Velimir HLEBNIKOV (1885 – 1922)
Personalitatea lui Velimir Hlebnikov e una neordinară, impetuoasă şi polivalentă care, acum un secol, conjuga în mod original imaginaţia poetului, deducţiile omului de ştiinţă şi viziunea filosofului în stare de simbioză şi sinteze irepetabile, captivante, de o ideaţie de primat, stimulatoare a noi descoperiri de orizonturi spirituale. Viktor (Velimir) Hlebnikov se naşte în tabăra Hanskaia stavka (Reşedinţa hanului), parte componentă a localităţii (ulusului) Derbetul Mic, judeţul Cernoiarsk, gubernia Astrahany, în stepa populată de calmuci-nomazi care profesau lamaismul, unde se răsfiră braţele Volgăi ce se varsă în Marea Caspică. Tatăl, Vladimir Alekseievici, era savant în ştiinţele naturale, ornitolog; mama, Ekaterina Nikolaievna (n. Verbitskaia), absolvise facultatea de istorie, fiind iniţiată în literatură, muzică şi pictură. La vârsta de 4 ani, Viktor deja citeşte în limbile rusă şi franceză. Prima sa poezie care s-a păstrat, Ce-mi cânţi tu mie, pasăre din colivie? datează din 1897. Peste un an, este înscris în clasa a 3-a a liceului din Simbirsk. Studiile liceale le termină la Kazany, după care se înscrie la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din acest oraş. Peste un an, se transferă la secţia de ştiinţe naturale. Debutul în presă (1904) şi-l face în revista Buletinul vieţii studenţeşti, publicând lucrarea Încercare asupra unei noţiuni din ştiinţele naturii. Anul următor, împreună cu fratele mai mare Aleksandr întreprinde o expediţie în Ural, eveniment ce avu ecou relevant în creaţia sa (Menajeria, Şarpele trenului, Două troiţe-Razin de-a-ndoaselea). Se consideră că din acest an începe prima sa perioadă de creaţie ce durează până în 1914, când deja se formează caracteristicile de bază ale operei hlebnikoviene legate de mişcarea futuristă, neoslavofilism şi predilecţia pentru compoziţii mitico-utopice. Ca participant la o demonstraţie de protest studenţească este arestat şi ţinut în detenţie o lună de zile (1906). Deşi scria de mai mult timp proză, poezie, abia în 1908 debutează ca autor de beletristică, în revista Vesna (Primăvara), unde publică un fragment din nuvela Ispitirea păcătosului. Sănătatea sa dă primele semne de îngrijorare. Împreună cu familia pleacă în Crimeea. Toamna, se înscrie la anul trei al Facultăţii de Fizică şi Matematică a Universităţii din Petersburg. În 1909 se transferă la Facultatea de Orientalistică, Secţia Sanscrită, după care se înscrie la Facultatea de Istorie-Slavistică-Filologie a aceleiaşi instituţii. Începe să frecventeze mediul literar al simboliştilor grupaţi în jurul revistei Apollon, unde V. Ivanov îl rebotează în Velimir (Principele lumii), prenume-pseudonim cu care îşi va semna opera. Aderă la Societatea Academia versului, unde-i cunoaşte pe A. Blok, M. Kuzmin, V. Briusov, N. Gumiliov, A. Ahmatova, O. Mandelştam şi alţii. Împreună cu fratele Aleksandr publică studiul Observaţii ornitologice din rezervaţia Pavdinsk (1910). Debut editorial ca poet în volumul colectiv Atelierul simboliştilor, unde este inserată celebra poezie Zakleatie smehom (Descântec prin râs); în almanahul Sadok sudei (Juvelnicul juzilor) este prezent cu poemele Menajeria, Cocorul, Marchiza Dezis. Din acest an, o rupe cu simboliştii, dat fiind că deja îşi conturase propria concepţie filosofico-estetică şi autonomia convicţiunii poetice. În 1911 este exmatriculat de la Universitate pentru nefrecventarea cursurilor şi neachitarea taxei de studii. Îi expediază lui A. Narâşkin, membru în guvernul rus, lucrarea Schiţă asupra modelului de prezicere a viitorului, în care era prevăzută „o cădere de stat” în 1917, vizând, bineînţeles, Rusia. La Herson, îi apare prima carte, Magistrul şi discipolul (1912). Peste alţi doi ani, în acelaşi oraş editează volumul Creaţii ce include lucrări din anii 1907–1910, iar la Petersburg A. Krucionâh îi publică placheta Versuri. Din acest an, în creaţia lui V. Hlebnikov începe o perioadă de trecere care durează până în 1917. În 1916 e înrolat în armată şi trimis la Ţariţân. Internat într-un spital din Kazany, pare-se în secţia de boli mintale. În anul următor este eliberat din armată. La Rostov-pe-Don, în prezenţa sa, i se joacă piesa Greşeala morţii, scrisă şi publicată tot în acest an. De aici încolo, călătoreşte mult, inclusiv în Persia şi Caucaz. La Harkov, se întâlneşte cu Serghei Esenin şi grupul poeţilor imaginişti. Începe a se contura a treia şi cea din urmă perioadă de creaţie, în care patosul utopic este temperat de cruda şi confuza existenţă postbelică. În pofida pericolelor războiului civil, a foamei şi mizeriilor de tot soiul, călătoreşte prin Ucraina şi sudul Rusiei. Face în mod repetat tifos, de două ori este arestat, bănuit şi de albi, şi de roşii de-a fi spion. Poartă cu sine o faţă de pernă plină cu manuscrise, multe din care le pierde. În anul 1921 pleacă în Persia ca ataşat al Statului-Major al Armatei Roşii. Emigrând la Praga, Roman Jakobson editează volumul antologic Poezia rusă contemporană, prima parte a căruia i-o consacră integral lui Velimir Hlebnikov. În anul următor, cu ajutorul graficianului P. Miturici publică supranuvela (sau: suprapoemul; autorul îi spune: sverhpovest’ ) Zanghezi (care, de fapt, e şi o piesă de teatru!) ce exprimă cel mai amplu, în mod enciclopedic, exemplar, întreaga-i operă, precum şi polivalentele-i preocupări de ordin estetic, teoretic, experimental, novator. Iar la 28 iunie 1922, grav bolnav, Velimir Hlebnikov se stinge în localitatea Santalovo din gubernia Nijni-Novgorod. Cumnatul său, P. Miturici lasă următoarea mărturie nemijlocită: „Dimineaţa, pe la ora 7–8, la întrebarea Oldosiei Celnokova: „Îţi vine greu să mori?”, a răspuns: „Da” şi curând şi-a pierdut cunoştinţa... Respiraţia şi inima îi slăbeau tot mai mult şi la ora 9 totul s-a sfârşit”. A fost înmormântat în satul Rucii, P. Miturici instalând o piatră tombală cu inscripţia: „Velimir Hlebnikov – preşedintele globului pământesc”.
În tripla-i ipostază de literat-savant-filosof, Velimir Hlebnikov, cel care avea ca ideal albina, tautologic numită (şi) muncitoare, este considerat, pe bună dreptate, un adevărat fenomen al modernismului rus şi – de ce nu? – un clasic al avangardei artistice universale.
Personalitatea lui Velimir Hlebnikov e una neordinară, impetuoasă şi polivalentă care, acum un secol, conjuga în mod original imaginaţia poetului, deducţiile omului de ştiinţă şi viziunea filosofului în stare de simbioză şi sinteze irepetabile, captivante, de o ideaţie de primat, stimulatoare a noi descoperiri de orizonturi spirituale. Viktor (Velimir) Hlebnikov se naşte în tabăra Hanskaia stavka (Reşedinţa hanului), parte componentă a localităţii (ulusului) Derbetul Mic, judeţul Cernoiarsk, gubernia Astrahany, în stepa populată de calmuci-nomazi care profesau lamaismul, unde se răsfiră braţele Volgăi ce se varsă în Marea Caspică. Tatăl, Vladimir Alekseievici, era savant în ştiinţele naturale, ornitolog; mama, Ekaterina Nikolaievna (n. Verbitskaia), absolvise facultatea de istorie, fiind iniţiată în literatură, muzică şi pictură. La vârsta de 4 ani, Viktor deja citeşte în limbile rusă şi franceză. Prima sa poezie care s-a păstrat, Ce-mi cânţi tu mie, pasăre din colivie? datează din 1897. Peste un an, este înscris în clasa a 3-a a liceului din Simbirsk. Studiile liceale le termină la Kazany, după care se înscrie la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din acest oraş. Peste un an, se transferă la secţia de ştiinţe naturale. Debutul în presă (1904) şi-l face în revista Buletinul vieţii studenţeşti, publicând lucrarea Încercare asupra unei noţiuni din ştiinţele naturii. Anul următor, împreună cu fratele mai mare Aleksandr întreprinde o expediţie în Ural, eveniment ce avu ecou relevant în creaţia sa (Menajeria, Şarpele trenului, Două troiţe-Razin de-a-ndoaselea). Se consideră că din acest an începe prima sa perioadă de creaţie ce durează până în 1914, când deja se formează caracteristicile de bază ale operei hlebnikoviene legate de mişcarea futuristă, neoslavofilism şi predilecţia pentru compoziţii mitico-utopice. Ca participant la o demonstraţie de protest studenţească este arestat şi ţinut în detenţie o lună de zile (1906). Deşi scria de mai mult timp proză, poezie, abia în 1908 debutează ca autor de beletristică, în revista Vesna (Primăvara), unde publică un fragment din nuvela Ispitirea păcătosului. Sănătatea sa dă primele semne de îngrijorare. Împreună cu familia pleacă în Crimeea. Toamna, se înscrie la anul trei al Facultăţii de Fizică şi Matematică a Universităţii din Petersburg. În 1909 se transferă la Facultatea de Orientalistică, Secţia Sanscrită, după care se înscrie la Facultatea de Istorie-Slavistică-Filologie a aceleiaşi instituţii. Începe să frecventeze mediul literar al simboliştilor grupaţi în jurul revistei Apollon, unde V. Ivanov îl rebotează în Velimir (Principele lumii), prenume-pseudonim cu care îşi va semna opera. Aderă la Societatea Academia versului, unde-i cunoaşte pe A. Blok, M. Kuzmin, V. Briusov, N. Gumiliov, A. Ahmatova, O. Mandelştam şi alţii. Împreună cu fratele Aleksandr publică studiul Observaţii ornitologice din rezervaţia Pavdinsk (1910). Debut editorial ca poet în volumul colectiv Atelierul simboliştilor, unde este inserată celebra poezie Zakleatie smehom (Descântec prin râs); în almanahul Sadok sudei (Juvelnicul juzilor) este prezent cu poemele Menajeria, Cocorul, Marchiza Dezis. Din acest an, o rupe cu simboliştii, dat fiind că deja îşi conturase propria concepţie filosofico-estetică şi autonomia convicţiunii poetice. În 1911 este exmatriculat de la Universitate pentru nefrecventarea cursurilor şi neachitarea taxei de studii. Îi expediază lui A. Narâşkin, membru în guvernul rus, lucrarea Schiţă asupra modelului de prezicere a viitorului, în care era prevăzută „o cădere de stat” în 1917, vizând, bineînţeles, Rusia. La Herson, îi apare prima carte, Magistrul şi discipolul (1912). Peste alţi doi ani, în acelaşi oraş editează volumul Creaţii ce include lucrări din anii 1907–1910, iar la Petersburg A. Krucionâh îi publică placheta Versuri. Din acest an, în creaţia lui V. Hlebnikov începe o perioadă de trecere care durează până în 1917. În 1916 e înrolat în armată şi trimis la Ţariţân. Internat într-un spital din Kazany, pare-se în secţia de boli mintale. În anul următor este eliberat din armată. La Rostov-pe-Don, în prezenţa sa, i se joacă piesa Greşeala morţii, scrisă şi publicată tot în acest an. De aici încolo, călătoreşte mult, inclusiv în Persia şi Caucaz. La Harkov, se întâlneşte cu Serghei Esenin şi grupul poeţilor imaginişti. Începe a se contura a treia şi cea din urmă perioadă de creaţie, în care patosul utopic este temperat de cruda şi confuza existenţă postbelică. În pofida pericolelor războiului civil, a foamei şi mizeriilor de tot soiul, călătoreşte prin Ucraina şi sudul Rusiei. Face în mod repetat tifos, de două ori este arestat, bănuit şi de albi, şi de roşii de-a fi spion. Poartă cu sine o faţă de pernă plină cu manuscrise, multe din care le pierde. În anul 1921 pleacă în Persia ca ataşat al Statului-Major al Armatei Roşii. Emigrând la Praga, Roman Jakobson editează volumul antologic Poezia rusă contemporană, prima parte a căruia i-o consacră integral lui Velimir Hlebnikov. În anul următor, cu ajutorul graficianului P. Miturici publică supranuvela (sau: suprapoemul; autorul îi spune: sverhpovest’ ) Zanghezi (care, de fapt, e şi o piesă de teatru!) ce exprimă cel mai amplu, în mod enciclopedic, exemplar, întreaga-i operă, precum şi polivalentele-i preocupări de ordin estetic, teoretic, experimental, novator. Iar la 28 iunie 1922, grav bolnav, Velimir Hlebnikov se stinge în localitatea Santalovo din gubernia Nijni-Novgorod. Cumnatul său, P. Miturici lasă următoarea mărturie nemijlocită: „Dimineaţa, pe la ora 7–8, la întrebarea Oldosiei Celnokova: „Îţi vine greu să mori?”, a răspuns: „Da” şi curând şi-a pierdut cunoştinţa... Respiraţia şi inima îi slăbeau tot mai mult şi la ora 9 totul s-a sfârşit”. A fost înmormântat în satul Rucii, P. Miturici instalând o piatră tombală cu inscripţia: „Velimir Hlebnikov – preşedintele globului pământesc”.
În tripla-i ipostază de literat-savant-filosof, Velimir Hlebnikov, cel care avea ca ideal albina, tautologic numită (şi) muncitoare, este considerat, pe bună dreptate, un adevărat fenomen al modernismului rus şi – de ce nu? – un clasic al avangardei artistice universale.
MenaJeria
Pentru V. I.
O, Grădină, Grădină!
Unde fierul e asemeni tatălui care le aminteşte fiilor săi că ei sunt fraţi, astfel curmându-le sângeroasa încăierare.
Acolo unde merg nemţii să bea bere.
Iar mândrele să-şi vândă trupul.
Unde vulturii stau asemeni veşniciei,consemnând şi această zi a cărei seară e încă departe.
Unde cămila cu cocoaşă înaltă, fără călăreţ, tăinuindu-şi grimasa chinezească, ştie a tălmăci canonul budismului.
Unde cerbu-i numai spaimă, înflorind a lată lespede de piatră.
Unde straiul lumii este somptuos.
Unde oamenii umblă încruntaţi şi suspicioşi.
Iar nemţii înfloresc de atâta sănătate.
Unde, asemănătoare iernii, cu pliscu-i galben-smolit ce-aduce a crânguleţ întomnat, lebăda are privirea neagră, oarecum neîncrezătoare chiar faţă de ea însăşi.
Unde un frumusache-albastru îşi lasă câte-o pană din rotata-i coadă, ca şi cum cocoţat pe stâncile Siberiei, când peste frunzişul pestriţ, verde-naurit, atârnă mrejele norilor, în schimbătoare unduiri adumbritoare peste relieful denivelat.
Unde ai vrea să iai coada păsării-liră şi, ciupindu-i strunele, să cânţi vitejia muscalilor.
Unde noi strângem mâna, de parcă am ţine în ea o sabie, şi jurăm şoptit: chiar cu preţul vieţii, cu preţul morţii, cu orice preţ, să ne-apărăm seminţia.
Unde maimuţele se-nrăiesc în fel şi chip, demonstrându-şi delicatele părţi ale trupului şi, cu excepţia celor triste şi blânde din fire, pururi se arată iritate de prezenţa omului...
Unde, deformându-se precum munţii la cutremur, elefanţii le cer copiilor de-ale gurii, invederând un antic sens în adevărul: „Vreau haleală! Aş mânca ceva!” – şi se prosternează, de parcă ar cerşi rugător.
Unde cu destulă dibăcie urşii căţărători o iau în sus, însă privesc în jos, aşteptând poruncile supraveghetorului.
Unde liliacul nopţilor stă agăţat cu capu-n jos, precum inima oricărui rus din zilele noastre.
Unde pieptul vultanului aminteşte de norii zburliţi înaintea furtunii.
Unde o pasăre scundă duce după sine întrauritul asfinţit cu toată jariştea cărbunilor săi.
Unde în chipul tigrului, înrămat de-o barbă albă, cu ochi de musulman înaintat în vârstă, noi îl venerăm pe un discipol al proorocului şi decriptăm esenţele islamului.
Unde ne surprindem la gândul că religiile n-ar fi decât o potolire de talazuri, urmărite încă de la naşterea lor, şi că pe lume sunt atât de multe fiare, pentru că ele pot vedea-n diverse chipuri Zeul.
Unde, obosind de-a mai urla sinistru, animalele se ridică alene şi privesc spre cer.
Unde, săltând-alunecând greoi, nervos prin cuşcă şi văicărându-se a disperare, foca ne aminteşte atât de dureros de cazna proscrişilor.
Unde hazliile arătări de peşti întraripaţi sunt extrem de atente unele cu celelalte, asemeni moşierilor de Curtea Veche ai lui Gogol.
Grădină, Grădină, unde privirile sălbăticiunilor semnifică mai mult decât cetitul grămezilor de cărţi.
Grădină.
Unde vulturul se plânge de ceva anume, ca un copil ce-a obosit de-a se mai jelui, scâncind abia-abia.
Unde câinele nordului friguros, câinele-laika, îşi cheltuieşte aiurea zelul, prins în ritualul străvechii vrăjmăşii de clan la văzul vreunei pisici ce se spală nepăsătoare.
Unde ţapii se milogesc, scoţând printre gratii copita-le despicată, dând din ea, iar după ce primesc ceva de-ale gurii, îşi aprind în ochi o expresie de automulţumire sau voioşie.
Unde lat-lăţila, lungana girafă stă şi priveşte de sus în jos pigmeii.
Unde împuşcătura de tun ce-anunţă ora amiezii face vultanii să privească spre cer şi să aştepte dezlănţuirea furtunii.
Unde vulturii cad de pe înaltele stinghii, cum, la cutremur de pământ, de pe temple şi clădiri se prăbuşesc idolii.
Unde, ciufulit, zburlit ca o fetişcană, vulturul priveşte spre cer, apoi spre ghearele sale de criţă.
Unde în alcătuirea cerbului încremenit întrevedem un animal-copac.
Unde, cu gâtul întors spre oameni, însă privind ţintă zidul, vulturul stă cu aripile oarecum ciudat desfăcute. Nu care cumva i se năzare că planează peste tăriile munţilor? Sau poate, în felul său, se roagă? Sau poate-i este foarte cald?
Unde, printre gratii, elanul sărută botosul bivol cu coarnele plate.
Unde cerbii ling fierul zăbrelelor.
Unde foca neagră, coşcogea viţel-de-mare, sprijinindu-se pe înotătoarele ei lungi, galopează neîndemânatic pe podea, aidoma zvârcolirii unui om legat într-un sac, apoi, peste câteva clipe, precum un monument tuciuriu de tuci, dintr-o dată, găseşte-n căpşorul ei cine ştie ce motive de nestăvilită veselie.
Unde flocosul „Ivanov”, când supraveghetorul i se adresează cu: „Tovarăş”, sare ca ars şi prinde-a bate cu laba în fiarele zăbrelelor.
Unde leii pirotesc cu botul pe labe.
Unde renii lovesc mereu cu coarnele în grilaj ori se izbesc, berbeceşte, cap în cap.
Unde, după o ploicică scurtă, raţele de acelaşi neam prind a ţipa-n coteţul lor uscat, ca şi cum ar oficia o slujbă de recunoştinţă Zeului. (Acesta ar avea şi el picioare, plisc?)
Unde, cu gâtul gol, trufaş într-un strai cenuşiu-argintat, cusut la aceeaşi croitoreasă care dischiseşte înstelatul cer al nopţii, uneori bibilicile sunt asemeni cucoanelor strident-gălăgioase.
Unde în ursul malaiez eu refuz a-l recunoaşte şi pe cel nordic, dar desluşesc în firea lui mongolul şi-aş vrea să mă răzbun pentru înfrângerea noastră de la Port-Artur.
Unde ochii oblici ai lupilor exprimă servitute şi ataşament.
Unde, odată intrat în sufocantul adăpost, în care-i greu să rezişti mai multă vreme, papagalii trândavi, ce pălăvrăgesc destul de curgător, mă împroaşcă obraznic cu un unanim „pr-ros-tule!” şi cu coji de seminţe.
Unde, lucitoare, morsa grăsună, precum o mândruleană obosită, dă din lunecosul picior în formă de evantai, după care se prăvale-n apă, iar după ce se urcă din nou pe podeţ, pe corpu-i gras şi puternic se configurează mustăciosul, zburlitul cap cu fruntea netedă a lui Nietzsche.
Unde maxilarul lamei albe cu ochi negri şi ale bivolilor cu coarnele plate şi ale altor rumegătoare maxilare se mişcă ritmic, în dreapta-n-stânga, precum viaţa Rusiei.
Unde în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă nestinsa furie a ţarului detronat, el mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se ascunde un nou Ivan cel Groaznic.
Unde pescăruşii cu clonţul lung, cu ochii sinilii şi reci, ca şi cum încercuiţi de ochelari, par nişte afacerişti internaţionali, fapt confirmat şi de înnăscuta-le iscusinţă de-a şterpeli din zbor hrana aruncată focilor.
Unde, amintindu-ne că ruşii îşi proslăveau voievozii numindu-i vultani, şi mai amintindu-ne că ochii cazacului, adânciţi sub sprâncenele-ncruntate, sunt la fel cu ai acestei păsări – rudă a păsărilor împărăteşti –, noi prindem a pricepe cine le-au fost bunicilor îndrumători în meşteşugul militar. O, vulturi ce doborâţi cu pieptul vostru bâtlanii! Vulturi cu clonţul ascuţit aţintit în sus – bold în care foarte rar sunt trase în ţeapă gâzele! Voi, exponenţi ai onoarei, fidelităţii şi datoriei!
Unde, stând pe picioarele-i palmate, raţa roşietică ne face să ne amintim de craniile ruşilor căzuţi pe câmp de bătălie, în scheletele cărora strămoşeasca ei seminţie îşi meşterea cuiburile.
Unde în moţul auriu al păsărilor unui neam anume stă ascuns un foc de-o atare putere, cunoscută doar de cei care-au făcut legământul de-a rămânea etern celibatari.
Unde, ca şi cum ar croncăni un vultur, Rusia rosteşte nume căzăceşti.
Unde, uitând de sunetele lor de trombon, elefanţii ţipă subţire, jeluindu-se parcă de indispoziţie, de spleen. Poate din motivul că ne văd pe noi atât de mizerabili, ei găsesc drept bonton să emită sunete mizerabile?
O, munţi mohorâţi, brăzdaţi de zbârcituri gigantice! Munţi cu defileuri năpădite de ierburi şi de licheni!
Unde în firea fiarelor mor cine ştie ce aptitudini minunate, cum scris a fost în ceaslovul „Cântului despre oastea lui Igor”, în timpul incendierii Moscovei.
(Vara anului 1909; 1911)
Pentru V. I.
O, Grădină, Grădină!
Unde fierul e asemeni tatălui care le aminteşte fiilor săi că ei sunt fraţi, astfel curmându-le sângeroasa încăierare.
Acolo unde merg nemţii să bea bere.
Iar mândrele să-şi vândă trupul.
Unde vulturii stau asemeni veşniciei,consemnând şi această zi a cărei seară e încă departe.
Unde cămila cu cocoaşă înaltă, fără călăreţ, tăinuindu-şi grimasa chinezească, ştie a tălmăci canonul budismului.
Unde cerbu-i numai spaimă, înflorind a lată lespede de piatră.
Unde straiul lumii este somptuos.
Unde oamenii umblă încruntaţi şi suspicioşi.
Iar nemţii înfloresc de atâta sănătate.
Unde, asemănătoare iernii, cu pliscu-i galben-smolit ce-aduce a crânguleţ întomnat, lebăda are privirea neagră, oarecum neîncrezătoare chiar faţă de ea însăşi.
Unde un frumusache-albastru îşi lasă câte-o pană din rotata-i coadă, ca şi cum cocoţat pe stâncile Siberiei, când peste frunzişul pestriţ, verde-naurit, atârnă mrejele norilor, în schimbătoare unduiri adumbritoare peste relieful denivelat.
Unde ai vrea să iai coada păsării-liră şi, ciupindu-i strunele, să cânţi vitejia muscalilor.
Unde noi strângem mâna, de parcă am ţine în ea o sabie, şi jurăm şoptit: chiar cu preţul vieţii, cu preţul morţii, cu orice preţ, să ne-apărăm seminţia.
Unde maimuţele se-nrăiesc în fel şi chip, demonstrându-şi delicatele părţi ale trupului şi, cu excepţia celor triste şi blânde din fire, pururi se arată iritate de prezenţa omului...
Unde, deformându-se precum munţii la cutremur, elefanţii le cer copiilor de-ale gurii, invederând un antic sens în adevărul: „Vreau haleală! Aş mânca ceva!” – şi se prosternează, de parcă ar cerşi rugător.
Unde cu destulă dibăcie urşii căţărători o iau în sus, însă privesc în jos, aşteptând poruncile supraveghetorului.
Unde liliacul nopţilor stă agăţat cu capu-n jos, precum inima oricărui rus din zilele noastre.
Unde pieptul vultanului aminteşte de norii zburliţi înaintea furtunii.
Unde o pasăre scundă duce după sine întrauritul asfinţit cu toată jariştea cărbunilor săi.
Unde în chipul tigrului, înrămat de-o barbă albă, cu ochi de musulman înaintat în vârstă, noi îl venerăm pe un discipol al proorocului şi decriptăm esenţele islamului.
Unde ne surprindem la gândul că religiile n-ar fi decât o potolire de talazuri, urmărite încă de la naşterea lor, şi că pe lume sunt atât de multe fiare, pentru că ele pot vedea-n diverse chipuri Zeul.
Unde, obosind de-a mai urla sinistru, animalele se ridică alene şi privesc spre cer.
Unde, săltând-alunecând greoi, nervos prin cuşcă şi văicărându-se a disperare, foca ne aminteşte atât de dureros de cazna proscrişilor.
Unde hazliile arătări de peşti întraripaţi sunt extrem de atente unele cu celelalte, asemeni moşierilor de Curtea Veche ai lui Gogol.
Grădină, Grădină, unde privirile sălbăticiunilor semnifică mai mult decât cetitul grămezilor de cărţi.
Grădină.
Unde vulturul se plânge de ceva anume, ca un copil ce-a obosit de-a se mai jelui, scâncind abia-abia.
Unde câinele nordului friguros, câinele-laika, îşi cheltuieşte aiurea zelul, prins în ritualul străvechii vrăjmăşii de clan la văzul vreunei pisici ce se spală nepăsătoare.
Unde ţapii se milogesc, scoţând printre gratii copita-le despicată, dând din ea, iar după ce primesc ceva de-ale gurii, îşi aprind în ochi o expresie de automulţumire sau voioşie.
Unde lat-lăţila, lungana girafă stă şi priveşte de sus în jos pigmeii.
Unde împuşcătura de tun ce-anunţă ora amiezii face vultanii să privească spre cer şi să aştepte dezlănţuirea furtunii.
Unde vulturii cad de pe înaltele stinghii, cum, la cutremur de pământ, de pe temple şi clădiri se prăbuşesc idolii.
Unde, ciufulit, zburlit ca o fetişcană, vulturul priveşte spre cer, apoi spre ghearele sale de criţă.
Unde în alcătuirea cerbului încremenit întrevedem un animal-copac.
Unde, cu gâtul întors spre oameni, însă privind ţintă zidul, vulturul stă cu aripile oarecum ciudat desfăcute. Nu care cumva i se năzare că planează peste tăriile munţilor? Sau poate, în felul său, se roagă? Sau poate-i este foarte cald?
Unde, printre gratii, elanul sărută botosul bivol cu coarnele plate.
Unde cerbii ling fierul zăbrelelor.
Unde foca neagră, coşcogea viţel-de-mare, sprijinindu-se pe înotătoarele ei lungi, galopează neîndemânatic pe podea, aidoma zvârcolirii unui om legat într-un sac, apoi, peste câteva clipe, precum un monument tuciuriu de tuci, dintr-o dată, găseşte-n căpşorul ei cine ştie ce motive de nestăvilită veselie.
Unde flocosul „Ivanov”, când supraveghetorul i se adresează cu: „Tovarăş”, sare ca ars şi prinde-a bate cu laba în fiarele zăbrelelor.
Unde leii pirotesc cu botul pe labe.
Unde renii lovesc mereu cu coarnele în grilaj ori se izbesc, berbeceşte, cap în cap.
Unde, după o ploicică scurtă, raţele de acelaşi neam prind a ţipa-n coteţul lor uscat, ca şi cum ar oficia o slujbă de recunoştinţă Zeului. (Acesta ar avea şi el picioare, plisc?)
Unde, cu gâtul gol, trufaş într-un strai cenuşiu-argintat, cusut la aceeaşi croitoreasă care dischiseşte înstelatul cer al nopţii, uneori bibilicile sunt asemeni cucoanelor strident-gălăgioase.
Unde în ursul malaiez eu refuz a-l recunoaşte şi pe cel nordic, dar desluşesc în firea lui mongolul şi-aş vrea să mă răzbun pentru înfrângerea noastră de la Port-Artur.
Unde ochii oblici ai lupilor exprimă servitute şi ataşament.
Unde, odată intrat în sufocantul adăpost, în care-i greu să rezişti mai multă vreme, papagalii trândavi, ce pălăvrăgesc destul de curgător, mă împroaşcă obraznic cu un unanim „pr-ros-tule!” şi cu coji de seminţe.
Unde, lucitoare, morsa grăsună, precum o mândruleană obosită, dă din lunecosul picior în formă de evantai, după care se prăvale-n apă, iar după ce se urcă din nou pe podeţ, pe corpu-i gras şi puternic se configurează mustăciosul, zburlitul cap cu fruntea netedă a lui Nietzsche.
Unde maxilarul lamei albe cu ochi negri şi ale bivolilor cu coarnele plate şi ale altor rumegătoare maxilare se mişcă ritmic, în dreapta-n-stânga, precum viaţa Rusiei.
Unde în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă nestinsa furie a ţarului detronat, el mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se ascunde un nou Ivan cel Groaznic.
Unde pescăruşii cu clonţul lung, cu ochii sinilii şi reci, ca şi cum încercuiţi de ochelari, par nişte afacerişti internaţionali, fapt confirmat şi de înnăscuta-le iscusinţă de-a şterpeli din zbor hrana aruncată focilor.
Unde, amintindu-ne că ruşii îşi proslăveau voievozii numindu-i vultani, şi mai amintindu-ne că ochii cazacului, adânciţi sub sprâncenele-ncruntate, sunt la fel cu ai acestei păsări – rudă a păsărilor împărăteşti –, noi prindem a pricepe cine le-au fost bunicilor îndrumători în meşteşugul militar. O, vulturi ce doborâţi cu pieptul vostru bâtlanii! Vulturi cu clonţul ascuţit aţintit în sus – bold în care foarte rar sunt trase în ţeapă gâzele! Voi, exponenţi ai onoarei, fidelităţii şi datoriei!
Unde, stând pe picioarele-i palmate, raţa roşietică ne face să ne amintim de craniile ruşilor căzuţi pe câmp de bătălie, în scheletele cărora strămoşeasca ei seminţie îşi meşterea cuiburile.
Unde în moţul auriu al păsărilor unui neam anume stă ascuns un foc de-o atare putere, cunoscută doar de cei care-au făcut legământul de-a rămânea etern celibatari.
Unde, ca şi cum ar croncăni un vultur, Rusia rosteşte nume căzăceşti.
Unde, uitând de sunetele lor de trombon, elefanţii ţipă subţire, jeluindu-se parcă de indispoziţie, de spleen. Poate din motivul că ne văd pe noi atât de mizerabili, ei găsesc drept bonton să emită sunete mizerabile?
O, munţi mohorâţi, brăzdaţi de zbârcituri gigantice! Munţi cu defileuri năpădite de ierburi şi de licheni!
Unde în firea fiarelor mor cine ştie ce aptitudini minunate, cum scris a fost în ceaslovul „Cântului despre oastea lui Igor”, în timpul incendierii Moscovei.
(Vara anului 1909; 1911)
Traducere şi prezentare -
Leo BUTNARU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu