Leonid DOBÎCIN (1894 – 1936)
"Întâlnirile cu Liz", Ed. "Ideea Europeană", 2oo7.
"Întâlnirile cu Liz", Ed. "Ideea Europeană", 2oo7.
Traducere, prefaţă şi note de
Leo BUTNARU
S-a născut într-o famile de medici din Liuţin, gubernia Vitebsk, Letonia. Învaţă la gimnaziul din Dvinsk (Daugavpils). În 1916 absolveşte Institutul Politehnic din Petersburg. Peste doi ani se stabileşte la Briansk unde, un timp, este profesor de şcoală şi statistician. În primăvara anului 1924 îi expediază lui Mihail Kuzmin, la Leningrad, un volum-manuscris din 5 nuvele, însă fără a primi răspuns. În august, revista „Contemporanul rus” îi publică nuvela „Întâlnirile cu Liz”. Pentru a i se defini o tipologie, prozatorul Leonid Dobâcin este asemuit cu James Joyce. Ambilor le este caracteristică religiozitatea extra-confesională, semnul/ursita fiului abandonat; în „odiseile” lor anume atare personaj este simpatizat de autor. Dar, în mare, subiectele lui Dobâcin sunt oarecum indiferente faţă de bine şi de rău, naratorul ţinându-se de/pe poziţia neutră a cronicarului/reporterului. E o metodă indicată pentru înlocuirea stilisticii tradiţionale ce presupune o fabulă cap-coadă, stânga-dreapta, rezolvarea novatoare mizând pe montaj, caleidoscopicitate şi, ziceam, pe no comment. Însă o anumită atitudine a autorului se poate citi în subtext sau – vorbă veche – printre rânduri. Precum în cazul când, în nuvela „Întâlnirile cu Liz”, la un moment dat, nitam-nisam, parcă, apar şi frazele: „Să mergem, să mergem, îndemna Zolotuhina! Jos România!” Doar atât, în suspans, fără nici o explicaţie, fără vreun comentariu „de supra(pe)faţă”. Pentru noi, însă, e de înţeles că aceasta e o percuţie de ecou a(l) isteriei ruso-imperuialiste declanşate de bolşevism după unirea Basarabiei cu Patria-mamă. Şi totişi, care ar fi fost atitudinea autorului faţă de acest ţipăt al Zolotuhinei? E subînţeles din fraza imediat următoare, excepţional (genial!) de subtilă! – „Kukin se eschiva, arătându-şi pingelele găurite...” Adică, ce mă fac eu, „imperialistul”, cu pantalonii rupţi în fund şi cu pingelele găurite, acolo, la 2000 de kilometri depărtare de Moscova şi 1600 de kilometri depărtare de hotarul, de facto, al Rusiei?... (Bravo, domnule Dobâcin! Rămâi excepţional de ingenios şi în următoarele două fraze: „Au umblat îndelung. Se înălţau, fluturând, drapele şi, căzând, îţi atingeau nasul...” Această atingere ca un, de fapt... dat peste nas! Uite, ăştia sunt marii prozatori!...) Ar mai trebui de spus că acţiunea se petrece în acelaşi spaţiu, descris, succint, într-o altă nuveletă a lui Dobâcin, „Îngrijitoarea”: „În spate era cimitirul, în dreapta – casa de corecţie, în faţă – cazarmele”. Atmosferă sută la sută bolşevic-rusească...
În proza lui Dobâcin predomină tristeţea şi nu satira. Precum remarcaseră exegeţii atenţi, „pe câmpul de luptă” şi în istericalele obişnuit-codidiene, ca şi cum s-ar fi scris „natură moartă”. Autorul nu observă, nu ia în seamă nici un fel de Oameni Mari, nici oarece Idei Mari. Precum nu pare „a observa” nici omniprezenta putere sovietică. Aceasta, puterea, prin penele/stilourile (cu... rezervor!) vândute ale lichelelor sale nu se zgârcea la cele mai descalificante calificative – „Cartea ruşinii”, „Epigonism”, „Vorbe goale” – astfel se intitulau „recenziile” la cărţile lui Leonid Dobâcin despre care, obiectiv şi cu înţelegere, în anii 30 a scris doar N. Stepanov.
În 1927 îi apare prima carte, „Întâlnirile cu Liz”, peste alţi trei ani – a doua, „Portretul”. În 1933 pregăteşte, dar nu editează, volumul „Material”. Peste doi ani publică romanul „Oraşul En”, în care se întrevede clar tendinţa autorului de a redescoperi „elementele primordiale”, „monadele” artei, în special ale literaturii. Dobâcin presupunea că viaţa, văzută la depărtarea braţului întins, reprezintă anume acea substanţă care trebuie, în primul rând, raportată la armonia universală, dar şi la cataclismele lumii. Ultima lucrare a sa, „Rudele lui Şura”, apare abia în (ceva) post-sovietism (1993), nuvela încheindu-se simplu...-emblematic (pentru situaţia socio-naţională de facto): „Şura se gândi şi hotărî că trebuie s-o ia din nou pe cale şmecherilor”.
Sfârşitul scriitorului a fost tragic-extrem, învăluit în taina nedreptăţilor care i-au şi impus cutremurătorul deznodământ de destin ostracizat. În ianuarie 1936, în oficiosul tabloid „Pravda”, apare articolul „În loc de muzică – confuzii”, urmat de înscenările de la adunările „profesionale”, la care ţinta principală a învinuirilor de tot soiul deveni anume Leonid Dobâcin. În ziua de 25 martie, la una din aceste adunări scriitorul reproşă doar printr-o singură frază, după care plecă. Ultima sa scrisoare, adresată lui Kornei Ciukovski, se încheia cu fraza: „Iar pe mine nu mă mai căutaţi – voi pleca spre tărâmuri depărtate”. Peste alte 3 zile, informatorul NKVD-ului, care îl avea sub urmărire, relată că Dobâcin îşi părăsise apartamentul, lăsându-i cheile şi spunându-i lui, delatorului, că nu se va mai întoarce acolo. Din acel moment, de soarta scriitorului nu s-a mai ştiut absolut nimic. Dispăru în neant... Ca fiinţă fizică, hăituită. Nu însă şi ca prozator de o incontestabilă valoare.
S-a născut într-o famile de medici din Liuţin, gubernia Vitebsk, Letonia. Învaţă la gimnaziul din Dvinsk (Daugavpils). În 1916 absolveşte Institutul Politehnic din Petersburg. Peste doi ani se stabileşte la Briansk unde, un timp, este profesor de şcoală şi statistician. În primăvara anului 1924 îi expediază lui Mihail Kuzmin, la Leningrad, un volum-manuscris din 5 nuvele, însă fără a primi răspuns. În august, revista „Contemporanul rus” îi publică nuvela „Întâlnirile cu Liz”. Pentru a i se defini o tipologie, prozatorul Leonid Dobâcin este asemuit cu James Joyce. Ambilor le este caracteristică religiozitatea extra-confesională, semnul/ursita fiului abandonat; în „odiseile” lor anume atare personaj este simpatizat de autor. Dar, în mare, subiectele lui Dobâcin sunt oarecum indiferente faţă de bine şi de rău, naratorul ţinându-se de/pe poziţia neutră a cronicarului/reporterului. E o metodă indicată pentru înlocuirea stilisticii tradiţionale ce presupune o fabulă cap-coadă, stânga-dreapta, rezolvarea novatoare mizând pe montaj, caleidoscopicitate şi, ziceam, pe no comment. Însă o anumită atitudine a autorului se poate citi în subtext sau – vorbă veche – printre rânduri. Precum în cazul când, în nuvela „Întâlnirile cu Liz”, la un moment dat, nitam-nisam, parcă, apar şi frazele: „Să mergem, să mergem, îndemna Zolotuhina! Jos România!” Doar atât, în suspans, fără nici o explicaţie, fără vreun comentariu „de supra(pe)faţă”. Pentru noi, însă, e de înţeles că aceasta e o percuţie de ecou a(l) isteriei ruso-imperuialiste declanşate de bolşevism după unirea Basarabiei cu Patria-mamă. Şi totişi, care ar fi fost atitudinea autorului faţă de acest ţipăt al Zolotuhinei? E subînţeles din fraza imediat următoare, excepţional (genial!) de subtilă! – „Kukin se eschiva, arătându-şi pingelele găurite...” Adică, ce mă fac eu, „imperialistul”, cu pantalonii rupţi în fund şi cu pingelele găurite, acolo, la 2000 de kilometri depărtare de Moscova şi 1600 de kilometri depărtare de hotarul, de facto, al Rusiei?... (Bravo, domnule Dobâcin! Rămâi excepţional de ingenios şi în următoarele două fraze: „Au umblat îndelung. Se înălţau, fluturând, drapele şi, căzând, îţi atingeau nasul...” Această atingere ca un, de fapt... dat peste nas! Uite, ăştia sunt marii prozatori!...) Ar mai trebui de spus că acţiunea se petrece în acelaşi spaţiu, descris, succint, într-o altă nuveletă a lui Dobâcin, „Îngrijitoarea”: „În spate era cimitirul, în dreapta – casa de corecţie, în faţă – cazarmele”. Atmosferă sută la sută bolşevic-rusească...
În proza lui Dobâcin predomină tristeţea şi nu satira. Precum remarcaseră exegeţii atenţi, „pe câmpul de luptă” şi în istericalele obişnuit-codidiene, ca şi cum s-ar fi scris „natură moartă”. Autorul nu observă, nu ia în seamă nici un fel de Oameni Mari, nici oarece Idei Mari. Precum nu pare „a observa” nici omniprezenta putere sovietică. Aceasta, puterea, prin penele/stilourile (cu... rezervor!) vândute ale lichelelor sale nu se zgârcea la cele mai descalificante calificative – „Cartea ruşinii”, „Epigonism”, „Vorbe goale” – astfel se intitulau „recenziile” la cărţile lui Leonid Dobâcin despre care, obiectiv şi cu înţelegere, în anii 30 a scris doar N. Stepanov.
În 1927 îi apare prima carte, „Întâlnirile cu Liz”, peste alţi trei ani – a doua, „Portretul”. În 1933 pregăteşte, dar nu editează, volumul „Material”. Peste doi ani publică romanul „Oraşul En”, în care se întrevede clar tendinţa autorului de a redescoperi „elementele primordiale”, „monadele” artei, în special ale literaturii. Dobâcin presupunea că viaţa, văzută la depărtarea braţului întins, reprezintă anume acea substanţă care trebuie, în primul rând, raportată la armonia universală, dar şi la cataclismele lumii. Ultima lucrare a sa, „Rudele lui Şura”, apare abia în (ceva) post-sovietism (1993), nuvela încheindu-se simplu...-emblematic (pentru situaţia socio-naţională de facto): „Şura se gândi şi hotărî că trebuie s-o ia din nou pe cale şmecherilor”.
Sfârşitul scriitorului a fost tragic-extrem, învăluit în taina nedreptăţilor care i-au şi impus cutremurătorul deznodământ de destin ostracizat. În ianuarie 1936, în oficiosul tabloid „Pravda”, apare articolul „În loc de muzică – confuzii”, urmat de înscenările de la adunările „profesionale”, la care ţinta principală a învinuirilor de tot soiul deveni anume Leonid Dobâcin. În ziua de 25 martie, la una din aceste adunări scriitorul reproşă doar printr-o singură frază, după care plecă. Ultima sa scrisoare, adresată lui Kornei Ciukovski, se încheia cu fraza: „Iar pe mine nu mă mai căutaţi – voi pleca spre tărâmuri depărtate”. Peste alte 3 zile, informatorul NKVD-ului, care îl avea sub urmărire, relată că Dobâcin îşi părăsise apartamentul, lăsându-i cheile şi spunându-i lui, delatorului, că nu se va mai întoarce acolo. Din acel moment, de soarta scriitorului nu s-a mai ştiut absolut nimic. Dispăru în neant... Ca fiinţă fizică, hăituită. Nu însă şi ca prozator de o incontestabilă valoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu