stufăriş!” (Chiar dacă operei lui Erofeev îi este caracteristică estetica negaţiei, contestaţiei şi epatării, în ce ne priveşte – şi – pe noi, românii, să ţinem cont chiar de una din opiniile emise în „Cinci râuri...”: „Cu mâna pe inimă, trebuie spus că Rusia este cea mai rasistă ţară din lume”.)
(a)Normal, atare atitudini nu sunt o noutate pentru noi. Cel puţin basarabenii nu se prea sfiesc şi încearcă să le răspundă pe potrivă cinicilor slavoni. Însă conaţionalii noştri din vestul Prutului par oarecum mai timizi, mai răbdători... Ceva mai spăsiţi în faţa rusului. Ca prezenţă fizică, istorie, ex-imperiu etc.
(De altfel, în ceva ne asemănăm, totuşi, cu ruşii, Erofeev susţinând că... Dar mai bine să dau un pasaj din polemica în jurul versiunii româneşti a „Enciclopediei...”, în „Observatorul cutural” Iulian Ciocan, traducătorul, scriind: „Margaretei Sipoş nu-i place propoziţia „Nu există printre oamenii albi ai lumii (cu excepţia românilor) nişte anti-cool mai îndârjiţi decât ruşii”. Ea minte spunând că nu traduc corect, pentru că în text e „(inclusiv românii)”. Se face a nu observa că am modificat topica şi că ceea ce spun este că ruşii şi românii sunt cei mai anti-cool. În original: „Net sredi belâh liudei v mire bolişih anti-cool (vkliuceaia rumânov), cem russkie”.)
Iar dacă românul nu prea e predispus (din lipsă de curaj?) să-i spună rusului, Rusiei de la obraz, alţii o fac. Polonezii, spre exemplu. Prin pana lui Mihail Bogun care consideră că Rusia nu e decât „un lanţ de reforme eşuate”, astfel că ea „va rămâne o ficţiune. Transformările contemporane, aceste efortui nemaipomenite de-a face o ţară obişnuită conformă modelului european, – e de asemenea o iluzie. Cercul vicios al destinului rusesc – absenţa istoriei. Transformările se dovedesc a fi cele de trecere de la o orânduire socială, care nu a existat („socialismul – înseamnă Suedia”), într-o direcţie destul de incertă, iar, în general, nu se ştie încotro şi de ce. Însă în Rusia nu trebuie să pui o atare întrebare, deoarece, când va fi să apară răspunsul, însăşi ţara deja nu va mai exista. Şi aceasta se referă nu doar la anii ’90. Istoria Rusiei reprezintă neobosite transformări, rupere de trecutul, care nu există, şi reînceperea povestioarei de la capăt în numele viitorului, care nu va exista.”
Să sperăm că, odată cu trecere timpului, se mai schimbă şi atitudinile noastre, ale românilor... (Spre mai multă demnitate...) Pentru că, de fapt, ce se întâmplă, ce s-a întâmlat cu noi, în istorie, existenţă, atitudini transfrontaliere (când a fost să avem şi din astea)? Da, lucrurile se cunosc mai bine în comparaţie. Iar pentru a ajunge la raportul // paralelismul... rus-român, s-o luăm de ceva mai departe, întrebându-ne: Să existe oare vreun raport sau vreo alternativă între greşit atribuita lui Dostoievski zisă-scrisă că „Frumuseţea va salva lumea” (operele sale complete nu atestă acest adagiu, constată şi Erofeev) şi opinia filozofului Serghei Bulgakov conform căreia „Răul este starea de spirit a lumii, nu însă şi esenţa ei”? Deocamdată, doar constatarea că ruşii, scriitori, gânditori sau, dimpreună, scriitori-cugetători-filozofi, merg spre extremele ideii, care sunt coarnele de taur ale acesteia. Noi, românii, suntem mai potoliţi, mai blânzi, nu înşfăcăm, ci încercăm să, doar, apucăm, cumva, mai precauţi, mai ne-categorici în categorii existenţiale, filozofice. A zis ceva Blaga, cu veşnicia, care s-ar fi născut la sat. Însă aceasta e foarte departe de (presupusul, în fraza amintită) Dostoievski şi de Bulgakov care încearcă să definească o stare a lumii în relaţiile ei cu răul. Blaga, în eternitate etc., e un liric, un poetic, un visător cuminte care nici nu-şi pune problema, dacă are sau ba dreptate în esenţa metaforei; pentru că el, de fapt, rămâne la suprafaţa (şi frumuseţea, cuminţenia) sensului. Ruşii sunt dramatici, înverşunaţi, neliniştiţi. Spun... abisuri (uneori, poate, şi... prăpăstii), ştiind că acestea, în spus-scris, nu sunt periculoase. Poţi să spui orice! – ar fi crezul lor, al ruşilor, doar să pară cât mai aproape de un posibil adevăr şi, obligatoriu, cât mai dur să fie spus-scris. Iar jumătăţile de măsură şi de insinuare, jumătăţile, întru căutare – de adevăr, fireşte, sunt caracteristice reprezentanţilor naţiunilor mici sau obidite în trecutul lor istoric; memoria le joacă rolul de atenţionare, de „fii-atent, fii cuminte, fii”... „Fii” ca – supravieţuieşte; vei supravieţui-fi, dacă te vei arăta atent, cumite, potolit... Aceasta se poate înţelege – odată cu referinţa, deloc mângâioasă, la raportul român (sadea) – român (basarabean) – dintr-o mărturisire a tânărului (oricum, e la 36 de ani!) Mitoş Micleuşanu într-un interviu din ziarul „Timpul” începutului de an 2008 – matură, sagace, dureroasă, dar şi dătătoare de speranţă confesiune, opinie, spunere de noi: „Românii iubesc vorbăria. Aici conduce analiza excesivă, promisiunile şi eterna amânare. Basarabenii, însă, au preluat de la rusofoni felul mai tăios şi minimalist de exprimare şi acţiune. Din acest punct de vedere, românilor li se par basarabenii mai din topor, iar basarabenilor nu le plac unduielile şi modul prea de bonton românesc. De fapt, este vorba despre o neîncredere reciprocă cu rădăcini vechi. Boala româno-basarabeană este, cât ar părea de contradictoriu, orgoliul şi alergia reciprocă. Dacă săpăm prea adânc, ne murdărim de rahat, fiindcă e vorba de trădare şi abandon, de o bubă care poate fi tratată doar prin acceptare şi iertare. Este uşor să găseşti ţapi ispăşitori, dar e mai greu să accepţi că porţi, ca şi toţi cei din jur, vina pentru ceea ce se întâmplă. Eu nu mă ascund după degete – sunt un om cu identitatea sfâşiată în bucăţi. De fapt, unirea dintre basarabeni şi români se produce continuu, fiind un proces de atracţie-respingere. Dar ea nu trebuie înţeleasă numai din perspectivă politică, ci, mai degrabă, din perspectivă spirituală. Nici nu ştiu ce anume trebuie să se unească, atunci când sângele ne este unit”. Bineînţeles, societatea noastră sau, hai să zicem, cele două societăţi ale noastre ce respiră mai mult sau mai puţin româneşte, trebuie să fie atente la ceea ce cred tinerii lor cetăţeni de pe ambele maluri ale Prutului sau din alte ţări, unde studiază ori deja s-au şi stabilit, deoarece aceştia, ca filozofie civilă, înseamnă, în fond, postumitatea generaţiilor mai în vârstă, dar şi perspectiva generală – mai tristă sau mai optimistă – a românismului, în general.
În timp ce, referitor, în sens mai larg, la aspectul poziţionării româneşti în istorie, un alt mai tânăr coleg, Oleg Garaz, îl vede în felul următor: „Românii însă şi-au asumat întru totul rolul de inconştient şi istoria lor glorioasă, cu numeroşi domnitori care au apărat ţara de nesfârşitele invazii culturalizante, este în fapt o istorie a împotrivirii şi rezistenţei la modele culturale mai avansate, dar şi la tentativele de înrâurire venite din partea unor culturi mai stabile şi consistente în sens valoric. Câte ceva totuşi s-a putut realiza atâta timp cât cele trei „landuri” ale „Elveţiei” noastre româneşti poartă o amprentă de neşters a influenţelor germano-maghiare, turco-fanariote şi slave”. E aici şi o parte din răspunsurile la problema pe care o anunţasem la începutul eseului: a pune faţă în faţă oglinda sufletului rusesc cu oglinda sufletului basarabean/ românesc, pentru a vedea dacă anumite carenţe se regăsesc şi în una şi în cealaltă, emiţătoarea lor fiind prima, cea rusească, în care privi atât de adânc şi necruţător Erofeev. Barem atât, comparaţia, dacă nu... creaţia; crearea unei enciclopedii a sufletului românesc. Sigur, spunând adevărul. Spre pilduire şi autocorijare de popor, naţiune. Adevăr care, natural, nu va fi nici de această dată – ... al „Enciclopediei sufletului românesc” – pe placul celor non-stop înregimentaţi patriotismului clamoros, conduşi de comandamente mesianice pe care le terfelesc în replicuţe, politicianism de doi bani, scârboşenii pseudopoeticeşti, cântecele împeliţate de rime, din care una, obligatorie, e amore-popor(e). Pentru că „mesianicii” de gaşcă nu ar admite nici în ruptul capului şi vârfului de pix replicar că noi toţi suntem egali, prin botez, în faţa aceluiaşi Dumnezeu Răscumpărător (ca să revenim la exemplele citate din Biblie). Anume plângăcioşii şi poltronii „mesianici” certăreţi umblă cu supravieţuirea prin oportunism, pliere pe orice idee a oricărui regim politic, prin slugărnicie, cântându-l ba pe Ceauşescu, ba pe Lenin/Ilyici, ba pe... Azi, pe cine?... Pe ei înşişi... În găşcuţe, unde se aude: „Noi mi cântă, noi mi joc şi pe nime nu mi rog!”...
Însă, aproape fără de ghilimele, mesianicii ce se trag din popoarele mari, numeroase, strubulatice, cu un destin imperialist, evită „supravieţuirea”, preferând – suprafiinţarea. Fie doar şi în idee, întru idee. Dacă aceasta pare posibilă, în dublă ipostază, – suprafiinţarea şi ideea. Poate că şi supra-ideea.
Posibil că anume în numele unei supreme supra-idei nici Viktor Erofeev nu-şi menajează, „în chip biblic”, propriul Neam. Nu eşti deloc sigur că s-ar găsi un autor de la noi care să spună despre români ce spune „Enciclopedia...” despre ruşi: „De regulă, ruşii sunt inestetici. Murdari. Cu pete”; „Anecdota e unica formă de autocunoaştere a ruşilor”; „Purtătorul de dumnezeu (bogonoseţ) e un fel de animal, cum ar fi porcul”; „În genere, rusoaicele sunt cam curve”... (Dar – vă amintiţi? – Gabi... a noastră, ce stătea în patru labe, în stufărişul Deltei?...) În România lucruri spuse... nespus mai... lejer mai că declanşează procese judiciare contra unor scriitori, acuzaţi de satanism, ca să nu mai vorbim de simplisima pornografie...
Dar, spre final, să revenim la începutul textului, unde invocam spiritul – unii zic: demoni(a)c – lermontovian, care „bântuie” în creaţia, în ideaţia, estetica negaţiei mai multor scriitori ruşi, ce-şi văd poporul ca pe unul „infirm/calic moraliceşte”. O astfel de atitudine-viziune caracterizează unele opere ale lui Goncearov, Turgeniev, Gogol, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Pasternak, Platonov, Zoşcenko, Ilf şi Petrov, Voinovici, Aksionov, Erofeev (Venedikt), ale unor avangardişti – Dobîcin, spre exemplu. Să ne amintim de „suflete moarte”, „demoni”, „idioţi”, „ţicniţi”, „monştri”... La Victor Erofeev netrebniciile bestiarului uman se extind cu mult, înfăţişate mai radical, necruţător, ca „un atac cerebral”.
De fapt, scriitorii ruşi nu au făcut decât să-şi însuşească „metodologia Bibliei”, constată exegetul culturolog A. Davîdov, amintind că în „Vechiul testament” poporul nu are vreodată dreptate... Glasul poporului nicicând nu înseamnă şi glasul dumnezeiesc. Este o evidentă discrepanţă între cuvântul biblic şi adagiul latin Vox populi, vox Dei (de la Hesiodus cetire). Prin vocea prorocului Ieremia, Dumnezeu zice: „...poporul Meu e fără minte şi nu Mă cunoaşte... sânt pricepuţi numai la rele, iar binele nu ştiu să-l facă” (Ieremia, 4/22); de-aţi cutreiera întreg Ierusalimul, „nu... veţi găsi vreun om, măcar unul, care păzeşte dreptatea şi caută adevărul” (Ibidem, 5/1), după care prorocul face propria constatare: „căci cu toţii sânt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (Ibidem, 9/2). A. Davîdov mai aminteşte că în Biblie prorocii nu se sfiesc să folosească expresii, calificative foarte dure la adresa poporului evreu (ales), precum ar fi – „mincinos”, „viclean”, „mişel”, „lacom”, „nedrept”, „rău”, potopit de păcate, dedându-se clevetirii, asasinatelor, jefuirii aproapelui, asupririi acestuia etc. „În capacitatea de a desfăşura critica la adresa poporului şi constă netrecătoarea semnificaţie a metodologiei biblice”, conchide exegetul.
În ce ne priveşte, ar trebui să recunoaştem că nu s-au prea găsit autori români, care să fi urmat metodologia testamentelor, vechi şi nou... Nu încape îndoială că nu e uşor, ci... cutremurător (!!) e să iai de model spiritul necruţător al Domnului Savaot, ce-i spune poporului Său: „...veţi fi blestem şi grozăvie, ocară şi râs, şi nu veţi mai vedea locul acesta”. (Ieremia, 42/18). Fireşte, proporţiile, decalajul... icomensurabil trebuie păstrate: Dumnezeu e Dumnezeu, bietul om e biet (şi, uneori… beat) om... Dar poate că aici e un caz aparte, irepetabil în alte situaţii: când, în faţa Adevărului şi întru Binele poporului, Creatorul şi creatura Lui sunt egali?...
În fine, să aducem termenii, noţiunile la propriile lor proporţii care, se ştie, în literatură ori pot fi supradimensionate (conştient) ori pot fi înţelese astfel. Pentru că, de fapt, „Enciclopedia...” lui Viktor Erofeev e o carte de beletristică şi nicidecum una cu pretenţii academice, riguroase, simandicoase etc. Precum observa şi exegetul polon Mihail Bogun: „Chiar titlul cărţii lui Erofeev se arată drept ceva imposibil. „Enciclopedia sufletului rus. Roman cu enciclopedie” – în câteva cuvinte ni se oferă promisiunea nefinalizatului, paradoxalului, problemelor deschise vraişte, de la care nu poţi fugi. În ce mod să uneşti respectabila enciclopedie cu marea ei pondere – un monument al educaţiei generale – cu ceva amorf, volatilizant şi care nu se lasă perceput de raţiune, precum e sufletul? Plus la toate, sufletul rusesc”.
Prin urmare, şi „Enciclopedia sufletului românesc” ar fi totuşi altceva decât cum e numită aici. Am citi de asemenea un „Roman cu enciclopedie”.
Dar poate că sufletul unui popor este, în genere, de ne-enciclopedizat?... Astfel că imposibilele enciclopedii sunt substituite (totdeauna – parţial, însă antrenant) de beletristică, studiu eseistic. În fine, chiar şi de anecdote. Aceasta (acestea) însă nu trebuie să ne facă a nu visa frumos (fructuos) la un superb „hiperproiect românesc”: Enciclopedia Sufletului. Paradoxul, plăcuta surpriză e că un atare proiect academic irealizabil are inestimabilul merit de a-i oferi propulsie, vitalitate literaturii!

August-septembrie 2007


P.S. Pe când supuneam emendaţiei finale acest text, primesc încă o confirmare că, în raport cu ei înşişi, ruşii sunt mult mai... degajaţi, mai ne-automăgulitori, mai... cum?... Iată mesajul (din 26.09.2007) de la administraţia reţelei mail.ru, în forumul căreia, acum un timp, mă interesam de anumite opinii posibile: „Vă anunţăm că s-a încheiat votarea referitoare la întrebarea Dumneavoastră: „Găsiţi oportună trecerea limbii ruse la alfabetul latin?”
Utilizatorii mail.ru au ales cel mai bun răspuns: „Orice şi oricum ar considera oaricine, e tot un drac (odin hren), deoarece urmaşii noştri, peste 200 de ani, vor bombăni (lopotaty) în chinezească”.
În acest context, îmi amintesc ce revoltă (sfântă, de vox maris!) degajă, acum un an, poate, o afirmaţie a lui Alex. Ştefănescu, conform căreia, peste un anumit număr de decenii, limba română ar putea să nu mai aibă o utilizare practică (pentru a nu zice – dramatic! – că va dispărea). Şi nu-mi pot imagina un patriotus maximus de pe la noi, care să aibă suficientă îngăduinţă în a citi şi a înţelege în felul său o astfel de părere. (Ca să nu mai vorbim de „cel mai bun răspuns”...)