luni, 21 aprilie 2008

CARTE DE ESEURI



Leo BUTNARU. A OPTA ZI /Cosmograme/: [eseuri] – Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român, 2008. – 296 p.
Coperta - Floarea Ţuţuianu


ACROSTOL

(în loc de prefaţă)


Prezentele cosmograme nu sunt decât elaborări eseistice ca modalitate de a extrage ideile din complicatele, uneori alambicatele circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot înadinsul, erudite şi de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filosofie, literaturologie, sinergetică etc. Însă subsemnatul nu va încerca să-şi asigure eventualii intelocutori că dânsul ar dispune de o competenţă de prim-ordin în simbiozele obţinute în urma îmbinării rigurozităţii savante cu artisticul, abilitatea stilistică şi iventivitatea metaforică. Aceste expuneri nici pe departe scorţoase, academice, urmăresc doar unele elucidări (explicaţii, ar fi prea pretenţios spus) şi sugestii posibile, anumite mişcări şi mutaţii intime legate de travaliul artistic sau nepretenţioasa învederare a unor ipoteze imaginativ-deductive. Sunt tentative de provocări ideatice legate de marile teme care, menţiona Paul Valéry, n-ar fi atât de multe, cum s-ar putea crede, ci, după ce din preocupările filosofiei sunt eliminate lucrurile vagi, se reduc „la cinci sau şase probleme, precise în aparenţă, nedeterminate în fond, putând fi negate după bunul plac, reductibile totdeauna la dispute lingvistice a căror soluţionare depinde de maniera de a le scrie”. Astfel că, în esenţă, abordarea temelor-pivot ale filosofiei are mai curând un sens simbolic, metaforic, eseistico-artistic decât unul deschis-cognitiv. Prin urmare, cosmogramele sunt eseuri în dubla accepţiune a termenului, ca încercare şi ca expunere într-o formă liberă pe „fâşiile neutre” dintre genurile literare în intercomunicare cu filosofia sau sociologia, hermeneutica sau psihologia, istoria sau artele, psihanaliza şi, uneori, semiotica propriu-zisă (pentru că, în fond, totul e semiotică ce duce, direct sau implicit, la conştientizarea şi elucidarea raporturilor dintre obiect şi limbajul în care e descris acesta), – ceea ce Julia Kristeva a numit semanaliz (drept concepţie generală, discursul fiind unul individual, ca metodă, forţă semnificantă, stil, măiestrie etc.). Sunt, adică, eseuri ce convertesc în sine ideea disoluţiei frontierei dintre sfera teoretică şi cea artistică (literară, culturală), făcându-le să se întrepătrundă şi să genereze un metisaj de gen, sau – un gen sintetic. Dar predilect metaforic, în măsura în care mitul, poezia şi, pur şi simplu, imaginaţia, fantezia tind şi ele, aidoma filosofiei (sau în cadrul filosofiei), să transgreseze viaţa noastră manifestă, jinduind perceperea principiilor eterne care ne dau elanul existenţial, lumina conştiinţei, învăluindu-ne în misterul inevitabil şi insondabil al universului. Contrastul şi, concomitent, înrudirea dintre sugestiile filosofice şi cele poetice puse în diverse raporturi în cosmograme sper să nu deranjeze teoreticienii puri („casta” lor!), pentru că, de fapt, şi simbolul reprezintă o modalitate de cunoaştere care nu face parte din epistemologie, ci din cunoaşterea analogică, astfel că cei interesaţi de filosofie pot afla unele lucruri şi din interpretările speculativ-intuitive. La o adică, scriitorul intuieşte şi formulează semnificaţii care nu ţin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – în primul rând – pe înţelegerea şi îngăduinţa filosofilor care admit că (şi) esteticul are o semnificaţie ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenţei şi afirmării umane.
În al doilea rând, şi prezentele cosmograme confirmă că lecturile sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la „proprie” izvodire de idei, dar şi la fantezii, la forme şi formule care, uneori, îi dezvăluie şi nucleul vreunui eseu sau poem spre care, de la un moment încolo, va merge deja prin travaliu conştient, asumat, conform cu harul şi experienţa de care dispune. Până la urmă, un cititor de atare speţă ajunge a împărtăşi concluzia lui Paul Valéry care constata o producere de sens în chiar actul lecturii, în anumite cazuri acest sens fiind o sugestie pentru propriul tău text; un alt text, original, imprevizibil până în clipa în care ai ajuns la un anumit motiv revelator oferit de scrisul altuia. Şi subsemnatului „producerea de sensuri” i s-a întâmplat în timp ce nota gândurile şi revelaţiile de moment, imprevizibile acum (atunci!) câteva rânduri de lectură; sensuri, idei pe care le îndosaria, nu înainte însă de a le selecta vag-tematic în vederea înlesnirii scrierii eventualelor cosmograme (de mâine, poimâine..._ pentru că a zice de viitor s-ar putea părea oarecum grav şi niţel îngâmfat), savurând anticipat multiplele, imprevizibilele relaţii care vor îmbina ideile şi metaforele într-o arhitectură, într-o ordine anume. Adică, se întâmpla aproape ca în succinta glosă a lui Emil Cioran conform căreia: „trebuie să citeşti nu pentru a-l înţelege pe altul, ci pentru a te înţelege pe tine”. Dar şi în acest caz de, ca şi cum, „egocentrism” lectura rămâne (şi) o indisolubilă dovadă de amiciţie cărturărească, înainte de toate, cu marii autori ai lumii. Anume ei sunt ghizii (unii chiar demni de a li te adresa cu dantescul: Tu călăuză, domn şi tu maestru!) în periplul înţelegerii de sine care presupune şi tentativa de a-ţi explica, în măsura în care e posibil, la modul originar de manifestare, şi fapta de creaţie în dezvoltarea continuităţii fenomenologice receptată ca experienţă conexată coerent, explicit, chiar... configurativ; tendinţa (şi tensiunea!) de a-ţi explica fenomenologia de fiinţare şi funcţionare a(le) lumii tale interioare, însinelui tău cosmic. Iar preocupările de atare ordin s-ar înscrie (şi) în linia intereselor epistemologiei moderne a subiectivităţii, tinzând a se menţine în corelaţia a ceea ce e cunoscut şi experimentat (aplicat) în mod obiectiv, precum şi a ceea ce e cunoscut în mod obiectual, fără a exclude o cercetare de caracter intuitiv, sui generis ipotetică. Pentru că eseurile în cauză nu pot pretinde raţiuni ce ţin de fondul lucrurilor, de multe ori ajungând doar la... iraţionalităţi sau ipoteze ce se referă la structura intrinsecă a subiectivităţii psihologiei, conştiinţei şi subconştientului auctorial(e). Astea toate, ca obsesionale reveniri şi reluări de subiecte, decizând şi asupra genului de expunere cosmogramic realizat contrapunctic, în mai multe variaţii ale demersului, ca un... bolero ideatic în care se speră neabătut în posibilitatea deducerii sau doar „dibuirii” constantelor pe care le-am „închide” în generalitatea/universalitatea abstractă a principiilor, legităţilor filosofice, metafizice, transcendentale, a ceea ce are în prim-planul reflecţiilor problematica unitară a omului şi creaţiei sale. E de re-subliniat: în imanentul „dictat” al subiectivităţii auctoriale, adică – în limitele impuse, dar şi în manifestările „liberalismului” admis de cunoscuta regulă hermeneutică formulată de H.-G. Gadamer: „Este de ajuns să spunem că, dacă în genere se înţelege, se înţelege altfel” (de la un autor la altul, la alţii...). Iar în atare diversitate de altfel-uri nu poate fi vorba de a deduce, simplu şi comod, concluzii conforme principiilor unei logici rectilinii. De aceea cosmogramele (...omogramele!) au modestul scop de a aborda, reactualiza pentru eventualii interlocutori ceea ce este imposibil de obiectivat prin intermediul unor imagini, simboluri, structuri, sisteme conceptual-specifice, logice, „exteriorizate” prin mărturia scrisă secundată de grija de a evita formulările abscons-academice, raţionamentele dificile, strict teoretice, apelând la limbajul, aproape familiar, al dialogului implicit ca modalitate de expresie filosofică. Abordarea respectivă mai însemnând că eseurile ar fi ca şi cum nişte probe de gândire („gândirea puţină îl îndepărtează pe om de viaţă”, W. Gombrowicz), dar şi de simţire... artistică; sau, mai curând, nişte spaţii de re-gândire în baza unei informaţii mai mult sau mai puţin ample, însă fără a se miza pe un corpus teoretic excesiv. Ar fi, deci, textele medierilor poetico-„filosofice” între diverse genuri literare, în primul rând, şi artistice sau ştiinţifice, în general. (Ghilimelele le-am pus pentru ca noţiunea respectivă să nu pară prea pretenţios-academică.)
Pornind de la aceste premise, eseurile oarecum... a-tematice ar avea ca scop nu atât tratarea unui sau altui subiect, cât valorificarea intelectuală a existenţei în dimpreunul-a-fi autor-cititor ce au căzut sau au a cădea de acord că filosofia, în tot mai numeroasele şi diversele ei niveluri ideatice, presupune tendinţa şi strădania de a te înălţa deasupra ta însuţi, oferindu-ţi avans de efort cognitiv întru altfel de devenire, mai plenară, mai consistentă, ca mod de a raţiona, sistematiza şi formula preceptele epistemologice despre lume şi fiinţa umană. Un acord poate oarecum distanţat de categorica afirmaţia a Sf. Augustin conform căreia filosofia ar fi unica îndeletnicire intelectuală capabilă să-i aducă omului adevărata fericire, autorul şi cititorul prenumărându-se doar printre cei atraşi de vertijurile raţionale şi intuitive ale spiritului ce se întreabă iar şi iar despre misterul existenţei universale, timp şi spaţiu, infinit şi absolut etc. Bineînţeles, atare interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri nu-ţi garantează nicidecum starea de beatitudine. Uneori, din contră, te predispun la frământări, nelinişti şi suferinţă. Însă aceasta e o suferinţă de înaltă probă existenţial-cognitivă.
În fine, îndrăznesc să cred că textele cosmogramelor revelează (sau doar sugerează, ceea ce de asemenea nu ar fi prea puţin) şi atitudini culturale sau ataşament faţă de anumite viziuni filosofice fără de care, după mine, nu se poate spune despre cineva că ar fi un om civilizat.

Leo BUTNARU

marți, 15 aprilie 2008

UNA DIN DOAMNELE AVANGARDEI RUSE



Tatyana VECIORKA (Tolstaia) (1892 – 1965)

Originară din Baku, în anii tinereţii T. Veciorka (născută Efimova) se stabileşte cu familia la Tbilisi, mai târziu făcându-şi studiile la Petersburg, unde debutează ca poetesă. Revenind la Tbilisi în 1917, devine o protagonistă a vieţii literare din Transcaucazia. Este printre cei care fondează grupul „Prietenia Literară „Alfa-Lira”, fiind şi unul din copreşedinţii „Atelierului poeţilor”. Se remacă şi prin lecţiile pe care le ţine în clubul artistic „Cârciumioara fantastică” ce era principala scenă propagandistică a „Comnapniei 410”. Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi S. Gorodeţki a colaborat la Agenţia Telegrafică Transcaucaziană. Făcu parte din „Sindicatul futuriştilor”, colegi fiindu-i I. Terentyev, I. Zdanevici, Iu. Marr, A. Ciacikov. Semnează frecvent în publicaţiile literare periodice (în acea vreme, la Tbilisi apăreu vreo zece). Dacă primele volume de versuri, „Tandreţe neajutorată” (sub formă de manuscris) şi „Magnolii” (ambele apărute la Tbilisi în 1918), îi sunt marcate de influenţa Annei Ahmatova, în cea de-a treia carte, „Ispita afişelor” (Baku, 1920), este evidentă orientarea spre futurism. La Baku, Tatyana Veciorka îşi ia cel de-al treilea nume, Tolstaia (după soţ). Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi V. Muraviov publicând în volumul „Lumea şi ceilalţi” (1920). Krucionîh include poemul ei „Involuntar” în propriul său volum „Zamauly I” (1919). Versurile Tatyanei Veciorka au mai fost publicate în almanahul Sofiei Melynikova „Cârciumioara fantastică” (Tbilisi, 1919), care reprezenta ca şi cum o esenţializare a „renaşterii tbilisiene” şi o apoteoză a experimentatoarei arte a cărţii de avangardă. Ultimul său volum de versuri, „O treime de suflet” (semnată: T. Tolstaia), îi apare la Moscova în 1927. De la sfârşitul anilor ’20, publică proză, biografii beletrizate, traduceri.
* * *
* * * * *
ELEVII ŞCOLII JURIDICE(1)

I

Plăcuta vară trecu şablonard, însă repede,
Plimbările cu barca împreună cu verişoara,
La amiază crichet sau tenis,
Iar după masă, în sala rotundă,
Guvernatorul fraţilor mei
Cânta şansonete doar bărbaţilor:
L’homme est une bête féroce,
Il vous percéra le coeur(2)...
Iar eu priveam la buzele lui
Ce ştiau prea multe
Şi nu credeam prosteştilor cuvinte,
Presimţind farmecul iubirii.
– În mult mai tandra, decât severa,
Dar poate că şi viceversa...
Altfel spus nu doream deloc
Să mă întorc la şcoală. Însă curând trebui, totuşi:
Deja întârziasem destul de mult.

II

Schimbându-mi hainele, trecui pe lângă „tocilari”,
Intrând în clasa noastră.
Dmitri mă puse la curent cu toate noutăţile
Şi înadins remarcase neglijent:
– Eu deja îi am pe cinci
De care-mi bat joc!

Mă întristai. Deocamdată
Eu nu-l aveam nici pe unul.
Apoi Dmitri făcu semn spre novice:
– Uite ăsta e destul de nostim,
El citi ceva mai puţin decât mine.

„Ceva mai puţin!
Fie, să vedem ce şi cum...”
Şi mă apropiai de noul panou.

III

Bălaiul privi şi zâmbi a râde,
Închise cartea – pare-se d’Aurevilly(3).
– Citiţi în timpul recreaţiei?
Sunteţi demn de toată lauda!

El era nespus de palid
Şi-n obrajii săi, parcă-n petale de albi trandafiri,
Lucea un licurici de o lumină roză.
Iar ochii – meduze albastre.
Zisei: „Aveţi ceva divin în făptură,
Însă ce anume – n-aş putea să spun!”
El, zgâriind cu cuţitaşul cotorul cărţii,
Reproşă cu melancolie:
– Iar gura dumitale-i ca un rombuleţ
Ce se deschide-n toate cele patru părţi.

Îi răspunsei tandru-condescendent:
– Înainte de a spune paradoxuri sau prostii
Totdeauna-i cazul să ne gândim puţin,
Alminteri nu-i exclus să şi greşim.

Dânsul păli şi eu mă mirasem
Că poate deveni şi mai livid decât era,
Apoi prinse a tuşi, şi
Pe batistă se-mprăştiaseră, precum
Nişte văcuţe ale Domnului,
Picături de sânge, lucioase.

IV

Toamna era prea timpurie
Asemeni morţii Mariei Başkirţeva(4),
Micii pomuleţi
Tremurau de frig, clătinaţi de vânt,
Pe rotundele pietre ale caldarâmului curţii
Pisoii rostogoleau nuci,
Iar eu mă plimbam prin sală, repetând latina.
La un moment dat, Serioja se apropie şi-mi încleştă degetele,
Poate că vrând să mă îngenuncheze.
Îi spusei moale, dar cu fermitate:
– Nu trebuie. Ştiu că sunteţi mai puternic decât mine.

Uşor, el îmi strânse mâinile, după care
Plecă în grabă,
Şi eu zâmbii:
Hazliu ar fi fost să mă tot maimuţăresc.

V

– Serioja, şi voi fetişcane drăgălaşe,
Îmbrăcaţi-vă pardesiurile mamelor
Şi să mergem la patinaj!
De pe splai
Lumea privea spre noi.
El era drăguţ, precum o cocotă ce-şi începe cariera.
Trasei cu ochiul sub borurile pălăriei rotunde,
Unde în voaleta întunecată, deosebit de galeş,
Albăstreau ochii
Şi, privind la colţurile buzelor rujate,
Şoptii, atingându-i uşor genunchii:
– Dacă aţi fi domnişoară,
Aş fi spus
Că doresc să vă iubesc, Melitta(5). –
Apoi, gândindu-mă puţin, adăugai:
– Dar poate nu.

VI

În dormitor
Îl sărutai pe Dmitri,
Iar lui Serioja-i întinsei mâna,
Pe urmă, parcă amintindu-mi de ceva,
Întrebai dezorientat, încruntându-mă:
– Dar parcă noi ne salutăm cu dumneata?

El tresări, plecând fără-a răspunde.
Iar în zori mi s-a-ntâmplat să-aud
Că cineva fusese dus la lazaret –
Istericale.

VII

A doua zi el se-apropie de mine
Şi-mi puse-n palmă un bilet de bancă.
– Aceasta-i datoria mea bănească.

Ridicai din umeri.
– Dar parcă-ar exista şi alte datorii?

După geam ningea,
Troienind vechiul manej.
Subţiri-îngheţatele lăbuţe ale pomilor
Se-acoperiseră de lână flocoasă,
Pe o ramură mai lungă
Un mic corb bolnav îşi înfoia vlăguit penetul.

VIII

Când, în următoarea zi de luni,
Dmitri intră în clasă,
Eu nu-l observasem deodată.
Urmăream cum o rază de soare
Rătăcea pe petele memoriilor mele.
Dmitri se-năbuşea:
– S-a-mpuşcat, bălaiul,
Chiar azi dimineaţă!

Se spune că mă îngălbenii la faţă.
Nu-i adevărat. Eram numai surprins.
– A murit?
– Se pare, nu...
– Fireşte, trase în inimă
Nu cu scopul să-şi dea duhul, ci
Doar dorind să probeze un rol nou.

IX

– Radlov Nikita, sunteţi chemat la telefon!
Unchiaşul Kirilâci mă însoţi pân-la gheretă,
Rămânând de-o parte.
– Vă ascult!
– Sunt mama lui Serioja...

Mă podidiră lacrimile.

– Sunteţi prietenul lui?
– Se pare, da.
– Ştiţi, el s-a-mpuşcat din cauza dumitale...

Vrusem să răspund,
Dar scăpai din mână receptorul.
Straniu.
Se spune că aş fi fost foarte palid?
Fleacuri! Pur şi simplu nu eram în apele mele.

X

Serioja stătea într-un salon aparte
Al Societăţii Sfântului Evgheni.
Zâmbind, mă privea de-a dreptul fericit.
Iar după orele de curs
Veneam să fac de gardă la spital.
– Aveţi o scrisoare de la Dmitri. Iat-o.
– Citiţi-mi-o, mie îmi vine greu.
„Reveniţi la noi, bălăiorule,
În fiece zi mă apropii de locul dumitale,
Mi-i trist să citesc acele cărţi,
Pe care le citisem împreună.
Însănătoşiţi-vă cât mai curând.
Serioja!”

XI

După geam o primăvară cu verde penet
Fremăta cuceritor şi negrăbită.
O păsăruică se zbenguia, sărind
De pe un ram pe altul.
În micuţi pantofi din pânză venise sora medicală,
Aducând un bulion mai proaspăt.
Apoi cu-atenţie închise uşa
Şi-i dispăruse hălăţelul alb.
Serioja bombăneşte fericit:
– Dacă doriţi, aş putea să vă povestesc... ceva...
Eu mă supărai:
– Nu-i cazul!
Ajunge s-o tot dăm în sentimentalisme
De cum vine înserarea.

Şi-ntoarsei comutatorul
Şi se făcu lumină.

(31 mai 1919)
_______
1. Poemul este inspirat din viaţa elevilor şcolii de juridică din Petersburg, situată (din 1835 – până la revoluţia bolşevică) lângă podul Panteleimonovsk, unde se află nostimul monument „Scatiu-Zglobiu” (Cijik-Pâjik), deoarece elevii respectivei instituţii erau porecliţi „scatii” din cauza uniformelor garnisite cu fireturi galbene. Aici au învăţat viitoare mari personalităţi ale culturii ruse: I. Aksakov, D. Nabokov, A. Serov, P. Ciaikovski...
2. „Omul e un animal feroce,/ El inima ţi-o poate sfâşia” (fr.).
3. Barbey d’Aurevilly (1808–1889) – poet şi beletrist francez, stilul căruia a fost definit drept „amestec de sânge şi miere”.
4. Maria Başkirţeva (1860–1889) – pictoriţă, descendentă dintr-o bogată familie nobiliară. Celebritatea i-a adus-o jurnalul său. Printre admuratorii ei au fost Guy de Maupassant şi Marina Ţvetaeva.
5. Melitta,­ Melissa – în mitologia greacă nimfă căreia i se atribuie descoperirea creşterii albinelor; patroana albinăritului.
* * *
Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU

sâmbătă, 12 aprilie 2008

LIFT ÎN BABILON

Leo BUTNARU



ÎN TIMPUL TRADUCERII


uneori
enervat sau surminat de
dificultăţile traducerii drept creaţie
şi contemporaneizare
dau cu pixul
precum cu spinul în
buchea slavonei vechi
ë
şi ea renaşte dublu în românescul
Io
voievodal

18.VIII.2005

LIFT ÎN BABILON

turnul lipsă bineînţeles
distrus de însuşi dumnezeu care
este de fapt edificatorul
turnul babel fiind o excepţie

turnul lipsă

şi doar – liftul
în lipsa turnului
liftul suspendat
circulând în gol
între multilingvismul terestru
şi monolingvismul ceresc

un lift biblic
de vorbe
babilonice
totuşi

lăsaţi traducătorii în pace
nu-i mai chemaţi –deja
nu mai ajută

XX.II.08